ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 729/2023

Ședința publică din data de 4 mai 2023

Deliberând asupra contestației în anulare, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin contestația în anulare formulată împotriva deciziei nr. 11 din 17 ianuarie 2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă în dosarul nr. x/2020, contestatoarea A. a solicitat anularea deciziei atacate, iar, în rejudecare, admiterea recursului și casarea deciziei nr. 202/Ap din 11 februarie 2022 a Curții de Apel Brașov.

În motivarea căii de atac a susținut, în esență, că este incident motivul de contestație în anulare prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., întrucât instanța de recurs a omis să cerceteze motivul de casare privind necesitatea analizării poziției subiective a donatarei din perspectiva dispozițiilor art. 901 alin. (1) și art. 1238 alin. (2) C. civ., ci s-a rezumat la a reitera concluzia curții de apel.

Din aceeași perspectivă, contestatoarea a mai arătat că prevederile art. 901 alin. (1) C. civ. instituie o prezumție de bună-credință doar în favoarea dobânditorului cu titlu oneros, instanțele ignorând cu desăvârșire dispozițiile art. 1238 alin. (2) C. civ., care impun necesitatea cunoașterii de către cealaltă parte a existenței cauzei ilicite. Prin urmare, în opinia sa, și dobânditorul cu titlu gratuit este la adăpostul bunei-credințe în măsura în care nu a cunoscut cauza ilicită a actului juridic.

Contestatoarea a mai învederat că una dintre condițiile impuse de C. civ. pentru stabilirea nulității absolute a unui contract pentru cauză ilicită este aceea ca cealaltă parte să fi cunoscut cauza ilicită, însă instanța de apel a înlăturat tocmai una dintre condițiile esențiale impuse de art. 1238 alin. (2) C. civ. pentru incidența nulității absolute pentru cauză ilicită, și anume poziția subiectivă a donatarei.

În acest context, a mai considerat că decizia civilă nr. 202/Ap din 11 februarie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Brașov este nelegală, deoarece instanța de apel a validat erorile judiciare ale primei instanțe în ceea ce privește interpretarea și aplicarea dispozițiilor C. civ. care reglementează condițiile și regimul juridic al contractului de donație, a cauzei actului juridic, precum și regimul sancționator al nulității absolute și relative.

În continuare, contestatoarea a expus aspecte care țin de legalitatea deciziei civile nr. 202/Ap din 11 februarie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Brașov în apel.

Prin decizia nr. 11 din 17 ianuarie 2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă în dosarul nr. x/2020 a fost respinsă excepția nulității recursului declarat de pârâta A. și au fost respinse, ca nefondate, recursurile declarate de pârâtele A. și B. împotriva deciziei civile nr. 202/Ap din 11 februarie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă.

Intimata C. a formulat întâmpinare în termen legal, prin care a solicitat respingerea contestației în anulare, susținând, în esență, că dispozițiile art. 509 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. vizează nepronunțarea asupra unui motiv de recurs, astfel că neexaminarea tuturor argumentelor de către instanță nu poate constitui motiv de contestație în anulare.

II. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând decizia atacată prin prisma prevederilor art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

În susținerea cererii, contestatoarea a arătat că instanța de recurs a omis să cerceteze motivul de casare privind necesitatea analizării poziției subiective a donatarei din perspectiva dispozițiilor art. 901 alin. (1) și art. 1238 alin. (2) C. civ.

Contestatoarea a întemeiat calea de atac extraordinară pe motivul de contestație prevăzut de dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., care reglementează un caz de retractare a hotărârii definitive, determinat de împrejurarea că instanța de recurs, respingând recursul sau admițându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate în termen.

Pentru verificarea acestui motiv de contestație în anulare este necesar să se facă distincție între motivele de nelegalitate și argumente, căci textul legal are în vedere numai omisiunea de a examina unul dintre motivele de casare invocate de recurent dintre cele prevăzute expres și limitativ de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., iar nu argumente de fapt sau de drept indicate de parte, care sunt subsumate întotdeauna motivului de casare pe care se sprijină.

Pe de altă parte, pe calea contestației în anulare pentru acest motiv nu poate fi cenzurat modul în care instanța de recurs a analizat motivele de casare, respectiv temeinicia argumentelor pentru care le-a apreciat nefondate, căci această cale extraordinară de atac este un remediu procedural pentru greșeli săvârșite în legătură cu aspectele formale ale judecății în recurs, iar nu un mijloc de control judiciar asupra legalității deciziei pronunțate în recurs.

Examinând decizia care face obiectul contestației în anulare, Înalta Curte constată că instanța de recurs a analizat motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care recurenta-pârâtă A. a criticat că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit art. 901 C. civ., reținând în mod expres în considerentele hotărârii că poziția subiectivă a donatarei nu interesează pentru soluționarea raportului juridic dedus judecății.

În acest sens, Înalta Curte constată că sunt elocvente următoarele considerente din decizia atacată, prin care instanța de recurs a reținut: "Recurenta pârâtă A. a susținut, subsumat aceluiași caz de casare, că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit art. 901 C. civ., și că nu a examinat în niciun fel apelul său, reținând în mod expres în considerentele hotărârii că poziția subiectivă a donatarei nu interesează. Critici similare se regăsesc și în recursul pârâtei B..

Cu privire la acestea, Înalta Curte reține următoarele:

Pe parcursul întregului proces, pârâta a susținut că este dobânditor de bună-credință al bunului în litigiu și, prin urmare, sancțiunea nulității contractului de donație nu îi poate fi opusă.

Potrivit dispozițiilor art. 901 alin. (1) din C. civ., sub rezerva unor dispoziții legale contrare, oricine a dobândit cu bună-credință vreun drept real înscris în cartea funciară, în temeiul unui act juridic cu titlu oneros, va fi socotit titularul dreptului înscris în folosul său, chiar dacă, la cererea adevăratului titular, dreptul autorului său este radiat din cartea funciară.

Rezultă cu evidență din conținutul dispozițiilor legale mai sus citate că buna-credință îl apără doar pe dobânditorul cu titlu oneros al unui bun imobil, nu și pe cel cu titlu gratuit. Prin urmare, câtă vreme recurenta pârâtă A. a dobândit imobilul în litigiu cu titlu gratuit, fără nicio contraprestație, printr-un contract unilateral, aceasta nu se poate prevala de prezumția bunei-credințe întrucât, în materia publicității drepturilor reale efectuate prin intermediul cărților funciare, beneficiarii prezumției bunei-credințe sunt numai terții dobânditori cu titlu oneros ai drepturilor reale imobiliare, iar nu și dobânditorii cu titlu gratuit.

Din acest motiv instanța de apel a reținut că poziția subiectivă a pârâtei, mai precis buna sau reaua-credință a acesteia, nu prezintă relevanță în speță, astfel că nu s-a mai justificat analizarea susținerilor circumscrise acestei linii de apărare.

Această situație nu echivalează, însă, cu omisiunea sau refuzul instanței de a analiza motivele de apel ale pârâtei.

În realitate, analizând susținerile formulate de pârâtă prin raportare la textul art. 901 C. civ., instanța de apel a constatat că pârâta nu se află în situația dobânditorului cu titlu oneros la care aceste dispoziții de drept material se referă în mod explicit, ci este un dobânditor cu titlu gratuit care nu se poate prevala de acest text legal și, prin urmare, este lipsit de relevanță a se analiza buna sau reaua sa credință, pentru că, indiferent de concluzia la care s-ar ajunge în legătură cu poziția subiectivă a donatarei, aceasta nu este de natură a înlătura efectele nulității contractului de donație în privința sa."

De asemenea, Înalta Curte reține că nu se confirmă nici susținerea contestatoarei în sensul că instanța de recurs nu ar fi analizat motivul de recurs prin care a criticat modul de interpretare a dispozițiilor art. 1238 alin. (2) C. civ.

Pe acest palier de analiză, se constată că acest motiv de recurs a fost examinat de instanța de recurs în cuprinsul următoarelor considerente din decizia contestată: "În condițiile în care, la data încheierii contractului de donație (01.09.2020), măsura asiguratorie a sechestrului dispusă prin încheierea din 30.06.2020 a Judecătoriei Brașov era definitivă (decizia din apel a Tribunalului Brașov rămânând definitivă la data de 24 august 2020), iar donatoarea B. și-a micșorat în mod fraudulos patrimoniul prin încheierea unui contract de donație cu nora sa, în scopul de a-și crea o stare de insolvabilitate, atât în scopul eludării măsurii asigurătorii a sechestrului, cât și a obligației de plată a sumei de 742.334,44 RON către reclamantă, caracterul ilicit al cauzei actului astfel încheiat apare ca fiind evident, astfel că în mod legal instanța de apel a aplicat sancțiunea prevăzută de art. 1238 alin. (2) C. civ. privind nulitatea absolută a contractului.

Susținerile recurentei pârâte în sensul că instanța de apel a tratat împreună și fără rigoare noțiunile de "cauză ilicită" și "cauză imorală" sunt nereale pentru că din niciun considerent al deciziei atacate nu rezultă acest lucru, Curtea de Apel făcând în mod constant și explicit referire doar la cauza ilicită și la dispozițiile art. 1236 alin. (2), respectiv, art. 1238 alin. (2) C. civ., care o reglementează.

Nefondată este și susținerea potrivit căreia instanța de apel ar fi interpretat donația ca fiind lipsită de consimțământ, deși consimțământul părților exista, fiind exprimat explicit în fața notarului.

Așa cum s-a arătat și în analiza motivului de recurs anterior, întemeiat pe art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ., afirmațiile pârâtei din cererea de recurs nu au corespondent în considerentele deciziei atacate, instanța de apel arătând în mod explicit în motivarea deciziei că în speță lipsește animus donandi în sensul că manifestarea de voință a donatoarei a fost exprimată nu cu intenția de a produce efectele juridice specifice donației, ci cu intenția de a lipsi de efecte măsura asiguratorie, fapt care conduce, în final, la existența cauzei ilicite, respectiv la fraudarea legii. Curtea a mai arătat că, în speță, nu s-a pus problema lipsei discernământului, care atrage nulitatea relativă a actului juridic, ci a cauzei actului, cauză care, deși există, are caracter ilicit, în contextul în care actul juridic încheiat de apelanta donatoare este mijlocul pentru eludarea aplicării prevederilor art. 952 C. proc. civ. asupra cărora a dispus o instanță prin hotărâre definitivă.

Este evident că afirmațiile recurentei se fundamentează pe interpretarea greșită pe care aceasta o dă noțiunii de cauză a contractului și, în special, pe confuzia dintre cauză și consimțământ.

Or, cauza actului juridic nu se confundă cu consimțământul, ci, dimpotrivă, împreună cu acesta formează voința juridică, aceasta din urmă cuprinzând și scopul urmărit de parte atunci când și-a dat consimțământul la încheierea actului juridic, obligația pe care și-a asumat-o nereprezentând altceva decât mijlocul prin care se ajunge la realizarea scopului respectiv.

În raport de aceste aspecte, criticile subsumate de pârâte motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., din perspectiva modului de interpretare și aplicare de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1236, 1238 și 1246 C. civ., vor fi înlăturate ca nefondate."

De asemenea, Înalta Curte reține că nu poate constitui motiv de contestație în anulare neînsușirea motivului de casare de către instanță, dacă aceasta l-a analizat, deoarece, în acest caz, instanța de recurs nu a omis să examineze motivul de casare.

Argumentele contestatoarei reflectă nemulțumirea acesteia față de modul în care instanța de recurs a motivat soluția cu privire la aceste critici din recurs. Or, dacă instanța învestită cu soluționarea contestației în anulare ar examina motivele contestației din perspectiva celor solicitate de contestatoare s-ar ajunge la o veritabilă rejudecare a recursului, contestația în anulare neputând fi însă convertită într-un "recurs la recurs".

În acest sens, în mod constant, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudența sa, a reamintit faptul că nicio parte a unui proces nu poate determina redeschiderea acestuia, soluționat definitiv și irevocabil, numai în scopul de a obține o rejudecare a cauzei, contestația în anulare neputând avea semnificația unui "recurs deghizat", ci trebuind să fie justificată numai de circumstanțe esențiale și imperative, astfel cum sunt reglementate de art. 503 C. proc. civ.

Nici susținerile contestatoarei referitoare la legalitatea deciziei civile nr. 202/AP din 11 februarie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă în apel, nu se circumscriu motivului de contestație în anulare reglementat de art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., în condițiile în care nu vizează omisiunea instanței de recurs de a examina toate motivele de recurs invocate de recurentă în termen.

Prin urmare, procedând la verificarea deciziei atacate în limitele impuse de art. 503 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., Înalta Curte reține că motivarea hotărârii judecătorești conține o amplă analiză a motivelor de recurs privind aplicarea dispozițiilor art. 901 alin. (1) și art. 1238 alin. (2) C. civ.

Din perspectiva celor expuse, constatând că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatoarea A. împotriva deciziei nr. 11 din 17 ianuarie 2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă în dosarul nr. x/2020.

În raport de dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., care prevăd că partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată, Înalta Curte urmează a dispune obligarea contestatoarei la plata sumei de 4.500 RON, către intimata C., cu titlu de cheltuieli de judecată, conform dovezilor depuse la dosar, cuantumul acestora fiind proporțional cu complexitatea cauzei și activitatea desfășurată de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatoarea A. împotriva deciziei nr. 11 din 17 ianuarie 2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă în dosarul nr. x/2020.

Obligă pe contestatoarea A. la plata sumei de 4.500 RON către intimata C., cu titlul de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 4 mai 2023.