ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1744/2021

Obiectul cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, secția I civilă, la 4 iunie 2018, reclamanta S.C. A. S.A. a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Ploiești, prin Primar, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună recunoașterea dreptului de superficie al reclamantei asupra terenului proprietatea pârâtului, în suprafață de 3.152 mp, situat în Ploiești, județul Prahova, aferent construcțiilor proprietatea S.C. A. S.A, înscrise în cartea funciară nr. x Ploiești și celorlalte lucrări (pod rulant, basculă, platforme betonate de încărcări-descărcări și depozitare mărfuri și materiale) care fac proprie folosința acestor construcții, precum și obligarea pârâtului să îi permită exercitarea deplină și netulburată a acestui drept.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința nr. 1413 din 13 iunie 2019, Tribunalul Prahova, secția I civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.A.

Hotărârea pronunțată în apel Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta S.C. A. S.A. Galați. Prin decizia nr. 1152 din 23 iulie 2020, Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta S.C. A. S.A. În pronunțarea acestei decizii, Curtea a reținut că, potrivit art. 9 lit. a) din contractul de închiriere încheiat între părți, acesta încetează la expirarea termenului, iar, conform art. 23, la expirarea duratei contractului, în cazul neîncheierii de către reclamantă a unui nou contract, în baza art. 2 alin. (2), investiția realizată va deveni proprietatea Consiliului local al municipiului Ploiești. Susținerile apelantei, în sensul că instanța nu a luat în considerare că, deși societatea a avut inițiativa încheierii unui nou contract de închiriere, intimatul a fost cel care a refuzat, nu conduc la concluzia existenței vreunui culpe a acestuia din urmă, deoarece, în contractul menționat, nu se prevede obligația de a încheia un nou act juridic. Prin semnarea contractului cu respectivele clauze, apelanta și-a asumat obligația ca investiția realizată să devină proprietatea Consiliului local al municipiului Ploiești, astfel că susținerile formulate pe acest aspect sunt nefondate. Prin urmare, instanța a apreciat că singurul mod de dobândire a dreptului de proprietate, incident în prezenta cauză, este în temeiul unui act juridic, care însă nu există. Contractul de închiriere nr. x/07 iulie 1999, încheiat între reclamantă și pârât, a expirat la 06 iulie 2014, iar, între părți, nu s-a mai încheiat un alt act cu privire la terenul în litigiu. Apelanta nu este îndreptățită să i se recunoască vreun drept de superficie, întrucât nu este încheiat niciun contract în acest sens. Faptul că, între părți, a fost încheiat un contract de închiriere, care a expirat, indiferent de toate demersurile efectuate de apelantă pentru reînnoirea acestuia, nu se încadrează în dispozițiile prevăzute de art. 693 alin. (2) C. civ., privind dobândirea dreptului de superficie în temeiul unui act juridic, precum și prin uzucapiune sau prin alt mod prevăzut de lege. Astfel, nu se pot reține criticile apelantei, în sensul că instanța de fond a dat o interpretare juridică greșită dispozițiilor legale privind aplicarea, în timp, a legii civile, în speță, a prevederilor art. 6 C. civ. cu referire la art. 68 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 referitoare la C. civ.

Recursul declarat în cauză Împotriva deciziei civile nr. 1152 din 23 iulie 2020 pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.A., solicitând admiterea căii de atac, casarea deciziei recurate și, în rejudecare, admiterea cererii precizate, în sensul recunoașterii dreptului de superficie al reclamantei asupra terenului proprietatea pârâtului, în suprafață de 3.129 mp, pentru următoarele motive: a. Instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor legale referitoare la aplicarea, în timp, a legii civile în materia dreptului de superficie, în speță, a prevederilor art. 6 C. civ. raportat la art. 68 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., conform cărora "dispozițiile art. 693-702 C. civ. nu se aplică drepturilor de superficie constituite înaintea intrării în vigoare a C. civ..". Raportat la perioada edificării construcțiilor (2006-2008), este incident vechiul C. civ., potrivit art. 5 și art. 68 din Legea nr. 71/2011. În privința aspectelor care vizează dreptul de superficie, se face aplicarea art. 6 alin. (2) din noul C. civ., iar nu a art. 6 alin. (6), care se referă la "regimul general al bunurilor" și care trebuie înțeles în contextul raporturilor de proprietate, fiind vorba despre regimul circulației juridice a bunurilor și nu de modalitățile de constituire a dezmembrămintelor dreptului de proprietate. Mai mult, instanța de apel a înlăturat susținerile reclamantei cu privire la dispozițiile legale incidente în cauză, în legătură cu aplicarea, în timp, a legii civile, fără a motiva, în vreun fel, soluția pe acest aspect. b. Curtea, în cadrul considerentelor, a depășit limitele efectului devolutiv al apelului, determinate de ceea ce s-a apelat, cu încălcarea prevederilor art. 477 raportat la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., creând reclamantei o situație mai grea în propria cale de atac, contrar art. 481 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., soluționând în această modalitate un alt litigiu, în speță, dosarul nr. x/2018 aflat pe rolul Tribunalului Prahova (suspendat). Sunt incidente dispozițiile art. 430 alin. (2) C. proc. civ., cu privire la autoritatea de lucru judecat a considerentelor deciziei recurate în dosarul suspendat, având ca obiect cererea Primăriei Ploiești de a fi obligată recurenta să-i predea investiția în discuție. Or, primele trei alineate ale motivării deciziei din prezentul dosar reprezintă soluția pentru celălalt litigiu. În acest context, instanța de apel a interpretat, în mod eronat, legea părților, respectiv prevederile art. 23 din contractul de închiriere nr. x/1999, raportat la art. 1266-1269 C. civ., fără să fi fost învestită în acest sens, cu încălcarea dispozițiilor art. 477 C. proc. civ., creând reclamantei o situație mai grea în propria cale de atac, în sensul că, deși cererea introductivă și apelul privesc constatarea dreptului de superficie, o parte importantă a motivării instanței de apel (primele trei alineate din cele șapte) conduce la soluția deposedării reclamantei de bunurile indicate ca reprezentând fondul dominant. În consecință, invocă nulitatea considerentelor care privesc interpretarea prevederilor art. 23 din contractul de închiriere nr. x/1999. În continuare, susține că interpretarea Curții, în sensul că, "prin semnarea contractului cu respectivele clauze, apelanta și-a asumat obligația ca investiția realizată va deveni proprietatea Consiliului Local al Mun. Ploiești" contravine prevederilor art. 1266 C. civ., cu referire la voința concordantă a părților. Solicită și aplicarea dispozițiilor art. 1268-1269 C. civ., în cazul în care instanța de recurs va aprecia că, clauza din contract este una îndoielnică. c. Hotărârea din apel a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material referitoare la nașterea dreptului de superficie, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. În acest sens, instanța de apel a făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 492 C. civ. 1864, a prevederilor art. 693-702 din noul C. civ., care reglementează, în prezent, dreptul de superficie, interpretând greșit actele și situațiile juridice deduse judecății (cu referire la nașterea dreptului de superficie), dând o importanță necuvenită contractului de închiriere nr. x/1999, lăsând însă fără relevanță situația juridică, în sine, a edificării construcțiilor în perioada anilor 2006-2008, precum și consimțământul intimatului cu privire la edificare, exprimat prin emiterea autorizației de construire, care are valoarea unei convenții. S-a reținut de instanța de fond, teză confirmată în apel, că, până la 06 iulie 2014, și-a produs efectele contractul nr. x/07 iunie 1999, astfel încât reclamanta poate solicita constatarea dreptului de superficie doar începând cu 07 iulie 2014, interpretare fără suport legal. În speță, este relevantă situația juridică generată de faptul și momentul edificării construcțiilor, în perioada 2006-2008, precum și situația generată de consimțământul intimatului cu privire la edificare, exprimat prin emiterea autorizației de construire. Astfel, reclamanta a edificat construcțiile în baza unei autorizații emise de intimat și s-a notat dreptul de proprietate asupra construcțiilor în cartea funciară, prin voința și concursul acestuia. Prin urmare, raportat la particularitățile cauzei deduse judecății, dreptul de superficie s-a născut ope legis la data edificării construcțiilor (anii 2006-2008), indiferent că, în cauză, sunt aplicabile dispozițiile vechiului sau noului C. civ., fiind invocate, în subsidiar, prevederile art. 693-702 C. civ.

Apărările formulate în cauză La 09 noiembrie 2020, intimatul pârât Municipiul Ploiești, prin Primar, a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului și menținerea, ca legală și temeinică, a hotărârii instanței de apel. La 23 noiembrie 2020, recurenta reclamantă a depus răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea apărărilor formulate de pârât, ca nefondate.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar, prin încheierea din camera de consiliu de la 20 mai 2021, completul de filtru a admis, în principiu, recursul declarat de reclamanta S.C. A.. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1152 din 23 iulie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând decizia civilă recurată din perspectiva criticilor formulate și a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, și 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente: a. Primul motiv de recurs conține, în esență, două susțineri majore, încadrabile în cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.. Pe de-o parte, se invocă absența argumentării criticii din apel referitoare la greșita aplicare a dispozițiilor legale privind aplicarea legii civile în timp (pct. 6), iar, pe de altă parte, aplicarea art. 6 alin. (6) din noul C. civ., cu înlăturarea eronată a dispozițiilor art. 6 alin. (2) din același cod cu referire la art. 5 și art. 68 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a actului normativ menționat (pct. 8). Prima dintre critici este întemeiată, ceea ce va conduce la admiterea recursului, cu consecința casării deciziei atacate și trimiterii cauzei, spre rejudecare, la instanța de apel. Astfel, în calea de atac exercitată în dosarul primei instanțe de control judiciar, apelanta reclamantă a susținut că, în mod greșit, Tribunalul a considerat că sunt aplicabile dispozițiile noului C. civ. (art. 693-702), în raport de momentul solicitării recunoașterii dreptului de superficie (în prezent), referindu-se la o normă legală cu caracter general în materia regimului bunurilor (art. 6 alin. (6) din actualul act normativ) și cu ignorarea art. 6 alin. (2) din același cod, respectiv a art. 68 din Legea nr. 71/2011. Afirmă apelanta că, față de data edificării construcțiilor, care, în opinia sa, impun recunoașterea dreptului de superficie (2006-2008), sunt incidente cele două texte de lege, ultimul excluzând aplicarea noului C. civ. în cazul drepturilor de superficie constituite înaintea intrării în vigoare a acestuia din urmă. Sub acest aspect, Curtea a arătat că nu pot fi reținute criticile apelantei, în sensul că prima instanță a dat o interpretare juridică greșită dispozițiilor legale privind aplicarea, în timp, a legii civile, și anume a art. 6 C. civ. cu referire la art. 68 din Legea nr. 71/2011. Or, acest considerent reprezintă o simplă concluzie a instanței de apel, fără să cuprindă raționamentul pentru care instanța a înlăturat criticile reclamantei și care ar fi presupus să stabilească momentul și criteriile avute în vedere pentru constituirea dreptului de superficie pretins a fi recunoscut în prezenta cauză și, respectiv, legea aplicabilă în raport de cele două elemente enunțate. Considerentul instanței de apel privind neîncadrarea ipotezei din speță în dispozițiile art. 693 alin. (2) din noul C. civ., referitoare la modurile de dobândire a dreptului de superficie din perspectiva actualului act normativ, nu poate fi apreciat ca implicând un răspuns și în ceea ce privește problema legii aplicabile în timp, supusă dezbaterii Curții prin cererea de apel. Prin urmare, în condițiile în care motivarea Curții, sub acest aspect, lipsește în totalitate, decizia atacată nu corespunde exigențelor dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., vizând expunerea argumentelor pentru care instanța a înlăturat motivul de apel respectiv și care implică precizarea punctuală a chestiunilor de fapt și de drept care au condus instanța la un anume raționament. În consecință, sunt îndeplinite cerințele motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., ceea ce va determina admiterea recursului declarat de reclamantă, cu consecința casării deciziei și trimiterii cauzei, spre rejudecare, la instanța de apel. În raport de această soluție și față de absența unor considerente ale Curții care să poată fi supuse controlului de legalitate în recurs, Înalta Curte nu poate verifica legea aplicabilă în speță (actualul sau vechiul C. civ.) în raport de criticile recurentei, acest aspect urmând a fi avut în vedere în rejudecare. b. În ce privește încălcarea limitelor de învestire de către instanța de apel în raport de dispozițiile art. 477 C. proc. civ., susținerea nu poate fi primită, de vreme ce chiar apelanta, la finele motivelor de apel, evocă, în argumentarea demersului său judiciar, aspectele analizate de Curte. Astfel, cu referire la "obligația de predare a investiției realizate pe terenul menționat, ce a constituit obiectul contractului de închiriere nr. x/07.07.1999 întemeiată pe dispozițiile art. 23 din contractul de închiriere", raportându-se la clauza contractuală al cărei conținut îl redă, apelanta afirmă că mențiunea din actul juridic privind intrarea, în proprietatea intimatului, a investițiilor realizate pe terenul Consiliului local Ploiești devine operantă în cazul unei conduite culpabile din partea reclamantei, ceea ce nu subzistă în speță, în contextul solicitărilor repetate de încheiere a unui nou contract. Prin urmare, Curtea a procedat la verificarea a însuși raționamentului expus de reclamantă, concluzia diferită de a părții la care instanța a ajuns neputând fi considerată o depășire a limitelor de învestire, cu încălcarea art. 477 C. proc. civ. Pe de altă parte, la acest moment procesual, critica nu mai prezintă importanță, în condițiile în care, urmare a neanalizării susținerilor din apel referitoare la legea aplicabilă, aspect primordial în soluționarea cauzei, decizia a fost casată în întregime, în rejudecare instanța urmând a expune propriul raționament. Nu în ultimul rând, ulterior stabilirii legii aplicabile, Curtea va aprecia asupra relevanței contractului de închiriere în judecarea litigiului, în mod firesc și în contextul susținerilor reclamantei vizând momentul pretins de aceasta ca fiind al nașterii dezmembrământului, legat de edificarea investițiilor și de actele emise de intimat în urma corespondenței purtate cu partea adversă, inclusiv autorizația de construire emisă de Primărie. În mod similar, nici problema respectării sau nu a principiului neagravării situației în propria cale de atac (art. 481 C. proc. civ.) nu mai prezintă interes, în condițiile casării, în întregime, a deciziei recurate, urmând ca, la reluarea judecății, Curtea să aibă în vedere exigențele acestui principiu în limitele textului de lege evocat. Cât privește interpretarea greșită a art. 23 din contractul de închiriere nr. x/1999, cu încălcarea art. 1266 C. civ., și solicitarea recurentei de a se face aplicarea, în calea extraordinară de atac, a art. 1268-1269 C. civ. în situația în care s-ar considera clauza respectivă ca fiind îndoielnică, Înalta Curte nu poate cenzura aceste susțineri, întrucât actul juridic reprezintă un mijloc de probă în prezentul dosar, exclus de la evaluare în condițiile în care recursul presupune doar verificarea aspectelor de legalitate, iar nu și de netemeinicie a hotărârii atacate. c. Referitor la susținerilor subsumate celui de-al treilea motiv de recurs, acestea reiau, în esență, criticile prezentate anterior, la care Înalta Curte deja a răspuns, astfel încât nu se va reveni asupra raționamentului expus. În principiu, instanța de apel va stabili momentul nașterii dreptului de superficie pretins de reclamantă, în funcție de cele afirmate de părți și de circumstanțele particulare ale speței, precum și legea aplicabilă, urmând a judeca litigiul în aceste coordonate. Având în vedere aceste considerente, în baza art. 496 și 497 cu referire la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., va admite recursul, va casa decizia atacată și va trimite cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță de apel. Referitor la cheltuielile de judecată solicitate de recurenta reclamantă, cererea va fi avută de instanța de apel, în raport de soluția ce urmează a se pronunța asupra fondului litigiului.