ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2267/2023

Ședința publică din data de 1 noiembrie 2023

Deliberând asupra recursului și subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea, secția I civilă la 09.01.2018, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâtele C. S.A. și C. S.A. - Sucursala Râmnicu Vâlcea, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate caracterul abuziv și nulitatea absolută a următoarelor clauze din contractul de credit ipotecar nr. x/06.06.2007 încheiat între părți: art. 4.11. lit. b), referitoare la perceperea "comisionului de administrare de 0,10% calculat la soldul creditului", art. 4 din contract, în ceea ce privește "indicele de referință al băncii", ca modalitate de calcul al formulei dobânzii și de modificare unilaterală a acesteia și a clauzei de risc valutar inserată la art. 5.1.; reclamanții au mai solicitat să se constate că, după data de 14.02.2011, marja fixă, componentă a dobânzii variabile, este 0, cu consecința restituirii de către pârâte a diferenței de dobândă percepută prin luarea în calcul a unei marje fixe de 5,75%, dar și să fie obligate pârâtele, în solidar, la restituirea sumei încasate cu titlu de comision de administrare și a dobânzii aferente acestei sume, calculată de la data reținerii ei și până la data restituirii, a sumelor reprezentând diferența de dobândă percepută în perioada 06.06.2008-14.02.2011 peste nivelul dobânzii de 5,35% pe an stabilită prin contract, la stabilizarea cursului de schimb valutar franc elvețian-leu la valoarea de la data semnării contractului, de 1,98 RON/franc elvețian, la calcularea ratelor aferente contractului la cursul valutar stabilit pentru respectiva dată, de la semnarea contractului și până la sfârșitul perioadei de contractare și la restituirea sumelor rezultate din diferența de curs valutar, în raport cu valoarea de 1,98 RON/franc elvețian, precum și la plata dobânzii legale aferente, calculată de la data încasării și până la achitarea ei efectivă, cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din 04.06.2019, Tribunalul Vâlcea, secția I civilă a reținut că a operat o transmisiune a calității procesuale pasive a C. S.A. către D. S.A., ca urmare a fuziunii prin absorbție, a introdus în cauză, în calitate de pârâtă, pe E. S.A., prin reprezentant F. S.A. și a menținut pe D. S.A. în cauză, în calitate de pârâtă.

Prin încheierea din 17.09.2019, aceeași instanță, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a suspendat judecata procesului până la soluționarea cauzei C-81/19 aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Prin încheierea din 09.02.2021, Tribunalul Vâlcea, secția I civilă a dispus reluarea judecății litigiului, a reținut că în speță a intervenit transmisiunea legală a calității procesuale pasive de la pârâta E. S.A. către E. S.A., ca efect al divizării E. S.A., sens în care E. S.A. a fost introdusă în cauză, în calitate de pârâtă.

Prin sentința civilă nr. 288/16.02.2021, Tribunalul Vâlcea, secția I civilă a admis în parte acțiunea, a constatat nulitatea absolută a clauzelor inserate în art. 4.11 lit. b) și art. 4 din contractul de credit ipotecar nr. x/06.06.2007, a obligat pârâta E. S.A. să restituie reclamanților suma de 2.369,75 franci elvețieni, încasată cu titlu de comision de administrare în perioada 06.06.2007-14.02.2011 și suma de 2.138,60 franci elvețieni, încasată cu titlu de dobândă peste nivelul de 5,35%/an din perioada 06.06.2008-14.02.2011, la care se va calcula dobânda legală până la momentul restituirii și a respins în rest acțiunea.

Împotriva acestei sentințe civile, E. S.A. a declarat apel.

Prin decizia nr. 22/A-COM/12.01.2022, Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins excepția nulității cererii de apel, a admis apelul și a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a respins capătul de cerere privind comisionul de administrare și restituirea sumei aferente acestuia și a menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

Împotriva acestei decizii, E. S.A. a declarat recurs, solicitând casarea ei și trimiterea cauzei spre o nouă judecată curții de apel.

În motivare, recurenta a arătat că hotărârea instanței de apel este dată cu încălcarea art. 4 alin. (1)-(3) din Directiva nr. 93/13/CE și art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, art. 451- 452 C. proc. civ. și a dreptului Uniunii Europene, astfel cum a fost interpretat de Curtea de Justiție a Uniunii Europene.

Sub un prim aspect, recurenta a susținut că instanța de apel a aplicat și a interpretat greșit dispozițiile Legii nr. 193/2000 în ceea ce privește presupusul caracter abuziv al clauzelor vizând dobânda variabilă din contractul de credit.

Astfel, a apreciat că decizia recurată a fost pronunțată cu interpretarea greșită a dispozițiilor art. 3 lit. i) din Directiva nr. 2008/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori și de abrogare a Directivei nr. 87/102/CEE a Consiliului și a art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 care prevede condiții restrictive în care ar putea fi constatat caracterul abuziv al unei asemenea clauze, și anume dacă aceasta nu este exprimată într-un limbaj ușor și inteligibil.

Or, a apreciat că analiza contractului relevă că prevederea referitoare la dobânda variabilă este clară și inteligibilă, atât sub aspectul cuantumului, cât și a naturii contraprestației, nefiind utilizați termeni tehnici deosebiți, fiind facil pentru consumator să înțeleagă că a optat pentru un contract cu dobândă variabilă.

Recurenta a mai invocat și că în cauză nu s-a făcut dovada dezechilibrului semnificativ între prestațiile părților și nici a relei-credințe a furnizorului de servicii financiare, apreciind că împrumutații au optat pentru un credit cu dobândă variabilă în considerarea costului mai redus al creditului, asumându-și riscul variației dobânzii pe termen mediu sau lung.

În opinia recurentei, opțiunea intimaților-reclamanți de a contracta un credit cu dobândă variabilă și nu unul cu dobândă fixă relevă că aceștia au avut în vedere că, pe parcursul perioadei de derulare a creditului, indicatorii ce influențează evoluția indicelui de referință convenit prin contract pot suferi modificări semnificative, determinând o dobândă mai mare sau mai mică decât cea convenită inițial. În acest sens, a invocat jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă.

Autoarea căii de atac a mai susținut că, la momentul semnării contractului, valoarea dobânzii variabile nu putea fi cunoscută de niciuna dintre părți, însă împrejurarea că dobânda nu este fixă a fost asumată de intimați, fiind consecința opțiunii lor.

A arătat că lipsa dezechilibrului semnificativ rezultă din considerentele expuse mai sus, dar și din faptul că natura produsului bancar a fost aleasă de împrumutați, că împrumutul cu dobândă variabilă nu era interzis de lege, că la data semnării contractului de credit legea în vigoare nu obliga banca să determine dobânda printr-o formulă de calcul.

Recurenta a susținut că, deși nici modalitatea de stabilire a nivelului dobânzii inițiale nu s-a aflat sub controlul consumatorilor, aceștia au acceptat nivelul ei, fără a contesta modalitatea de calcul a acesteia.

În continuare, autoarea căii de atac a criticat interpretarea dată de către instanța de apel alin. (1) lit. a) paragraful 1 din Anexa la Legea nr. 193/2000, apreciind că în speță nu era întrunită ipoteza legii, dat fiind că modificarea dobânzii nu intervenea prin simpla ei voință, ci era consecința unor elemente exterioare, obiective, iar rațiunea precizării acestui mecanism în contractul de credit încheiat pe o durată mare de timp era determinată de necesitatea adaptării dobânzii la realitățile de pe piața economico-financiară, în vederea păstrării unui echilibru contractual.

De asemenea, a arătat că variația dobânzii în funcție de indicele de referință al băncii era influențată de mai mulți factori: condițiile pieței monetare, costurile generate de prevederi legale/administrative care derivă din nivelul și remunerarea rezervelor minime obligatorii, costul cu provizionarea obligatorie, costurile de refinanțare pe piețe și nivelul mediu al dobânzii aferente depozitelor atrase de către bancă.

A mai precizat că schimbările de pe piața monetară în raport cu care se stabileau indicii de referință reprezentau o justificare pentru modificarea dobânzii, iar faptul că elementele de care depindea modificarea nu au fost definite pe larg nu era de natură să conducă la concluzia că respectiva clauză conferea băncii posibilitatea de a "modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat."

Recurenta a susținut, invocând jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene - cauza C-415/11 Mohamed Aziz și cauza C-226/12 Constructora Principado S.A. împotriva G. - că noțiunea de dezechilibru semnificativ trebuia apreciată prin raportare la momentul încheierii contractului, avându-se în vedere atât celelalte clauze contractuale, cât și legislația națională și nu la aspectul economic al prestațiilor părților.

Potrivit autoarei căii de atac, la verificarea cerinței privind dezechilibrul semnificativ trebuia avut în vedere că furnizorul de servicii financiare avea obligația contractuală de a comunica valoarea dobânzii consumatorului și că acesta avea posibilitatea să rezilieze contractul într-un termen fix și agreat, în situația în care nu era de acord cu aceasta.

În continuare, recurenta a arătat că dreptul său de a modifica dobânda contractuală a fost o consecință a caracterului variabil al dobânzii, care avea un "caracter aleatoriu", ambele părți având atât șansa de câștig, cât și riscul unei pierderi, risc asumat de ambele părți prin semnarea contractului.

Potrivit autoarei căii de atac, chiar și în considerarea concurenței de pe piața bancară, nu se putea propune o dobândă ridicată.

Totodată, a susținut că nu avea obligația de a propune o formulă de calcul a procentului anual de dobândă, compusă din marjă fixă + LIBOR și că aplicarea clauzelor s-a efectuat într-un mod adecvat și rezonabil, modificările dobânzii fiind justificate de condițiile pieței financiare.

Recurenta a mai precizat că nici Legea nr. 193/2000, nici Directiva nr. 93/12/CEE și nici reglementarea de drept comun (C. civ. din 1864) nu permiteau instanței să intervină în acordul de voință al părților, judecătorul fiind învestit doar să constate nulitatea unei clauze, nu și să o modifice.

În ceea ce privește dispoziția instanței de apel privind restituirea sumelor încasate în temeiul clauzelor pretins abuzive, autoarea căii de atac a afirmat că acest capăt de cerere trebuia respins, deoarece, pe de o parte, clauza de stabilire a dobânzii variabile era legală, iar, pe de altă parte, verificarea clauzelor abuzive avea ca finalitate restabilirea echilibrului contractual, iar nu contrabalansarea acestuia în favoarea celeilalte părți.

În drept, criticile recurentei au fost încadrate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimații nu au depus întâmpinare.

În conformitate cu dispozițiile art. 493 C. proc. civ., în cauză a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost analizat și comunicat către părți.

La 21.06.2023, recursul a fost admis în principiu, iar părțile au fost citate pentru dezbateri.

Analizând actele dosarului, precum și decizia atacată, în limita controlului de legalitate, Înalta Curte reține următoarele:

Prin memoriul de recurs, autoarea căii de atac a criticat, subsumat cazului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., aplicarea greșită a Legii nr. 193/2000, prin prisma cărora instanța de apel a păstrat dispoziția tribunalului, care a reținut caracterul abuziv al clauzelor privind dobânda variabilă, parte componentă a dobânzii curente, inserate la art. 4 din contractul de credit încheiat de părți și a dispus obligarea băncii la restituirea sumelor percepute în temeiul acestora.

În esență, a arătat că raționamentul instanței de prim control judiciar este greșit, întrucât aceste clauze au fost redactate într-un limbaj ușor și inteligibil, nu încalcă buna-credință și nu s-a dovedit un dezechilibru semnificativ între prestațiile celor două părți.

Contrar susținerilor recurentei, examinând decizia recurată, Înalta Curte reține că instanța de apel a efectuat o analiză detaliată a clauzelor, a dispozițiilor legale criticate și a argumentelor părților, astfel că nu i se poate imputa încălcarea cerinței prevăzute de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 privind exprimarea clauzei într-un limbaj ușor și inteligibil.

Potrivit textului de lege enunțat, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază, pe de o parte, nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, iar pe de altă parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil. Această dispoziție legală transpune integral prevederile art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE.

Asupra cerinței unei redactări clare și inteligibile, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit că aceasta se aplică chiar și în cazul în care o clauză intră sub incidența noțiunilor de "obiect principal al contractului" ori de "caracter adecvat al prețului sau al remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte", în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CE (Hotărârea din 30 aprilie 2014, Kásler și Káslerné Rábai, C-26/13, EU:C:2014:282, pct. 68).

Prin urmare, clauzele vizate în această dispoziție sunt exceptate de la aprecierea caracterului lor abuziv numai în măsura în care instanța competentă consideră, în urma analizei efectuate, că acestea au fost redactate de profesionist în mod clar și inteligibil (Hotărârea din 3 iunie 2010, Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid, C-484/08, EU:C:2010:309, pct. 32).

Referitor la cerința privind transparența clauzelor contractuale, astfel cum aceasta rezultă din art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CE, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a subliniat că această cerință nu poate fi redusă numai la caracterul inteligibil al acestora pe plan formal și gramatical, ci că, dimpotrivă, întrucât sistemul de protecție pus în aplicare de directiva menționată se întemeiază pe ideea că, în ceea ce privește, printre altele, nivelul de informare, consumatorul se află într-o situație de inferioritate față de profesionist, cerința privind redactarea clară și inteligibilă a clauzelor contractuale și, prin urmare, privind transparența, impusă de aceeași directivă, trebuie înțeleasă în mod extensiv (Hotărârea din 30 aprilie 2014, Kásler și Káslerné Rábai, C-26/13, EU:C:2014:282, pct. 71 și 72).

Deci, caracterul inteligibil al limbajului trebuie să asigure consumatorilor posibilitatea să evalueze, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele, îndeosebi economice, care decurg din cuprinsul clauzelor contractului.

În speță, potrivit art. 4.1. din contractul de credit bancar, dobânda curentă se calculează în funcție de indicele de referință stabilit de bancă pentru creditele ipotecare acordate în franci elvețieni, iar indicele de referință al băncii pentru creditul ipotecar se stabilește în funcție de costul surselor de finanțare și evoluția dobânzii la creditele ipotecare de pe piața bancară din România.

Așadar, din conținutul clauzei nu se poate identifica algoritmul de stabilire a dobânzii, componenta variabilă nefiind clară, ci dimpotrivă, echivocă, atât timp cât nu se cunoaște mecanismul de determinare a dobânzii curente după primele 12 luni în care rata dobânzii a fost fixă.

Prin urmare, așa cum în mod judicios a reținut și instanța de apel, clauza referitoare la dobânda variabilă nu răspunde exigențelor normelor legale evocate, întrucât criteriile generice invocate de recurentă - condițiile pieței monetare, cele generate de prevederi legale sau administrative derivate din nivelul și remunerarea rezervelor minime obligatorii, costul cu provizionarea obligatorie, costurile de refinanțare pe piețe, precum și nivelul mediu al dobânzii aferente depozitelor bancar -, în funcție de care banca putea să modifice în mod unilateral rata dobânzii curente revizuibile, nu pot oferi clientului reprezentarea situației intervenirii cazului de modificare a dobânzii, fiind greu de evaluat și de anticipat.

Prin urmare, în absența oricăror elemente clare, transparente și obiective, pe baza cărora să poată fi înțelese componenta variabilă a dobânzii curente și mecanismul de determinare a acesteia, în mod corect a apreciat instanța de apel că o atare clauză nu satisface cerința prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, cea de a fi exprimată într-un limbaj ușor inteligibil.

Următoarele critici vizează presupusa manieră eronată în care instanța de apel a aplicat dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 în ceea ce privește noțiunile de "dezechilibru semnificativ" și "cerințele bunei-credințe", prevăzute de acest text de lege, susținând că în realitate clauzele contractuale sunt rezultatul încheierii contractului prin opțiunea reclamanților, care au ales dobânda variabilă în locul celei fixe și nu sunt de natură a produce un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar cerințelor bunei-credințe.

Înalta Curte reține că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților", iar confom alin. (2) al aceluiași articol, "o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv".

Din această perspectivă, opțiunea consumatorului de a încheia contractul nu înlătură caracterul lui abuziv, întrucât art. 4 din Legea nr. 193/2000 nu impune condiția inexistenței unei opțiuni pentru alt comerciant care vinde produse sau prestează servicii similare. Ceea ce sancționează legea este că, în măsura în care consumatorul dorește să beneficieze de produsele sau serviciile unui comerciant, trebuie să accepte condițiile generale practicate de acesta, materializate într-un contract cu clauze prestabilite, unele dintre acestea fiind abuzive sau să renunțe cu totul la a beneficia de respectivele produse sau servicii, aceasta excluzând negocierea.

Într-adevăr, vor avea caracter abuziv clauzele care permit băncii să modifice unilateral nivelul dobânzii lunare, cu obligația doar de a comunica noua dobândă împrumutatului, întrucât creează, în mod evident, încă de la momentul semnării contractului, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorilor intimați și contrar cerințelor bunei-credințe, întrucât prin acestea, banca dobândește dreptul de a modifica contractul potrivit propriilor interese financiare.

Referitor la criticile privind inaplicabilitatea, în speță, a dispozițiilor art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 care prevăd că o clauză este abuzivă dacă acordă comerciantului dreptul să modifice, în mod unilateral, clauzele contractuale, însă făcea trimitere la necesitatea existenței unui motiv întemeiat pentru ca o clauză de tipul celei analizate să nu dobândească caracter abuziv, Înalta Curte reține că instanța de apel a reținut corect încălcarea acestor prevederi legale.

În hotărârea din 21.03.2013 în cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein-WSestfaleneV, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reținut că, în ceea ce privește aprecierea care trebuie realizată în privința unei clauze care permite unui vânzător sau furnizor să modifice unilateral costurile serviciului care trebuie furnizat, prezintă o importanță esențială aspectul dacă, pe de o parte, în contract se indică în mod transparent metoda în conformitate cu care variază costurile aferente serviciului care trebuie furnizat sau motivele acestei variații, astfel încât consumatorul să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare și inteligibile, eventualele modificări ale acestor costuri și, pe de altă parte, dacă acești consumatori dispun de dreptul de a pune capăt contractului în cazul în care aceste costuri ar fi efectiv modificate (paragraful 49). S-a reținut, de asemenea, că, în ceea ce privește, în primul rând, obligația de informare a consumatorului, este esențial ca persoana fizică ce are calitatea de consumator să fie informată de către vânzător sau furnizor despre conținutul dispozițiilor în cauză (paragraful 50), precum și faptul că lipsa unei informări în acest sens înaintea încheierii contractului nu poate, în principiu, să fie compensată prin simplul fapt că, în cursul executării contractului, consumatorii vor fi informați despre modificarea costurilor cu un preaviz rezonabil și despre dreptul lor de a rezilia contractul în cazul în care nu doresc să accepte această modificare (paragraful 51).

Ultima critică adusă de recurentă vizează obligația de restituire a sumelor percepute cu titlu de dobândă în temeiul clauzelor abuzive, stabilită în sarcina acesteia de către prima instanță ca urmare a constatării nulității clauzei ce o prevede, confirmată de instanța de prim control judiciar.

Sub acest aspect, se reține că efectul nulității, privită ca sancțiune care lipsește actul juridic civil de efectele contrarii normelor legale edictate pentru încheierea sa valabilă, constă în desființarea totală sau parțială a acestuia și, ca atare, în restabilirea legalității.

Două dintre principiile efectelor nulității, evidențiate constant în doctrină, dar și confirmate de jurisprudență, sunt retroactivitatea și repunerea părților în situația anterioară.

Așadar, ca urmare a constatării nulității unei clauze se naște și obligația de restituire a ceea ce s-a prestat în temeiul acesteia, nulitatea producând efecte retroactive de la data încheierii contractului.

De aceea, în mod legal instanța de apel a menținut sentința tribunalului, care, constatând caracterul abuziv al clauzei privind dobânda variabilă, a dispus obligarea pârâtelor la restituirea sumelor primite, așa încât criticile recurentei privind nelegala sa obligare la plata sumelor încasate în temeiul clauzelor nule se cuvin a fi înlăturate.

Având în vedere argumentele expuse mai sus, Înalta Curte constată că nicio critică nu a demonstrat nelegalitatea deciziei recurate, motiv pentru care, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă E. S.A. împotriva deciziei nr. 22/A-COM/12.01.2022, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 1 noiembrie 2023.