ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2381/2023

Ședința publică din data de 15 noiembrie 2023

Asupra recursurilor de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2015, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele B. S.R.L. și S.C. C. S.A., a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce va pronunța, să dispună: în principal, obligarea, în solidar, a pârâtelor la plata sumei de 1.029.321,39 RON, reprezentând contravaloare lucrări executate și neachitate și penalități de întârziere; în subsidiar, să fie obligată pârâta B. S.R.L. să achite suma de 1.029.321,39 RON compusă din: 539.138,38 RON contravaloare lucrări executate și neachitate și 490.183,01 RON penalități de 10% din valoarea totală a contractului, în situația în care pârâta S.C. C. S.A., în calitate de beneficiar final al lucrărilor executate, a achitat contravaloarea acestora pârâtei B. S.R.L. În ipoteza în care pârâta S.C. C. S.A., în calitate de beneficiar final al lucrărilor executate, nu a achitat contravaloarea acestora pârâtei B. S.R.L., a solicitat obligarea pârâtei S.C. C. S.A., în temeiul art. 1.856 noul C. civ., la plata direct către reclamantă a sumei 1.029.321,39 RON. Cu cheltuieli de judecată.

Prin cererea reconvențională, pârâta B. S.R.L. a solicitat obligarea reclamantei la plata sumei de 175.928,81 euro (779.140,35 RON), reprezentând contravaloarea facturii nr. x/11.09.2014. Cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din 22 ianuarie 2016, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția lipsei calității procesuale pasive cu privire la pârâta C. S.A. și a dispus scoaterea acesteia din cauză.

Prin sentința civilă nr. 1182 din 24 noiembrie 2020, Tribunalul Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune ca neîntemeiată; a admis în parte cererea precizată formulată de societatea reclamantă A. S.R.L., în contradictoriu cu societatea pârâtă B. S.R.L. (fostă S.C. D. S.R.L.) și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 388.125,08 RON, reprezentând lucrări executate și neachitate, actualizată cu rata inflației la suma de 428.257,21 RON - calculată la data de 28 august 2020, ce urmează a fi actualizată la data plății efective. Totodată, a respins în rest acțiunea, precum și cererea reconvențională ca neîntemeiate; a admis în parte cererea privind plata cheltuielilor de judecată și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 18.398 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxa judiciară de timbru și onorariu expert.

Prin încheierea din 15 aprilie 2021, Tribunalul Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis cererea de îndreptare a erorii materiale, formulată de reclamantă și a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în cuprinsul minutei sentinței civile nr. 1182 din 24 noiembrie 2020, în sensul indicării corecte a căii de atac, ca fiind "Cu drept de apel în termen de 30 de zile de la comunicare", în loc de "Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare", cum din eroare s-a consemnat.

Prin încheierea din 11 mai 2022, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă constatat că, prin încheierea din 22 ianuarie 2016, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul Prahova a admis excepția lipsei calității procesuale pasive cu privire la pârâta C. S.A. și a dispus scoaterea acesteia din citativ, că împotriva acestei încheieri nu s-a exercitat calea de atac, și a dispus scoaterea acestei intimate-pârâte din citativ.

Prin decizia nr. 218 din 2 iunie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, a fost respins apelul declarat de apelanta-reclamantă S.C. A. S.R.L. - în insolvență, prin administrator judiciar E.., împotriva încheierilor de ședință din 12.01.2016 și 09.11.2020 și a sentinței nr. 1182 din 24 noiembrie 2020, pronunțate de Tribunalul Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2015; a fost respins apelul declarat de apelanta-pârâtă B. S.R.L. (fosta D. S.R.L.) împotriva încheierilor de ședință din 11.12.2015 și 09.11.2020 și a sentinței primei instanțe.

Împotriva acestei decizii, reclamanta, prin administrator judiciar E.., în temeiul art. 496 C. proc. civ., raportat la art. 488 pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., a declarat recurs, solicitând admiterea căii de atac, casarea în parte a hotărârii recurate și, pe cale de consecință, în principal, să se constate nulitatea parțială a hotărârilor recurate față de lipsa motivării, respectiv a nepronunțării și a neanalizării tuturor susținerilor și motivelor invocate, iar în subsidiar, casarea hotărârii recurate și, rejudecând în apel, în temeiul art. 480 alin. (2) și (3) C. proc. civ., admiterea apelului său, schimbarea în parte a hotărârilor apelate și rejudecând, admiterea în totalitate a cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată și precizată, sume pentru care, de asemenea, solicită atât actualizarea cu rata inflației, cât și dobânda legală de la data scadenței și până la plata efectivă, ce urmează a fi calculate potrivit art. 628 C. proc. civ.

Totodată, ca urmare a admiterii recursului, solicită admiterea apelului declarat și în ceea ce privește soluția referitoare la cheltuielile de judecată în mod nelegal reduse de instanța de fond, cu obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

În susținerea motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă arată că hotărârea atacată nu cuprinde motivarea instanței de apel în raport de toate motivele de apel invocate, de susținerile și de criticile sale.

Recurenta-reclamantă arată că instanța de apel nu a analizat criticile sale referitoare la nemotivarea hotărârii primei instanțe în raport de cererea privind obligarea pârâtei la plata dobânzii legale și a contravalorii închirierii utilajelor, din moment ce nu a motivat soluția astfel dispusă.

Mai susține recurenta-reclamantă că a invocat și faptul că în sentința apelată nu se regăsește și nici nu se poate deduce raționamentul logico-juridic din care să reiasă cum de a ajuns instanța la concluziile ce au determinat în final respingerea acestor capete de cerere, cu argumentația acesteia ce a pornit de la o premisă greșită în lipsa analizei actelor dosarului.

Prin apel, astfel cum precizează recurenta-reclamantă, a arătat că motivarea instanței este străină de actele dosarului, întrucât în ceea ce privește dobânda legală, aceasta a fost solicitată în termenul legal, prin răspunsul la întâmpinare și precizarea depuse pentru termenul din data de 09.11.2015. Chiar dacă la acel moment nu ne afla la primul termen de judecată, recurenta-reclamantă consideră că precizarea sa este formulată în termen legal, prin răspunsul la întâmpinare, culpa nefiind a sa, întrucât în procedura de regularizare nu i-au fost comunicate toate actele.

Recurenta-reclamantă susține că instanța de apel nu a analizat susținerile sale în ceea ce privește necomunicarea întâmpinării în procedura de regularizare și faptul că aceasta a fost comunicată abia la primul termen de judecată.

De asemenea, instanța de apel nu analizat motivul de apel în ceea ce privește reducerea cheltuielilor de judecată prin raportare la susținerile și argumentele pe care le-a invocat.

Pe cale de consecință, recurenta-reclamantă consideră că hotărârea este lovită de nulitate, întrucât instanța de apel nu a motivat soluția și nici nu s-a pronunțat în raport de susținerile și apărările sale, instanța de judecată încălcând dispozițiile art. 5 și art. 6 C. proc. civ., precum și art. 6 C.E.D.O.

Recurenta-reclamantă invocă, de asemenea, și încălcarea dreptului privind liberul acces la justiție, consacrat prin art. 21 din Constituția României, precum și art. 6 din C.E.D.O.

Recurenta-reclamantă arată în acest sens că au fost respinse capetele de cerere formulate prin ignorarea dispozițiilor legale aplicabile, fără a se analiza susținerile sale și actele dosarului, cauza nefiind cercetată sub aspectul tuturor motivelor invocate.

Un alt argument în susținerea recursului declarat vizează faptul că instanța de apel nu a exercitat un rol activ în sensul art. 22 C. proc. civ., întrucât nu a analizat cauza în baza dispozițiilor legale aplicabile.

În opinia recurentei-reclamante, dacă instanța nu era lămurită, putea și trebuia să pună în discuție orice aspecte neclare în soluționarea cauzei și eventual să solicite lămuriri părților cu privire la aspectele deduse judecății, decât să pornească de la premisa greșită a solicitării în mod tardiv a dobânzii legale, ori că sumele reprezentând contravaloare chirii nu ar fi datorate sau că nu ar fi fost solicitate, deși au fost menționate în raportul de expertiză.

În susținerea motivului de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă arată că, raportat la situația de fapt prezentată, la actele și lucrările dosarului, la susținerile sale, la materialul probator existent în dosar, ignorate de instanțele de judecată, instanța de apel a dat o încadrare în drept greșită speței, respigând în mod nelegal cererea sa privind acordarea dobânzii legale și a contravalorii chiriilor datorate de pârâta reconvenientă.

În acest sens, în ceea ce privește dobânda legală, recurenta-reclamantă reia argumentul potrivit căruia aceasta a fost solicitată în termenul legal, prin răspunsul la întâmpinare și precizarea formulate pentru termenul din data de 09.11.2015, aceasta fiind consecința faptului că din culpa primei instanțe nu i-a fost comunicată întâmpinarea formulată de pârâtă. În plus, în cauză este vorba despre modificarea cuantumului pretențiilor, fiind astfel incidente dispozițiile art. 204 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.

În acest sens, recurenta-reclamantă apreciază că este nelegală atât încheierea de ședință din data de 12.01.2016 prin care a fost respinsă ca tardivă cererea precizatoare a sa privind obligarea pârâtei la plata dobânzii legale, cât și încheierea de ședință din data de 09.11.2020 prin care instanța de judecată a reținut faptul că nu va avea în vedere cererea precizatoare formulată în ceea ce privește dobânda legală, având în vedere că instanța s-a pronunțat anterior prin încheierea din 12.01.2016.

În plus, potrivit recurentei-reclamante, în mod greșit instanța de apel nu a avut în vedere că hotărârea instanței de fond și întreg raționamentul care stă la baza acestei soluții sunt contradictorii, întrucât a formulat inclusiv precizare la cererea de chemare în judecată urmare a depunerii raportului de expertiză în cauză, în cadrul căreia a solicitat inclusiv dobânda legală calculată potrivit raportului, precizare pentru care instanța a respins excepția tardivității.

De asemenea, recurenta-reclamantă arată că cererea sa nu poate fi considerată tardivă, obligațiile bănești fiind purtătoare de drept de dobânzi în cuantumul prevăzut de părți, iar în lipsă, în cuantumul legal, conform art. 1.535 C. civ.. Totodată, acestea pot fi solicitate potrivit art. 628 C. proc. civ., inclusiv în apel, cu atât mai mult în fața primei instanțe.

În plus, în ceea ce privește contravaloarea chiriilor - închiriere utilaje, recurenta-reclamantă arată că aceste sume au reieșit din raportul de expertiză efectuat în cauză, fiind vorba despre facturi fiscale neachitate de pârâtă, înregistrate în contabilitatea B. S.R.L., deci recunoscute și acceptate la plată de către aceasta, astfel încât din moment ce au fost cuprinse în raportul de expertiză efectuat în cauză, iar instanța nu a înlăturat ori anulat raportul de expertiză, înseamnă că au făcut obiectul dosarului, astfel încât motivările instanței de fond și de apel sunt nelegale și contravin actelor dosarului.

În aceste condiții, recurenta-reclamantă consideră că și instanța de apel a procedat la încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material incidente, pronunțând astfel o hotărâre nelegală, cu încălcarea drepturilor sale privind dreptul la un proces echitabil și a accesului liber la justiție.

Sub un ultim aspect, recurenta-reclamantă susține că instanța de apel a menținut soluția primei instanțe și cu privire la capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenta-reclamantă apreciază că reducerea cuantumului cheltuielilor de judecată s-a realizat cu încălcarea dispozițiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., în condițiile în care cheltuielile de judecată nu vizau onorarii de avocat, iar cererea reconvențională a pârâtei reconveniente a fost respinsă în totalitate. Deci, chiar dacă instanța de judecată a avut în vedere admiterea în parte a cererii principale formulată de reclamantă, cheltuielile de judecată trebuia raportate și la cererea reconvențională, cerere respinsă în totalitate, în raport de care nu mai erau incidente nici dispozițiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., nici art. 451 alin. (3), coroborat cu art. 453 alin. (2) C. proc. civ., astfel încât cererea de obligare la plata cheltuielilor de judecată formulată trebuia admisă în totalitate.

Pârâta a declarat recurs împotriva încheierii din data 11 decembrie 2015, a încheierii din data de 09 noiembrie 2020, a sentinței civile 1182 din 24 noiembrie 2020, pronunțate de prima instanță și a deciziei civile 218 din 02 iunie 2022, pronunțate de instanța de apel.

Recurenta-pârâtă a solicitat instanței ca, în baza probelor administrate, să dispună admiterea recursului, casarea în parte a hotărârilor atacate și rejudecând cauza să admită excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Prahova, cu consecința trimiterii cauzei către instanța competentă, respectiv Tribunalul Bihor; admiterea excepției prescripției extinctive referitor la suma de 47.708,29 RON, reprezentând factura x/18.03.2014; admiterea excepției inadmisibilității acțiunii; respingerea acțiunii ca nelegală și neîntemeiată; admiterea cererii reconvenționale și obligarea reclamantei la plata sumei de 175.929,81 euro (779.140,35 RON), reprezentând contravaloarea facturii nr. x/11.09.2014; cu cheltuieli de judecată constând în taxa de timbru și onorariu avocațial în toate fazele procesuale, în temeiul art. 453 C. proc. civ.

În susținerea motivului de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în privința necompetenței teritoriale, recurenta-pârâtă arată că, potrivit art. 107 C. proc. civ. "Cererea de chemare în judecată se introduce la instanța în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul pârâtul" și, după cum rezultă din actele dosarului, are sediul în Aleșd, jud. Bihor, competent să judece fiind Tribunalul Bihor.

Recurenta-pârâtă apreciază că nu poate fi avut în vedere, în stabilirea competenței, art. 113 alin. (1) C. proc. civ., care privește executarea plății, nicidecum a lucrărilor. Plățile se fac din Aleșd, jud. Bihor, iar în ceea ce privește executarea, raportat la obligațiile sale, concluzia este aceeași. Mai precizează recurenta-pârâtă că și somația de plată s-a judecat tot la Bihor.

În ceea ce privește excepția prescripției extinctive, recurenta-pârâtă arată că, prin acțiunea introductivă de instanță, reclamanta a solicitat obligarea sa la plata sumei de 539.138,38 RON, contravaloare lucrări executate și neachitate în baza contractului nr. x/11.09.2013, respectiv facturile x/24.02.2014 - parțial - suma de 168.323,56 RON, nr. 167/04.04.2014 - suma de 12.444,08 RON, nr. 171/25.04.2014 - suma de 358.370,94 RON și penalități în cuantum de 490.183,01 RON din factura x/03.27.2014.

Ulterior, la data de 28.10.2015, reclamanta și a precizat acțiunea, arătând că penalitățile de 10% din valoarea totală a contractului i se cuvin, reiterând faptul că se solicită contravaloarea facturilor nr. x/24.02.2014, nr. y/04.04.2014 și nr. 171/25.04.2014.

Prin precizarea de acțiune din data de 2 septembrie 2020, s-a solicitat suma de 388.125,08 RON, având în vedere că reclamanta și-a însușit expertiza contabilă, în care intră și factura nr. x/18.03.2014 și suma de 120.615,33 RON, reprezentând chirii, fără a se preciza facturile de chirie, însă au fost anexate facturi emise în baza contractului x/12.08.2013, respectiv facturile de chirie nr. 153/31.01.2014, în cuantum de 27.182,04 RON, nr. 132/15.11.2013, în cuantum de 36.214,02 RON și nr. 139/05.12.2013, în cuantum de 11.917,93 RON, în total 75.313,99 RON pentru chirii, nicidecum suma solicitată.

Recurenta-pârâtă arată că s-a mai depus și factura nr. x/19.12.2013 care nu privește prezentul dosar, însă comisia de experți a arătat că ar reprezenta chirie, cu toate că e o factură achitată de către pârâtă în temeiul contractului nr. x/2013, așa cum rezultă și din descrierea serviciilor și situația analitică. Astfel, în urma unor calcule efectuate de reclamantă, nesusținute documentar de facturi și nici măcar de expertiza în contabilitate, s-a ajuns la suma de 508.740,41 RON, însă fără a se preciza contravaloarea căror facturi se cere și în baza cărui raport juridic.

Recurenta-pârâtă susține și că, în mod greșit nu s-a admis excepția prescripției extinctive privind suma cuprinsă în factura nr. x/18.03.2014, întrucât, potrivit art. 2.517 C. civ., termenul de prescripție este de 3 ani și că nu există cauze de întrerupere sau suspendare a cursului prescripției extinctive.

Motivarea instanței în sensul că reclamanta a solicitat o sumă, fără să facă referire la facturi nu poate fi primită, având în vedere că în acțiunea introductivă de instanță, în prima precizare s-au arătat exact facturile a căror cuantum se solicită. Potrivit art. 194 lit. e) C. proc. civ., în cuprinsul cererii de chemare în judecată trebuie să se indice înscrisurile prin care se dorește susținerea acțiunii. Pe parcursul procesului nu pot fi realizate precizări care să cuprindă trimiterea la alte înscrisuri, care ar anula înscrisurile inițiale, fiind o culpă procesuală a părții care trebuie sancționată cu admiterea excepției prescripției extinctive.

Pe de altă parte, recurenta-pârâtă opinează în sensul că nu poate fi primit nici argumentul instanței de apel că e vorba de o eroare materială sau omisiune, deoarece, pe de o parte acțiunea a fost introdusă printr-un avocat, specialist al dreptului, reclamantul fiind acela care stabilește cadrul procesual, nu instanța, iar pe de altă parte în niciun moment nu a fost depusă la dosar această factură.

Astfel, în privința facturii nr. x/18.03.2014, aceasta nu a făcut obiectul prezentului dosar, suma fiind prescrisă la data de 18.04.2017, conform art. 7.2 din contractul x/2013. Mai mult, această factură nu a fost depusă de reclamantă, încălcându-se prevederile art. 194 lit. e) C. proc. civ., iar concluziile expertizei trebuie coroborate cu alte probe.

Prin urmare, recurenta-pârâtă susține că această creanță este prescrisă, deoarece exigibilitatea acesteia s-a împlinit cu mai mult de 3 ani. Astfel se impune admiterea excepției prescripției privind factura nr. x/18.03.2014, având în vedere că doar prin precizarea reclamantei s-a solicitat cuantumul acesteia.

În privința excepției inadmisibilității, recurenta-pârâtă susține că este o excepție veritabilă, nicidecum o apărare de fond cum a arătat instanța de apel. Așa cum rezultă din actele dosarului, la mai mult de 5 ani de la promovarea acțiunii, reclamanta este în eroare în privința solicitărilor și a actelor juridice în baza cărora formulează cererile. Pretențiile acesteia nu au fost probate și mai mult, nu rezultă din niciun act juridic, impunându-se o contraexpertiză.

Recurenta-pârâtă expune în mod exhaustiv raportul juridic încheiat cu reclamanta, face ample trimiteri la situația de fapt și la probele administrate în cauză.

O altă critică vizează încălcarea prevederilor contractuale, recurenta-pârâtă susținând că reclamanta încearcă să obțină obligarea sa la o plată nedatorată, că aceasta nu a încălcat doar prevederile contractuale privind graficul de execuție și calitatea lucrărilor executate, ci și alte obligații esențiale ale contractului de lucrări, și anume cele privind timpul și calitatea.

Recurenta-pârâtă invocă dispozițiile cotractuale, în susținerea argumentelor referitoare la neîndeplinirea obligațiilor asumate, susținând, de asemenea, că reclamanta a încălcat și prevederile contractuale referitoare la facturarea lucrărilor în funcție de situațiile de lucrări executate și aprobate de către achizitor.

În ceea ce privește cererea reconvențională, recurenta-pârâtă consideră că sunt incidente prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., instanța încălcând prevederile de drept material și nemotivând respingerea cererii reconvenționale.

Recurenta-pârâtă arată că, prin încheierea din 09.11.2020, la solicitarea sa de a anula expertiza contabilă și apoi a dispune efectuarea unei contraexpertize, instanța de fond a arătat că penalitătiile se pot calcula și de către executor, la momentul respectiv instanța de fond antepronunțându-se, fapt ce a indicat în mod cert că se va respinge nemotivat cererea reconvențională. Simpla afirmație că nu s-a probat, când la dosar există numeroase dovezi de probă care să îi susțină cererea, este insuficientă pentru a stabili logica juridică a instanței.

Recurenta-pârâtă concluzionează în sensul că facturile fiscale a căror plată se solicită sunt nedatorate, în temeiul art. 1.556 C. civ., incerte, neexigibile și că acele sume constituie garanția de bună execuție datorată de către societatea creditoare (absolut necesară având în vedere calitatea extrem de proastă a lucrărilor care au fost executate), motiv pentru care refuză să achite respectiva sumă.

Reclamanta a formulat întâmpinare la recursul declarat de recurenta-pârâtă, prin care a invocat excepția inadmisibilității recursului declarat împotriva încheierilor din 11.12.2015, 9.11.2020 și a sentinței pronunțate de prima instanță.

Totodată, a invocat excepția nulității recursului pentru neîncadrarea în motivele de casare reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În subsidiar, a solicitat respingerea recursului și obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâta a formulat întâmpinare la recursul declarat de recurenta-reclamantă, prin care a invocat excepția nulității recursului, motivele invocate fiind o reluare a criticilor expuse în cererea de apel, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului; cu cheltuieli de judecată.

Atât recurenta-reclamantă, cât și recurenta-pârâtă au formulat răspunsuri la întâmpinări.

Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost efectuat și comunicat părților, pentru a depune puncte de vedere.

Părțile au depus puncte de vedere la raportul întocmit în cauză.

Analizând recursurile declarate de recurenta-reclamantă și de recurenta-pârâtă sub aspectul îndeplinirii cerințelor prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., având în vedere și dispozițiile art. 499 din același cod, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit dispozițiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, aceste obligații nefiind îndeplinite de către recurente.

Conform art. 486 alin. (3) C. proc. civ., "mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității", art. 489 alin. (2) statuând sancțiunea nulității pentru ipoteza în care criticile invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Din dispozițiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reține că instanțele au obligația de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar dacă această cerință nu este îndeplinită, operează sancțiunea nulității recursului.

Simpla nemulțumire a părții cu privire la hotărârea pronunțată nu este suficientă, fiind necesar ca recursul să fie întemeiat pe cel puțin unul din motivele prevăzute expres și limitativ de lege, fiind o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate.

Înalta Curte constată că, atât recurenta-reclamantă, cât și recurenta-pârâtă, în susținerea recursurilor declarate, expun critici ce vizează hotărârea primei instanțe, care au făcut obiectul analizei instanței de apel.

Astfel, recurenta-reclamantă reia criticile prezentate prin memoriul de apel, referitoare la: lipsa motivării, respectiv a nealizării de către prima instanță a susținerilor și motivelor invocate, sub aspectul dobânzii legale, a sumei de 120.615,33 RON, precum și referitor la contravaloarea chiriilor. Se reiau, de asemenea, criticile din apel referitoare la motivarea străină de actele dosarului, întrucât dobânda legală a fost solicitată prin răspunsul la întâmpinare, respectiv prin precizarea din 9.11.2015, criticile referitoare la nelegalitatea încheierilor pronunțate de prima instanță la 12.01.2016 și la 9.11.2020, la incidența prevederilor art. 1.535 C. civ., la faptul că din raportul de expertiză reiese care este contravaloarea chiriilor, la încălcarea liberului acces la justiție, la încălcarea dispozițiilor art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., la nelegala reducere a cheltuielilor de judecată.

Totodată, Înalta Curte observă că și recurenta-pârâtă reia criticile expuse în apel cu privire la excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Prahova, cu consecința trimiterii cauzei către instanța competentă, respectiv Tribunalul Bihor; admiterea excepției prescripției extinctive referitor la suma de 47.708,29 RON, reprezentând factura x/18.03.2014; admiterea excepției inadmisibilității acțiunii; respingerea acțiunii ca nelegală și neîntemeiată; admiterea cererii reconvenționale și obligarea reclamantei la plata sumei de 175.929,81 euro (779.140,35 RON), reprezentând contravaloarea facturii nr. x/11.09.2014.

Susținerile recurentelor, prezentate de acestea drept motive de recurs nu conțin critici, în sens propriu, împotriva deciziei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât afirmațiile acelorași părți făcute în fața instanței de apel, care și-au primit deja o rezolvare prin hotărârea atacată.

Prezentarea din nou a argumentelor expuse în cererea de apel nu răspunde exigențelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., care impun invocarea unor critici care pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar modul de redactare a cererii de recurs nu îngăduie determinarea limitelor sesizării Înaltei Curți, învestite cu verificarea legalității hotărârii instanței de apel.

Prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanța de apel, recurentele tind să obțină o nouă verificare a susținerilor lor, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac, iar nu și al treilea grad devolutiv.

Înalta Curte reține că recurentele nu au expus critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate și nu au arătat în ce constau greșelile de judecată săvârșite de instanță, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 menționat mai sus.

Accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac, cerințe care nu au fost respectate de către recurente.

De asemenea, Înalta Curte arată că acele critici prin care se urmărește cenzurarea aprecierii date de instanță mijloacelor de probă, interpretarea dispozițiior contractuale și o nouă judecată a fondului, sunt incompatibile cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt ale cauzei.

Sub un ultim aspect, Înalta Curte precizează că, în raport de dispozițiile art. 97 pct. 1 C. proc. civ., ce statuează în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, criticile recurentei-pârâte B. S.R.L. (fosta D. S.R.L.) împotriva încheierilor din 11 decembrie 2015, 9 noiembrie 2020, a sentinței nr. 1182 din 24 noiembrie 2020, pronunțate de Tribunalul Prahova nu pot fi analizate.

Prin urmare, pentru considerentele care preced, Înalta Curte de Casație și Justiție, raportat la dispozițiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., va anula recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. S.R.L. - în insolvență, prin administrator judiciar E., împotriva deciziei civile nr. 218 din 2 iunie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă și de recurenta-pârâtă B. S.R.L. (fosta D. S.R.L.) împotriva încheierilor din 11 decembrie 2015, 9 noiembrie 2020, a sentinței nr. 1182 din 24 noiembrie 2020, pronunțate de Tribunalul Prahova și împotriva deciziei civile nr. 218 din 2 iunie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. S.R.L. - în insolvență, prin administrator judiciar E., împotriva deciziei civile nr. 218 din 2 iunie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă și de recurenta-pârâtă B. S.R.L. (fosta D. S.R.L.) împotriva încheierilor din 11 decembrie 2015, 9 noiembrie 2020, a sentinței nr. 1182 din 24 noiembrie 2020, pronunțate de Tribunalul Prahova și împotriva deciziei civile nr. 218 din 2 iunie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 noiembrie 2023.