Decizia nr. 1266/2022 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 7984/2019 a Judecătoriei Sector

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sector 4 București, la 6 martie 2019, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâtul Municipiului Ploiești, prin Primar, solicitând obligarea acestuia la plata contravalorii lipsei de folosinței a terenului, în suprafață de 288,82 mp pe care sunt edificate mai multe construcții ce îi aparțin și pe care pârâtul le exploatează, cu încălcarea dreptului de proprietate, pentru perioada 28.08.2018 până la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești, în suma actualizată la data plății. Au arătat că estimează contravaloarea lipsei de folosința a terenului ocupat de pârât la suma de 254.161,6 RON pe luna, valoare calculată la prețul de 880 RON/mp, potrivit grilei notariale. În drept, cererea a fost întemeiată pe art. 555 și art. 1357 C. civ. Excepția autorității de lucru judecat Pârâtul a depus întâmpinare, în cuprinsul căruia a invocat excepția autorității lucrului judecat, față de dosarul nr. x/2016 al Judecătoriei Sectorului 4 București. Sentința de declinare Prin sentința civilă nr. 7984 din 19.06.2019, Judecătoria Sector 4 a admis excepția lipsei de competență materială și a declinat competența de soluționare a cauzei Tribunalului București.

Sentința tribunalului Prin sentința civilă nr. 61/19.01.2021, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis în parte cererea formulată, a obligat pârâtul să plătească reclamanților suma de 59.918 RON cu titlu de contravaloare lipsă de folosință pentru imobilul în suprafață de 98,8 mp, aferentă perioadei 28.08.2019-17.11.2020; a respins în rest cererea, ca neîntemeiată; a admis în parte cererea de majorare a onorariului de expert; a obligat reclamanții să plătească diferența de onorariu de expert în sumă de 1000 RON în contul BLET pe numele expertului C.; a obligat pârâta să plătească reclamanților suma de 3803,36 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de expert (1500 RON) și taxă judiciară de timbru la valoarea pretențiilor admise (2303,36 RON). În motivarea acestei soluții, tribunalul a avut în vedere cele stabilite în dosarul nr. x/2016 în raport de sentința nr. 15975/2017 pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 București; în acest dosar, instanța a admis cererea de chemare în judecată și a obligat pârâtul municipiul Ploiești la plata sumei de 170,25 RON, cu titlu de lipsă de folosință a terenului, hotărâre rămasă definitivă prin respingerea apelurilor. Instanța a reținut că valoarea imposibilității exercitării dreptului de proprietate se raportează doar la corpuri cu o suprafață totală de 98,8 mp. Tribunalul a constatat că, prin prezenta cerere de chemare în judecată, reclamanții au susținut necesitatea obligării pârâtului la plata contravalorii lipsei de folosință a terenului în suprafață totală de 288,82 mp. Criticile reclamanților referitoare la sentința pronunțată în dosarul nr. x/2016 nu au putut fi analizate în prezenta cauză, fiind intrate în puterea de lucru judecat. Întrucât sentința a rămas definitivă, tribunalul s-a limitat să determine valoarea lipsei de folosință pentru perioada invocată în cuprinsul cererii de chemare în judecată doar pentru imobilul teren ocupat de construcțiile proprietatea pârâtului pe suprafața de 98,8 mp. În cauză, s-a întocmit raport de expertiză, în care s-a arătat că valoarea totală a lipsei de folosință pentru respectiva suprafață, calculată pentru perioada din 28 august 2017 până în 17 noiembrie 2020 este în sumă de 59.918 RON, incluzând și dobânda legală remuneratorie în sumă de 430,14 euro. Tribunalul a respins apărarea pârâtului, în sensul că valoarea despăgubirii acordate nu ar trebui să includă dobânda legală, reținând că aceasta a fost solicitată de reclamant prin capătul doi de cerere al acțiunii pendinte.

Decizia pronunțată de curtea de apel Prin decizia nr. 1665A din 22 noiembrie 2021, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelurile declarate de reclamantul B. și pârâtul Municipiul Ploiești prin Primar împotriva sentinței civile nr. 61/19.01.2021, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă. A schimbat în parte sentința civilă apelată, în sensul că: A obligat pârâtul să plătească reclamanților suma de 15.642 euro, în echivalent RON la data plății, cu titlu de contravaloare lipsă folosință pentru imobilul în suprafață de 98,8 mp, aferentă perioadei 28.08.2017-22.11.2021. A respins cererea de actualizare a pretențiilor cu indicele de inflație, ca neîntemeiată. A obligat pârâtul să plătească reclamanților suma de 4803,36 RON cheltuieli de judecată reprezentând onorariu expert (2500 RON) și taxă judiciară de timbru la valoarea pretențiilor admise (2303,36 RON). A menținut restul dispozițiilor. În motivare, cu privire la neîndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale pentru acordarea contravalorii lipsei de folosință a terenului, proprietatea reclamanților, ocupat de construcții aflate în proprietatea unității administrativ teritoriale, respectiv lipsa culpei, curtea de apel a reținut că în procesele anterior desfășurate între părți, respectiv în dosarul civil nr. x/2016, s-a tranșat definitiv chestiunea antrenării răspunderii civile delictuale a apelantului pârât, în condițiile de fapt enunțate anterior. Astfel, s-a reținut definitiv că folosința terenul proprietatea reclamanților reprezintă o fapta ilicită, prejudiciul fiind cauzat prin imposibilitatea utilizării bunului, existând legătură de cauzalitate între faptă și prejudiciu, precum și vinovăția părții, care poate îmbrăca și cea mai ușoară formă de culpă. Împrejurarea că în dosarul anterior s-a avut în vedere o altă perioadă de timp nu are relevanță asupra chestiunii litigioase, în condițiile în care nu se invocă aspecte noi săvârșite/petrecute în perioada de timp analizată în speță și care configurează o altă situație juridică. Cu privire la acordarea dobânzii legale remuneratorii, curtea a reținut că nu a fost cerută prin acțiunea introductivă, ci prin obiecțiunile formulate de pârât la raportul de expertiză întocmit. Ca urmare, instanța de apel a constatat că obligarea apelantului pârât la plata dobânzii legale remuneratorii nu rezultă din modul eronat de aplicare a prevederilor legale enunțate anterior, ci din modalitatea instanței de fond de calificare a daunelor solicitate. Curtea de apel a detaliat natura juridică a daunelor interese, a daunelor interese moratorii și a noțiunii de actualizare cu indicele de inflație, reținând și cele stabilite prin decizia nr. 2 din 17 februarie 2014 referitoare la recursul în interesul legii privind interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1082 și art. 1088 din C. civ. din 1864, respectiv art. 1.531 alin. (1), alin. (2) teza I și art. 1.535 alin. (1) din Legea nr. 287/2009, în raport de care a constatat că nu este corect raționamentul instanței de fond care conferă aceeași natură juridică cererii de actualizare a creanței cu indicele de inflație (așa cum a solicitat partea prin acțiunea introductivă) și dobânda legală remuneratorie (așa cum a dispus prin dispozitiv, fără a fi învestită cu o asemenea solicitare), motiv pentru care a înlăturat sumele acordate cu acest titlu. Cu privire la reducerea perioadei de acordare a contravalorii lipsei de folosință pentru perioada 28.08.2019.- 17.11.2020, curtea de apel a reținut că menționarea datei de 28.08.2019 este o eroare materială, în condițiile în care suma calculată de expert se referă la 28.08.2017. Totodată, a constatat că instanța de fond nu a justificat soluția de limitare a despăgubirilor până la data efectuării raportului de expertiză (17.11.2020), deși sentința a fost pronunțată în data de 19 ianuarie 2021, sens în care momentul temporal până la care puteau fi acordate era cel al pronunțării deciziei din apel, respectiv, 22 noiembrie 2021. Cum expertul a reținut un cuantum al chiriei de 306,74 euro/lună, pentru perioada din 28.08.2017 și până la 31.10.2020, calculând suma de 11.736,26 euro, curtea de apel a determinat valoarea de 3.905,82 euro pentru perioada 01.11.2020-22.11.2021. Curtea a respins solicitarea de acordare a prejudiciului până la momentul rămânerii definitive a hotărârii și cererea de actualizare a despăgubirilor, ținând cont de natura juridică expusă anterior. În ceea ce privește cheltuielile de judecată, instanța s-a raportat la art. 453 alin. (2) C. proc. civ., reținând că cererea a fost admisă în parte și a redus cheltuielile de judecată acordate proporțional cu pretențiile acordate.

Recursurile Împotriva deciziei sus aminte, atât pârâtul Municipiul Ploiești prin Primar, cât și reclamanții B. și D. au formulat recurs. 4.1. Recursul declarat de pârâtul Municipiul Ploiești prin Primar: Prin memoriul de recurs, pârâtul a solicitat casarea în parte a deciziei recurate și, pe fond, respingerea acțiunii în totalitate, ca neîntemeiată. A susținut greșita aplicare a art. 1082, art. 1088 și art. 1357 vechiul C. civ., art. 1531 alin. (1) și (2) și art. 1535 alin. (1) Noul C. civ., întrucât nu există culpa pârâtului. Astfel, pârâtul a arătat că nu se poate reține culpa sa pentru situația în care construcția are un proprietar, iar terenul de sub aceasta un alt proprietar, ca urmare a aplicării principiului restituirii în natură a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și reglementat de Legea nr. 10/2001. Ca urmare, pârâtul apreciază că nu a creat reclamanților niciun prejudiciu, nu există faptă ilicită, ci doar un fapt licit, respectiv cel de soluționare a notificării pe Legea nr. 10/2001, care a generat situația de fapt. Referitor la pretențiile reclamanților, a susținut că instanța de apel a apreciat eronat baza de calcul a acestora, suma stabilită de expert pentru perioada indicat este de 11.317,39 euro iar nu 11.736,26 euro, cu referire la fila x din raportul de expertiză. 4.2. Recursul declarat de reclamanții B. și D.: Reclamanții au susținut incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în raport de care au solicitat admiterea recursului, casarea, în parte, a deciziei recurate. O primă critică se referă la aplicarea greșită a art. 451 alin. (4) C. proc. civ., cu privire la reducerea taxe de timbru. Reclamanții au apreciat că instanța a aplicat greșit textul de lege indicat anterior, în C. proc. civ. existând interdicția expresă a instanței de a micșora cuantumul cheltuielilor de judecată privind taxa de timbru. Or, câtă vreme reclamanții au achitat 6.147 RON cu titlu de taxă judiciară de timbru și acțiunea a fost admisă, această sumă trebuie acordată în întregime, indiferent de nivelul pretențiilor admise. A doua critică se referă la modificarea sentinței, în sensul înlăturării dobânzii legale remuneratorii stabilită în favoarea reclamanților. Această măsură este nelegală, sens în care reclamanții au făcut referire la cele statuate în decizia nr. 2061/2015 pronunțată de secția a II-a Civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a reținut că este legal cumulul actualizării sumei executate cu dobânda legală, deoarece numai prin această modalitate se asigură respectarea principiului reparării integrale a prejudiciului.

Apărările părților Recurenții reclamanți au depus întâmpinare la recursul formulat de pârât, invocând nulitatea recursului pentru neîncadrarea criticilor în prevederile art. 488 C. proc. civ., chestiune asupra căreia instanța de judecată s-a pronunțat în ședința din 8 iunie 2022. Pe fondul cauzei, recurenții reclamanți au solicitat respingerea recursului formulat de pârât, apreciind că sunt nefondate criticile formulate, pentru că sunt împiedicați de pârât să folosească terenul care le-a fost restituit în proprietate. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți Pârâtul a susținut aplicarea greșită a normelor de drept material referitoare la răspunderea civilă delictuală, apreciind că nu există faptă ilicită și nici vinovăție, cu referire la art. 1082, art. 1088 și art. 1357 vechiul C. civ., art. 1531 alin. (1) și (2) și art. 1535 alin. (1) Noul C. civ. Această critică urmează a fi analizată din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia instanța aplică un act normativ care nu este incident în pricina dedusă judecății, dă eficiență unei norme generale în condițiile existenței unei norme speciale aplicabile, dă o interpretare greșită textului de lege aplicabil în cauză. Din cronologia evenimentelor și din probatorul administrat în cauză, instanța de recurs reține următoarea situație de fapt, necontestată de părți: Pârâtul a emis o dispoziție în temeiul Legii nr. 10/2001 în favoarea reclamanților, prin care s-a dispus restituirea în natură a unui imobil, compus din construcție și teren, cu mențiunea că respectivul teren este grevat de un drept de acces la calea publică pentru locatarii mai multor corpuri de clădire; totodată, s-a reținut că pe terenul respectiv există construcții identificate și delimitate, care sunt în proprietatea statului român și nu fac obiectul restituirii. Ulterior, între părțile din cauza de față, s-au purtat mai multe litigii, unul având ca obiect constatarea dreptului de accesiune al reclamanților asupra clădirilor ce nu au fost incluse în dispoziția emisă în baza Legii nr. 10/2001, anterior enunțată, cerere respinsă definitiv. Litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2016 al Judecătoriei Sectorului 4 București a avut ca obiect cererea reclamanților de obligare a pârâtului la plata unei sume de bani cu titlu de lipsă de folosință asupra terenului aflat sub clădirile ce nu au fost restituite prin dispoziția emisă în temeiul Legii nr. 10/2001. În cadrul acestui proces, care a fost soluționat definitiv, s-a constatat starea de fapt a terenului și clădirilor edificate, reținându-se, prin altele, că terenul ocupat de clădirile ce aparțin Statului Român este în suprafață de 98,8 mp și că sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 1357 C. civ. Cu privire la răspunderea civilă delictuală a pârâtului, instanța a reținut că fapta ilicită este folosirea terenului proprietatea reclamanților, prejudiciul cauzat reclamanților îl reprezintă imposibilitatea de a folosi bunul său, între cele două există legătură, precum și vinovăția pârâtului, care răspunde și pentru cea mai ușoară formă de culpă. Având în vedere că aspectele legate de existența faptei ilicite și a vinovăției pârâtului au fost reținute printr-o hotărâre judecătorească definitivă, Înalta Curte constată că este legală reținerea instanței de apel, cu privire la incidența autorității de lucru judecat în cauză, prin efectul pozitiv, în raport cu dispozițiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ. Așa fiind, nu pot fi primite criticile pârâtului, prin care se susține inexistența faptei ilicite, câtă vreme chestiunea litigioasă dezlegată definitiv de către instanța de judecată a vizat antrenarea răspunderii civile delictuale a acestui pârât, în condițiile de fapt necontestate. Din perspectiva aceluiași motiv de casare, a art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se va analiza și critica reclamanților ce privește greșita înlăturare a dobânzii legale remuneratorii stabilită în favoarea reclamanților, prin care susține aplicarea nelegală a art. 1084 C. civ. Prin memoriul de recurs, reclamanții au apreciat că acordarea acestei dobânzi reprezintă, în realitate, repararea integrală a prejudiciului produs, sugerând în acest fel că nu era necesar ca în cererea de chemare în judecată să existe un capăt de cerere distinct în acest sens, ci, în temeiul principiului reparării integrale a prejudiciului, trebuia acordat din oficiu de instanță. Această interpretare date de reclamanți atât textului de lege invocat, cât și principiului reparării integrală a prejudiciului produs nu poate fi primită de instanță. În primul rând, instanța de judecată este ținută să se pronunțe asupra limitelor învestirii, cum prevede art. 9 alin. (2) și art. 22 alin. (6) C. proc. civ., potrivit căruia obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților, iar judecătorul are obligația să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii. Din lucrările dosarului, s-a constatat că prin cererea de chemare în judecată reclamanții au solicitat obligarea pârâtului la plata contravalorii lipsei de folosință pentru terenul proprietatea reclamanților, sumă actualizată la data plății. Prin încheierea din 6 decembrie 2019, prima instanță de fond a dispus efectuarea unei expertize, cu mai multe obiective, printre care și calcularea contravalorii exacte a lipsei de folosință a terenului. Expertul desemnat a stabilit suma de 59.918 RON ca fiind valoarea totală a lipsei de folosință, sumă ce includea și dobânda legală remuneratorie, în valoarea de 430,14 euro. De altfel, împrejurarea că reclamanții nu au solicitat prin cererea de chemare în judecată și acordarea dobânzii legale remuneratorii nu este contestată; ceea ce reproșează reclamanții instanței de apel este că a înlăturat acordarea acesteia de către instanța de fond, reclamanții considerând că nu este necesar să existe un capăt de cerere distinct în acest sens, simpla împrejurare că au solicitat ca suma stabilită cu titlu de contravaloare lipsă folosință să fie actualizată ar fi fost suficientă. Cu privire la acest aspect, Înalta Curte reține că, în motivarea acestei critici, reclamanții au arătat că în jurisprudența instanței supreme s-ar fi stabilit că este legal cumulul actualizării sumei executate cu dobânda legală, deoarece numai prin această modalitate se asigură respectarea principiului reparării integrale a prejudiciului, consacrat de art. 1084 din vechiul C. civ. și art. 1531 alin. (1) C. civ. din 2009. Potrivit art. 1531 alin. (1) C. civ. din 2009, incident în cauză "Creditorul are dreptul la repararea integrală a prejudiciului pe care l-a suferit din faptul neexecutării". Dispozițiile amintite, precum și cele ale art. 1535 alin. (1), consacră principiul reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor, ca urmare a neexecutării de către debitor a obligației, conform căruia prejudiciul cuprinde atât pierderea efectiv suferită de creditor (damnum emergens), cât și beneficiul de care acesta este lipsit (lucrum cessans). Potrivit acelorași dispoziții, în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. Însă, aceste dispoziții nu prevăd obligația instanței de judecată de a acorda dobânda legală remuneratorie din oficiu, doar pentru că este incident principiul reparării integrale a prejudiciului. Este adevărat că, așa cum s-a arătat mai sus, creditorul are dreptul la aceste daune, fără a fi ținut să dovedească producerea unui prejudiciu, acesta fiind prezumat, dar în condițiile în care instanța de judecată este legal învestită cu o astfel de cerere sau capăt de cerere; în caz contrar, instanța s-ar pronunța asupra unui lucru ce nu a fost cerut, ajungându-se la încălcarea principiului disponibilității procesului civil. Aplicând aceste considerații teoretice la speța de față, în raport de criticile formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte reține că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a art. 22 alin. (6) C. proc. civ., când a stabilit că reclamanții nu au învestit instanța cu un capăt de cerere referitor la dobânda legală remuneratorie aferentă lipsei de folosință a bunului, ci doar au solicitat suma actualizată la data plății. De asemenea, instanța de apel a interpretat corect natura juridică a cererii de actualizare a sumei de plată cu indicele de inflație, care reprezintă, în realitate, alinierea creanței prevăzută în titlul executoriu (creanța inițială) la anumite valori, pe baza criteriilor prevăzute de părți, de instanță, când titlul executoriu este o hotărâre judecătorească, ori de lege. Or, actualizarea creanței cu anumite valori sau criterii este distinctă de instituția dobânzii legale remuneratorii, așa cum a detaliat pe larg instanța de apel în considerentele deciziei recurate, fiind nefondate criticile pe aceste aspecte. Ele pot fi cumulate, dar nu acordate din oficiu de către instanță, ci doar la cererea părților. Reclamanții au criticat decizia recurată și pentru greșita aplicare a art. 451 alin. (4) C. proc. civ., critică ce poate fi circumscrisă motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care vizează neregularități de ordin procedural, sancționate cu nulitatea de art. 174 C. proc. civ., potrivit căruia: "(1) Nulitatea este sancțiunea care lipsește total sau parțial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerințelor legale, de fond sau de formă. (2) Nulitatea este absolută atunci când cerința nerespectată este instituită printr-o normă care ocrotește un interes public. (3) Nulitatea este relativă în cazul în care cerința nerespectată este instituită printr-o normă care ocrotește un interes privat". Așadar, nulitatea reprezintă principala sancțiune ce se răsfrânge asupra actelor de procedură care au fost aduse la îndeplinire cu nesocotirea dispozițiilor legale. Sub imperiul acestui motiv de recurs, se pot include mai multe neregularități de ordin procedural, începând de la nesemnarea cererii de chemare în judecată, nelegala citare a uneia dintre părți, nesemnarea cererii reconvenționale, etc. Dispozițiile art. 174 alin. (1) C. proc. civ. constituie dreptul comun în materia actelor de procedură, iar textul vizează o singură ipoteza de nulitate: încălcarea formelor procedurale; nulitatea prevăzută în art. 174 alin. (1) C. proc. civ. este condiționată de producerea unei vătămări. În susținerea acestui motiv de recurs, reclamanții au arătat că reducerea cheltuielilor de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru la valoarea pretenților admise reprezintă o încălcare a art. 451 alin. (4) C. proc. civ. Conform art. 453 C. proc. civ.: "(1) Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată. (2) Când cererea a fost admisă numai în parte, judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părți poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată. Dacă este cazul, judecătorii vor putea dispune compensarea cheltuielilor de judecată." Din textul de lege anterior citat, rezultă că instanța, atunci când se pronunță pe cererea vizând cheltuielile de judecată, trebuie să aibă în vedere soluția dată asupra cererii principale; ca urmare, în cazul admiterii parțiale a cererii, judecătorul este cel care stabilește cota parte în care se suportă cheltuielile de judecată, prin raportare la partea admisă din cererea de chemare în judecată. În concret, în situația în care cheltuielile de judecată se referă la taxa judiciară de timbru achitată, trebuie avută în vedere modalitatea de calcul a acesteia, care se raportează la valoarea pretențiilor din cererea de chemare în judecată. Ca urmare, în situația în care cererea de chemare în judecată este admisă în parte, judecătorul determină, prin calcul matematic, care este proporția taxei judiciare de timbru plătită aferentă pretențiilor admise; raportat la valoarea pretențiilor admise, se determină o nouă taxă judiciară de timbru, iar pârâtul va fi obligat la plata acesteia, cu titlu de cheltuieli de judecată. Pe cale de consecință, obligarea pârâtului la suportarea cheltuielilor de judecată se va face doar cu privire la partea din taxa de timbru achitată pentru care au fost îndeplinite condițiile obligării la suportarea cheltuielilor de judecată de partea care a pierdut procesul, respectiv valoarea pretențiilor admise. Aceasta deoarece rațiunea obligării la suportarea cheltuielilor de judecată este pierderea procesului, privită ca realizarea sau nerealizarea pretenției deduse judecății în cursul procesului. De altfel, obligarea la suportarea cheltuielilor de judecată este o formă atipică a unei cereri prin care se urmărește atragerea răspunderii civile delictuale a celeilalte părți. În această situație, fapta ilicită este reprezentată de pierderea procesului, potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., iar prejudiciul constă în cuantumul cheltuielilor de judecată pe care le-a suportat partea care a câștigat procesul. Așadar, deși prejudiciul reclamanților este întreaga suma achitată cu titlu de taxă de timbru, totuși pârâtul a pierdut procesul doar raportat la pretențiile admise de către instanță, nu raportat la totalitatea pretențiile solicitate de reclamanți. Făcând aplicarea acestor chestiuni teoretice speței pendinte, Înalta Curte reține că este legală modalitatea în care instanța de apel a obligat pârâtul să achite reclamanților taxă judiciară de timbru la valoarea pretențiilor admise. Cât privește aspectele învederate de reclamanți, referitoare la onorariul de expert acordat, din lucrările dosarului, Înalta Curte reține că acesta a fost inițial stabilit la suma de 1500 RON, fiind ulterior majorat la 2500 RON. Reclamanții au apreciat că regimul juridic al onorariului de expert ar fi trebuit să fie identic cu cel al taxei judiciare de timbru, sub aspectul acordării proporțional cu pretențiile admise. Înalta Curte reține, așa cum s-a expus anterior, că plata cheltuielilor de judecată se face de către partea căzută în pretenții. Art. 451 alin. (1) C. proc. civ. enumeră categoriile de cheltuieli efectuate de părți, ce pot fi solicitate cu titlul de cheltuielile de judecată: taxele judiciare de timbru și timbrul judiciar, onorariile avocaților, ale experților și ale specialiștilor numiți în condițiile art. 330 alin. (3), sumele cuvenite martorilor pentru deplasare și pierderile cauzate de necesitatea prezenței la proces, cheltuielile de transport și, dacă este cazul, de cazare, precum și orice alte cheltuieli necesare pentru buna desfășurare a procesului. Dacă în privința taxei judiciare de timbru, în situația admiterii în parte a cererii de chemare în judecată, există obligația instanței de a acorda taxa judiciară de timbru prin raportare la valoarea pretențiilor acordate reclamantului, cum s-a detaliat anterior, această distincție nu există în cazul onorariului de expert. Cu motivarea anterior expusă referitoare la îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 453 raportat la art. 451 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține că este legală interpretarea și aplicarea acestor norme de procedură civilă de către instanța de apel, care a constatat că reclamanților li se cuvine cu titlu de cheltuieli de judecată întreg onorariul de expert achitat, deci și diferența de 1000 RON, întrucât ne aflăm în prezența unei indivizibilități a onorariului. Cât privește critica pârâtului privind modul de calcul al pretențiilor reclamanților, se reține că aceasta este o chestiune referitoare la interpretarea probatoriului administrat, respectiv a raportului de expertiză, ce nu poate fi circumscrisă motivelor de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.. Se reține că aceste critici nu reprezintă motive de nelegalitate ce pot fi deduse judecății în calea extraordinară de atac a recursului, ci critici de netemeinicie ce nu pot fi cenzurate de către instanța de control judiciar, modalitatea de administrare și interpretare a probatoriilor reprezentând o chestiune de fapt, ce este analizată în cadrul cercetării aspectelor legate de fondul cauzei. Având în vedere aceste considerații, reținând că nu sunt fondate criticile formulate prin memoriile de recurs, Înalta Curte va respinge recursurile declarate în cauză, prin aplicarea art. 496 alin. (1) C. proc. civ.