ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 324/2022

Ședința publică din data de 10 februarie 2022

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la data de 28.03.2019, sub nr. x/2019, reclamantul Municipiul Ploiești, în contradictoriu cu pârâta A. S.A., a solicitat instanței obligarea pârâtei la achitarea sumei de 17.748 RON/lună, reprezentând contravaloare lipsă folosință, cu începere de la data de 30.03.2016 și până la momentul încheierii unei forme contractuale cu pârâta, sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflație comunicat de Institutul Național de Statistică, precum și obligarea pârâtei la achitarea echivalentului în RON al sumei de 72.110,17 euro (fără TVA), la cursul oficial leu/euro, comunicat de BNR, valabil la data efectuării plății, reprezentând contravaloare lipsă folosință aferentă perioadei 29.03.2013 -29.03.2016.

Prin sentința civilă nr. 1205 din 13.07.2020 Tribunalul Prahova a respins cererea privind completarea raportului de expertiză specialitatea evaluări proprietăți imobiliare ca neîntemeiată.

A respins excepția lipsei calității procesuale active ca neîntemeiată.

A admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtă. A respins cererea privind obligarea pârâtei la plata sumei de 847.692 RON reprezentând contravaloare lipsă folosință pentru perioada 29.03.2013 - 29.03.2016 ca prescrisă.

A admis cererea precizată având ca obiect "acțiune în răspundere delictuală" formulată de reclamantul Municipiul Ploiești, în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.A.

A obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 1.025.081 RON reprezentând contravaloare lipsă folosință aferentă perioadei 30.03.2016 - 15.11.2019, sumă actualizată cu rata inflației la data plății efective.

A respins cererea pârâtei privind obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată.

Prin decizia nr. 1632 din 17 iunie 2021, Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă a respins apelurile declarate de reclamantul Municipiul Ploiești și de pârâta S.C. A. S.A., împotriva sentinței civile nr. 1205 din 13.07.2020 pronunțată de Tribunalul Prahova, ca fiind nefondate.

Împotriva deciziei nr. 1632 din 17 iunie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă au declarat recurs reclamantul Municipiul Ploiești și pârâta A. S.A.

În motivarea recursului său, reclamantul Municipiul Ploiești critică decizia nr. 1632/17.06.2021 în raport cu dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

Consideră că instanța de apel a aplicat eronat prevederile legale în materia prescripției extinctive la cauza dedusă judecății și la materialul probator existent la dosarul cauzei, încălcând normele de drept material cu privire la termenul general de prescripție prevăzut de art. 2517 și art. 2528 alin. (1) C. civ.

În acest sens susține că petitul al doilea al cererii introductive de instanță privește obligarea pârâtei la achitarea echivalentului în RON al sumei de 72.110,17 euro (fără TVA), la cursul oficial leu/euro, comunicat de BNR, valabil la data efectuării plății, reprezentând contravaloare lipsă folosință a terenului situat în strada x nr. 46, în suprafață de 8.232,75 m.p., aferentă perioadei 29.03.2013 - 29.03.2016, sumă ce a fost stabilită prin raportul de evaluare nr. x/16.09.2014, ce constituie Anexa nr. 1 la Hotărârea nr. 108/29.03.2016 a Consiliului Local al Municipiului Ploiești privind încheierea unui contract de superficie între Municipiul Ploiești și S.C. A. S.A.

Având în vedere concluziile raportului de expertiză tehnică judiciară, specialitatea evaluare proprietăți imobiliare, prin care s-a stabilit că lipsa de folosință a terenului evaluat este în sumă de 23.547 RON/lună, prin cererea din data de 16.03.2020 a precizat cuantumul pretențiilor pentru ambele petite. Drept urmare, pentru perioada 29.03.2013 - 29.03.2016 a solicitat obligarea pârâtei la achitarea contravalorii lipsei de folosință în sumă de 847.692 RON (23.547 RON/lună x 36 luni), iar pentru perioada 30.03.2016 - 15.11.2019 a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 1.025.081 Iei.

Prin urmare, deși data de începere a curgerii prescripției, conform regulii instituite de art. 2523 C. civ., o reprezintă data când titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui, municipalitatea ploieșteană a avut reprezentarea acestui drept la data de 29.03.2016, când autoritatea publică locală a adoptat Hotărârea de Consiliu nr. 108, prin care și-a însușit raportul de evaluare extrajudiciară în care a fost determinată contravaloarea folosinței datorate de pârâtă pentru utilizarea terenului litigios.

Din considerentele hotărârii recurate se observă că, în fundamentarea deciziei sale, instanța a reținut că în cauză nu este aplicabil un termen special de prescripție și, în considerarea prevederilor art. 2523, art. 2528 și art. 2517 C. civ., a statuat că termenul de 3 ani de prescripție a dreptului material la acțiune al reclamantului era împlinit la data introducerii cererii de chemare în judecată - 28.03.2019.

În opinia recurentului, instanța de apel a încălcat dispozițiile legale în materia prescripției deoarece acest drept al municipalității ploieștene s-a născut în momentul la care a fost adoptat de către autoritatea publică locală actul administrativ prin care aceasta și-a însușit raportul de evaluare a pagubei produse prin fapta ilicită săvârșită de către pârâtă - 29.03.2016, repararea pagubei neputând fi solicitată sine die.

Astfel, ținând cont că fundamentul juridic al acțiunii deduse judecății îl constituie răspunderea civilă delictuală, în cadrul etapei jurisdicționale a apelului era necesar ca instanța de judecată să facă aplicarea dispozițiilor art. 2.528 alin. (1) C. civ. - prescripția dreptului la acțiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea - ținând seama că data când municipiul Ploiești a cunoscut paguba produsă prin folosința terenului litigios, în afara normelor legale, este data de 29.03.2016.

Deși instanța de apel a reținut în considerentele hotărârii apelate incidența dispozițiilor art. 2.528 alin. (1) C. civ., a admis excepția prescripției dreptului la acțiune pentru sumele aferente perioadei 29.03.2013 - 29.03.2016, prin aplicarea prevederilor art. 2517 C. civ., neținând cont de momentul la care s-a născut dreptul material la acțiune al recurentului.

Întrucât sumele datorate de către pârâtă pentru folosința terenului, stabilite prin raportul de evaluare nr. x/16.09.2014, au fost însușite de autoritatea publică locală prin Hotărârea Consiliului Local nr. 108/29.03.2016, termenul pentru exercitarea dreptului material la acțiune de către municipiul Ploiești pentru obligarea pârâtei la sumei de 847.692 RON nu era împlinit la data introducerii acțiunii -28.03.2019.

Prin motivele de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., pârâta S.C. A. S.A. susține că apelul a fost soluționat cu aplicarea greșită a dispozițiilor legale privind criteriul de stabilire a lipsei de folosință a terenului pe care se află amplasate construcțiile care îi aparțin.

Susține că a cumpărat prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat de Biroul Notarial B. din municipiul Ploiești, jud. Prahova sub nr. x din 11.12.2001 construcțiile aferente Bazei Sportive Voința, situate în Municipiul Ploiești str. x, jud. Prahova, de la vânzătorul C.. Construcțiile care au făcut obiectul cumpărării sunt: clădire complex sportiv, clădire vestiar, cabină poartă, bazin de înot, amenajare teren sport, alei asfaltate, împrejmuire beton armat și împrejmuire din plasă de sârmă.

Terenul pe care sunt amplasate construcțiile, în suprafață de 8.232,75 m.p., nu a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 11.12.2001, fiind proprietate de stat, atribuit vânzătoarei în folosință gratuită, pe durată nedeterminată, conform Hotărârii fostului Consiliu de Miniștri al RSR nr. 862 din 12 iulie 1971. Contractul mai prevede că odată cu înstrăinarea construcțiilor vânzătoarea mai transmite cumpărătoarei și dreptul de folosință asupra întregului teren.

Susține că a solicitat în fond proba cu expertiză în specialitatea evaluarea proprietății imobiliare, care să identifice terenul, clădirile existente pe teren, să stabilească destinația acestor clădiri și să realizeze o schiță de plan, să stabilească prețul de vânzare în condiții de piață al terenului și lipsa de folosință având în vedere criteriul legal instituit de dispozițiile art. 17 din Legea nr. 50/1991 privind calitatea în construcții, criteriu potrivit căruia, prețul concesiunii se stabilește astfel încât să asigure recuperarea în 25 de ani a prețului de vânzare al terenului, în condiții de piață.

A solicitat și proba cu expertiză în specialitatea contabilitate pentru a stabili dacă A. S.A. a menținut destinația construcțiilor ca fiind pentru activități cu caracter social, mai precis sportului de masă, care sunt veniturile obținute în ultimii 6 ani (2013-2019) din exploatarea terenului și clădirilor situate pe acesta, precum și cheltuielile efectuate de A. S.A. cu administrarea clădirilor respective și să stabilească dacă exploatarea clădirilor a fost profitabilă pentru A. S.A. sau, dimpotrivă, a produs pierderi.

Expertiza era menită să servească la cuantificarea corectă a lipsei de folosință, înțeleasă ca redevență, cuantificare care trebuia efectuată în acord cu dispozițiile art. 307 alin. (5) din Codul administrativ, dispoziții potrivit cărora la calculul redevenței urmează să fie avute în vedere următoarele criterii: a) proporționalitatea redevenței cu beneficiile obținute din exploatarea bunului de către concesionar; b) valoarea de piață a bunului care face obiectul concesiunii; c) corelarea redevenței cu durata concesiunii.

Instanța de fond a încuviințat efectuarea unei expertize în specialitatea evaluare proprietate imobiliară la care a formulat obiecțiuni solicitând completarea raportului de expertiză cu o variantă care să facă aplicarea art. 17 din Legea nr. 50/1991, solicitare respinsă.

Apelul său a fost respins de instanță care a interpretat greșit dispozițiile art. 13, 15 și 17 din Legea nr. 50/1991.

În opinia recurentei, art. 13 alin. (1) din Legea nr. 50/1991 stabilește două moduri de dobândire a folosinței terenurilor aparținând domeniului privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale, destinate construirii: închirierea și concesiunea. Potrivit dispozițiilor art. 36 alin. (5) lit. b) din Legea Administrației publice locale nr. 215/2001 (în vigoare la data adoptării HCL nr. 108/2016), consiliul local "hotărăște vânzarea, concesionarea sau închirierea bunurilor proprietate privată a comunei, orașului sau municipiului, după caz, în condițiile legii." Totodată, potrivit art. 123 alin. (2) din Legea nr. 215/2001, "Vânzarea, concesionarea și închirierea se fac prin licitație publică, organizată în condițiile legii"

Articolul 13 alin. (1) din Legea nr. 50/1991 nu prevede contractul de superficie ca modalitate de dobândire a folosinței terenurilor aparținând domeniului privat destinate construirii. Or, superficia, definită ca dreptul de a avea sau de a edifica o construcție pe terenul altuia, este principala modalitate prevăzută de dreptul comun de a dobândi folosința unui teren în scopul indicat de lege (de a construi).

Din faptul că dispozițiile art. 13 alin. (1) din Legea nr. 50/1991 nu prevăd ca modalitate de dobândire a folosinței terenurilor aparținând domeniului privat destinate construirii și contractul de superficie, rezultă că aceste prevederi derogă de la dreptul comun în materie (C. civ.), au caracter de excepție și trebuie considerate, potrivit art. 10 C. civ., de strictă interpretare. Prin urmare, soluția adoptată de reclamantă - emiterea HCL nr. 108/29.03.2016 prin care s-a aprobat încheierea unui contract de superficie între municipiul Ploiești și A. S.A. (art. 3 din HCL nr. 108/2016) - este nelegală deoarece singurele modalități de dobândire a folosinței terenurilor aparținând domeniului privat destinate construirii sunt concesiunea și închirierea.

Dispozițiile anterior menționate derogă de la dreptul comun în materie, deci au caracter de excepție în raport cu dreptul comun (deoarece nu prevăd superficia ca mod de dobândire a folosinței terenurilor destinate construirii aparținând domeniului privat al statului și unităților administrativ-teritoriale), iar prevederile art. 15 lit. e) din Legea nr. 50/1991 conform cărora terenurile destinate construirii se pot concesiona fără licitație publică, cu plata taxei de redevență stabilite potrivit legii, ori pot fi date în folosință pe termen limitat, pentru extinderea construcțiilor pe terenuri alăturate, la cererea proprietarului sau cu acordul acestuia, au caracter de excepție în raport cu art. 13 alin. (1) din același act normativ, însă nu sunt incidente în speță.

Susține că în cauză nu se aplică nici C. civ., nici dispozițiile art. 13 alin. (1) din Legea nr. 50/1991 deoarece, deși terenul de 8232,75 mp este destinat construirii, el este ocupat deja cu ansamblul construcțiilor care formează Baza Sportivă Voința. Mai mult, concesionarea sau închirierea se fac, potrivit aceluiași text de lege, prin licitație publică, fapt care nu este posibil din aceleași rațiuni. Aplicarea dispozițiilor art. 15 lit. e) din Legea nr. 50/1991 nu este posibilă deoarece ipoteza pentru care a fost adoptată această excepție nu este validată/verificată de situația de fapt.

Față de cele prezentate, consideră că, în speță, este aplicabilă analogia legii care are drept scop stabilirea unei căi de soluționare a unor cazuri concrete pentru care nu există un text de lege. În această situație, este incidentă norma juridică cea mai apropiată de speța dedusă judecății, care nu trădează esența acesteia, suplinindu-se astfel lacuna legislativă, și anume principiile statuate de art. 15 lit. e) din Legea nr. 50/1991 coroborate cu dispozițiile art. 17 din același act normativ.

În speța dedusă judecății construcțiile (Baza Sportivă Voința) existau pe terenul respectiv la momentul la care A. S.A., le-a dobândit în proprietate în anul 2001 și înainte ca terenul pe care se aflau să intre în proprietatea reclamantului în anul 2006 (HCL nr. 70/2006).

Consideră că situația sa este mai defavorabilă decât cea rezervată de art. 15 lit. e) din lege proprietarului construcției pe care intenționează să o extindă, care are alegerea încheierii contractului de concesiune deoarece construcția nu există încă, pe când în cazul său construcția exista deja la momentul dobândirii ei. Dacă cel care dorește să-și extindă construcția pe un teren alăturat, proprietatea statului, are dreptul să-l concesioneze, cu atât mai mult același drept (de concesiune) îl are și recurenta pârâtă care a dobândit o construcție terminată aflată acum pe terenul municipiului. Din textul art. 15 lit. e) din Legea nr. 50/1991 rezultă cât se poate de clar că transferul folosinței terenului fără licitație publică, prin atribuire directă, se poate face numai prin concesionare, nu și prin închiriere. Și atunci, dacă dobândirea folosinței asupra terenului s-ar fi putut realiza numai pe calea atribuirii directe prin încheierea unui contract de concesiune, este cât se poate de clar că lipsa de folosință stabilită în cadrul acestui proces nu poate fi cuantificată altfel decât prin modalitatea prevăzută de dispozițiile art. 17 din același act normativ (limita minimă a prețului concesiunii se stabilește, . . . . . . . . . . . . astfel încât să asigure recuperarea în 25 de ani a prețului de vânzare a terenului, în condiții de piață, ..)". În concluzie, corecta interpretare a Legii nr. 50/1991 ar fi trebuit să conducă la aplicabilitatea dispozițiilor art. 17 și nu la stabilirea cuantumului lipsei de folosință prin raportare la chiriile practicate pe piață.

Aceste prevederi legale care stabilesc numai limita minimă la care poate coborî prețul concesiunii (redevența) se coroborează cu dispozițiile art. 307 alin. (5) din Codul administrativ, care stabilesc criterii de calcul a redevenței.

Hotărârea Consiliului Local al Municipiului Ploiești nr. 108/29.03.2016 aprobase "încheierea unui contract de superficie" încălcând astfel dispozițiile legale care limitau modalitățile de cedare temporară a folosinței terenului la închiriere sau concesiune.

Apreciază că hotărârea pronunțată în apel nu motivează incidența în speță a răspunderii civile delictuale presupunând că instanța de apel și-a însușit, cu privire la acest aspect esențial, argumentele instanței de fond, conform cărora nu are "statutul legal de concesionar al terenului" și, prin urmare, folosește terenul "în mod abuziv". Or, motivul pentru care nu are statutul legal de concesionar al terenului este tocmai faptul că reclamantul nu a dorit să încheie un contract de concesiune, ci un contract de superficie, această intențe dovedind, astfel, că nu a ocupat terenul în mod abuziv. La momentul dobândirii construcțiilor (anul 2001), folosința terenului era gratuită. A păstrat destinația construcțiilor mai bine de 10 ani (până în anul 2013), iar negocierile începute în anul 2013 au eșuat în condițiile în care reclamantul a cerut imperativ (HCL 108/29.03.2016) încheierea unui contract de superficie și nu încheierea unui contract de concesiune.

Pârâta A. S.A., în temeiul art. 205 din C. proc. civ. a formulat întâmpinare la recursul reclamantului prin care solicită respingerea recursului, învederând că nu se aduc argumente noi față de cele formulate în apel și că susținerile sunt nefondate și subiective, deoarece nu corelează prevederile legale invocate cu situația de fapt și probatoriul administrat în cauză. Consideră că instanța de apel în mod corect a menținut decizia instanței de fond prin care a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune privind contravaloarea lipsei de folosință pentru perioada 29.03.2013-29.03.2016 invocată de A. S.A..

Prin întâmpinarea formulată, reclamantul Municipiul Ploiești a invocat excepția nulității recursului pentru nemotivare în considerarea faptului că pârâta solicită casarea deciziei relativ la soluția primită de aceasta în apel fără să critice, pe calea recursului, și soluția dată excepției lipsei procesuale active a Municipiului Ploiești, deși excepția a fost invocată ca prim motiv de apel.

Considerând că motivarea recursului prin invocarea analogiei cu dispozițiile art. 15 lit. e) din Legea nr. 50/1991 nu se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., reclamanta a susținut nulitatea recursului și sub acest aspect. De asemenea susține că teza textului de lege anterior menționat se aplică doar în situația extinderii construcțiilor pe terenul alăturat.

În subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu motivarea că partea adversă nu contestă neîndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale, ci doar modul de determinare a prejudiciului, invocarea art. 17 din Legea nr. 50/1991, pe lângă faptul că reprezintă o cerere nouă, textul de lege nici nu este aplicabil în cauză.

Totodată, Municipiul Ploiești a formulat răspuns la întâmpinarea pârâtei S.C. A. S.A.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

În ceea ce privește excepția nulității recursului declarat de pârâta A. S.A. pentru nemotivare și, respectiv, neîncadrarea unei critici în motivele de recurs prevăzute de lege, aceasta urmează a fi respinsă.

Potrivit dispoziției imperative prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar în conformitate cu prevederile art. 488 C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate limitativ prevăzute.

Art. 489 C. proc. civ. stipulează în sensul că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cauzelor de ordine publică, aceeași sancțiune intervenind și în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din cod, care la alin. (1) pct. 1-8 enumeră limitativ motivele de nelegalitate pentru care se poate solicita casarea unor hotărâri.

În cazul dedus prezentei judecăți, nu constituie motiv de nulitate pentru nemotivare situația învederată de reclamant, anume că recursul pârâtei nu cuprinde critici referitoare la modalitatea de soluționare a excepției ce a constituit primul motiv de apel. Aceasta întrucât, potrivit principiului disponibilității, partea este cea care hotărăște obiectul și limitele procesului, inclusiv limitele devoluționii în calea de atac și aspectele de nelegalitate pe care dorește să le supună cenzurii instanței de control judiciar.

Nici împrejurarea că dispoziția de drept material invocată în recurs în susținerea cazului de casare reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. respectiv art. 15 lit. e) din Legea nr. 50/1991, nu ar fi aplicabilă în cauză, nu reprezintă un motiv de nulitate a recursului pentru motive străine de cauză, în condițiile în care a constituit obiect al judecăților anterioare iar corecta apreciere a incidenței sau nu în cauză a textului de lege reprezintă o chestiune de fond, supusă controlului de legalitate.

Pe cale de consecință, urmează a se observa că motivele de recurs invocate se încadrează în dispozițiile art. 488 C. proc. civ., astfel că va fi respinsă excepția nulității recursului.

Pe fondul cauzei, Înalta Curte reține, în esență, că procesul poartă asupra unei cereri prin care reclamantul, în calitate de proprietar al terenului solicită despăgubiri pentru lipsa de folosință, invocând răspunderea civilă delictuală a pârâtei, proprietarul construcțiilor edificate pe acest teren, în lipsa unui raport juridic de natură contractuală care să reglementeze dreptul acesteia de folosință a terenului.

În primă instanță, a fost respinsă, ca prescrisă, cererea privind obligarea pârâtei la plata sumei de 847.692 RON reprezentând contravaloare lipsă folosință pentru perioada 29.03.2013 - 29.03.2016 și a fost admisă pentru suma de 1.025.081 RON reprezentând contravaloare lipsă folosință aferentă perioadei 30.03.2016 - 15.11.2019, sumă actualizată cu rata inflației la data plății efective.

Tribunalul a constatat că reclamantul are calitate procesuală activă, întrucât terenul situat în Ploiești, str. x,în suprafață de 8309,15 mp din acte (8232,75 mp măsurată) este în proprietatea privată a municipiului Ploiești, fiind înscris în cartea funciară nr. x având număr cadastral x.

Cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune privind contravaloarea lipsei de folosință pentru perioada 29.03.2013 - 29.03.2016, a constatat că, față de data formulării cererii de chemare în judecată, prejudiciul poate fi pretins pe 3 ani anteriori introducerii acțiunii.

Pe fond, a reținut că terenul nu îi este atribuit pârâtei în folosință gratuită, între părți existând negocieri în cadrul cărora pârâtei i s-a adus la cunoștință că terenul este folosit fără forme legale sau contractuale precum și că are obligația de a achita contravaloarea lipsei de folosință asupra terenului, calculată în baza unui raport de evaluare financiară pe cinci ani în urmă. S-a reținut că, prin Hotărârea nr. 108/29.03.2016 a Consiliului Local al municipiului Ploiești, s-a dispus aprobarea încheierii unui contract de superficie între municipiul Ploiești și S.C. A. S.A. pentru folosința terenului.

Prejudiciul a fost calculat, prin metoda comparației relative, pe baza raportului cerere/ofertă a chiriilor pe piața liberă, în condițiile în care, având în vedere obiectul cererii de chemare în judecată, instanța de fond a reținut că nu prezintă relevanță în cauză prețul concesiunii reglementat de dispozițiile art. 17 din Legea nr. 50/1991 privind calitatea în construcții, potrivit cărora prețul concesiunii se stabilește astfel încât să asigure recuperarea în 25 de ani a prețului de vânzare al terenului, în condiții de piață.

Apelurile declarate de ambele părți au fost respinse, instanța reținând că momentul de la care a început să curgă termenul de prescripție nu este momentul la care a fost adoptată HCL nr. 108/29.03.2016, întrucât apelantul reclamant trebuia sau putea să cunoască paguba cel mai târziu în anul 2014, când a fost întocmit raportul de evaluare prin care s-a stabilit contravaloarea lipsei de folosință, apelanta pârâtă recunoscând că folosește terenul fără forme egale, încă din anul 2013.

Instanța de apel a respins critica privind excepția lipsei calității procesuale active și, pe fond, a constatat că, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/11.12.2001 S.C. A. a devenit proprietara construcțiilor edificate pe terenul care nu a format obiectul înstrăinării, reprezentând proprietate de stat, fiind atribuit Asociației teritoriale a Organizațiilor Cooperației Meșteșugărești-ATCOM Prahova în folosință gratuită, conform Hotărârii fostului Consiliu de Miniștri al RSR nr. 862/12.07.1971.

În contract s-a menționat că a fost transmis cumpărătoarei dreptul de folosință asupra terenului, aceasta din urmă fiind în drept să solicite atribuirea în proprietate, conform prevederilor Legii nr. 15/1990 și ale H.G. nr. 834/1991.

Întrucât nu s-a solicitat atribuirea în proprietate, în baza art. 4 alin. (1) din H.G. nr. 834/1991 a fost adoptată Hotărârea Consiliului Local nr. 70/2006, prin care terenul în suprafață de 8309,15 mp a devenit proprietatea privată a Municipiului Ploiești.

S-a apreciat că solicitarea pârâtei de a se calcula lipsa de folosință ca redevență, în condițiile art. 307 alin. (5) din Codul administrativ, având în vedere criteriul legal instituit de art. 17 din Legea nr. 50/1991 privind calitatea în construcții a fost corect respinsă de către instanța de fond. În acest sens, prima instanță a apreciat că, prin cererea denumită "obiecțiuni", pârâta a reiterat solicitările făcute anterior punerii în discuție a probei constând în efectuarea expertizei specialitatea evaluări proprietăți imobiliare și analizând temeiul juridic invocat de către pârâtă în susținerea obiecțiunilor sale, respectiv, art. 17 din Legea nr. 50/1991, în mod judicios a apreciat că acesta nu are incidență în soluționarea prezentei cauze, motiv pentru care a respins cererea de completare a probatoriului.

Instanța de apel a constatat că dispozițiile mai sus menționate devin aplicabile în condițiile existenței unui contract de concesiune, însă în cauză, un astfel de contract nu s-a încheiat. Raportat la obiectul cererii de chemare în judecată, cât și la cauza acțiunii civile, răspunderea civilă delictuală, Curtea a reținut că stabilirea unui preț al concesiunii terenului litigios nu prezintă nicio relevanță, astfel că soluția de respingere a solicitării de completare a probei tehnice de specialitate este legală și temeinică.

Reclamantul a criticat, prin recursul formulat, modul de soluționare a excepției prescripției dreptului la acțiune pentru perioada 29.03.2013-29.03.2016, susținând că termenul de prescripție a început să curgă la data de 29.03.2016 când a adoptat HCL nr. 108/2016 prin care și-a însușit raportul de evaluare a prejudiciului.

Critica, analizată prin prisma dispozițiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ., este nefondată.

Astfel, în mod corect instanțele de fond au apreciat că, față de data introducerii acțiunii, 29.03.2019, pretențiile aferente perioadei 29.03.2013-29.03.2016 sunt prescrise, întrucât reclamantul cunoștea faptul că terenul era folosit fără forme contractuale încă din anul 2013.

Potrivit dispozițiilor art. 2528 C. civ., prescripția, în cazul pagubei cauzată printr-o faptă ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Or, existența prejudiciului a fost cunoscută de reclamant încă de la nivelul anului 2013, când a notificat pârâta că folosește terenul fără titlu și a chemat-o la negocieri pentru evaluarea prejudiciului. Nu poate fi acceptat punctul de vedere al reclamantului în sensul că termenul de prescripție a început să curgă la data cuantificării prejudiciului, 29.03.2016, întrucât acesta a cunoscut existența și caracterul determinabil al prejudiciului de la momentul primei somații adresate pârâtei.

În consecință, față de natura pretențiilor, despăgubiri pentru lipsa de folosință a unui bun, fapta ilicită se produce în mod continuat, în fiecare zi de ocupare a terenului fără forme legale, dreptul patrimonial la reparații fiind supus unei prescripții de zi cu zi, astfel încât, în lipsa unei manifestări juridice de natură a întrerupe cursul prescripției, pentru perioada anterioară termenului de 3 ani defipt de lege calculat de la data introducerii acțiunii, dreptul material la acțiune este prescris.

În ceea ce privește recursul pârâtei, aceasta a contestat criteriul folosit la stabilirea prejudiciului, considerând că acesta nu poate fi chiria de piață, ci că îi este aplicabil art. 17 din Legea nr. 50/1991 privind modul de calcul al prețului concesiunii, susținând că transmiterea folosinței pentru terenurile din domeniul privat al unității administrativ teritoriale nu se poate face sub forma unui drept de superficie, conform dreptului comun, ci exclusiv în baza unor operațiuni de concesiune sau închiriere, conform dispozițiilor speciale derogatorii conținute în art. 36 și art. 123 din Legea nr. 215/2001.

Susține că, prin analogie, terenului îi sunt aplicabile dispozițiile art. 15 lit. e) din Legea nr. 50/1991 privind transferul folosinței bunului fără licitație, prin concesionare directă astfel că și prețul lipsei de folosință trebuie să fie stabilit ca echivalent al prețului concesiunii iar HCL nr. 108/2016 care a aprobat încheierea unui contract de superficie încalcă dispozițiile legale anterior enunțate.

Critica, încadrabilă în dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., este nefondată.

Astfel, litigiul pendinte are ca izvor juridic fapta ilicită a pârâtei care, în calitate de proprietar al construcțiilor, ocupă fără forme legale terenul aflat în domeniul privat al unității administrativ teritoriale.

Reclamantul, în calitate proprietar, prin organul reprezentativ, are dreptul de a stabili modalitatea în care transmite dreptul de folosință, optând, în concret, prin HCL nr. 108/29.03.2016, pentru aprobarea încheierii unui contract de superficie. Pârâta nu a achiesat la cele stabilite în actul administrativ menționat, în principal la mențiunea care dispunea că are de achitat contravaloarea lipsei de folosință pe 3 ani anteriori, și nu a finalizat demersurile în vederea încheierii contractului, continuând să ocupe terenul fără forme legale și fără a achita în orice formă prețul folosinței. De asemenea, nu a atacat hotărârea de consiliu local în măsura în care considera că aceasta este nelegală și nici nu a întreprins vreun demers administrativ sau judiciar pentru a-și legaliza folosința terenului, în modalitatea pe care o considera aplicabilă, inclusiv în ipoteza în care aprecia că acesta ar putea face obiectul unei folosințe cu titlu gratuit.

Prin urmare, cum regimul juridic al folosinței terenului a fost stabilit de proprietar printr-un act administrativ individual care a produs efecte juridice, contestarea acestuia nu putea fi făcută decât prin utilizarea unor căi legale de atac, și nu doar prin opoziția la obligația de plată ce îi revenea pârâtei, ca utilizator al terenului, pretinsă de proprietar pentru ocuparea fără forme legale a acestuia pe trei ani anteriori.

Toate aspectele dezvoltate de pârâtă ce țin de aplicarea dispozițiilor speciale care reglementează regimul folosinței domeniului privat al statului în cauză, care ar fi avut ca efect stabilirea unui alt mod de transmitere a dreptului de folosință, nu pot fi analizate pe cale incidentală în acest proces, câtă vreme se menține prezumția de legalitate a actului administrativ care reflectă voința proprietarului în a alege un anumit mod, reglementat de dreptul comun, de transmitere a dreptului de folosință, necenzurat pe cale jurisdicțională.

În consecință, pârâta nu poate pretinde, cu temei, faptul că, de vreme ce dobândirea folosinței terenului se poate face numai prin concesionare nu și prin închiriere, prejudiciul adus proprietarului pentru lipsa de folosință nu poate avea decât forma și valoarea redevenței de care acesta a fost lipsit.

Câtă vreme proprietarul a apreciat că folosința terenului poate fi transmisă prin constituirea unui drept de superficie, prejudiciul pentru neîncheierea unui astfel de contract nu poate fi decât cel cuantificat potrivit dreptului comun, constând în stabilirea, prin metoda comparației, a chiriei de piață.

Pentru aceste considerente, reținând legalitatea hotărârii pronunțate în apel, în baza art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile declarate de ambele părți ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului declarat de pârâta A. S.A..

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul Municipiul Ploiești și de pârâta A. S.A. împotriva deciziei nr. 1632 din 17 iunie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 10 februarie 2022.