ÎCCJ, decizie (scj.ro #202283)

Contract de donație. Lipsa intenției de a gratifica. Încheierea actului în scopul fraudării intereselor creditorului. Cauză ilicită. Irelevanța bunei-credințe a donatarului la încheierea actului. Inaplicabilitatea prevederilor art. 901 alin. (1) Cod civil

Cuprins pe materii: Drept civil. Obligații. Diferite contracte speciale

Index alfabetic: contract de donație

cauză ilicită

sechestru asigurător

C.civ., art. 901 alin. (1), art. 1236, art. 1238

A. Verificarea caracterului licit al cauzei se poate realiza cu succes prin analizarea scopului imediat al contractului dar mai ales a celui mediat, care este subiectiv și variabil de la contract la contract.

În cazul actelor cu titlu gratuit, cum este și donația, scopul imediat este surprins prin expresia animus donandi, anume intenția de a gratifica, de a da fără a primi nimic în schimb. Însă, mergând dincolo de acest scop imediat, angajamentul donatorului are și un scop mediat pe care acesta caută să-l realizeze în cele din urmă. Acest scop poate fi unul licit și moral sau, din contră, ilicit sau imoral.

Astfel, în condițiile în care, la data încheierii contractului de donație, hotărârea prin care fusese instituit sechestrul asigurător asupra tuturor bunurilor mobile și imobile ale donatorului era definitivă, iar acesta și-a micșorat în mod fraudulos patrimoniul în scopul de a-și crea o stare de insolvabilitate, cu intenția de a sustrage imobilul donat de la o eventuală executare silită

,

scopul mediat al actului juridic a fost reprezentat de prejudicierea drepturilor și intereselor reclamantului ce decurgeau din calitatea sa de creditor pentru suma pe care pârâtul i-o datora și pe care a refuzat să i-o restituie.

În atare situație, caracterul ilicit al cauzei actului astfel încheiat este evident, sancțiunea prevăzută de art. 1238 alin. (2) C.civ. privind nulitatea absolută a contractului fiind, în mod legal, aplicată.

B. Din conținutul dispozițiilor art. 901 alin. (1) C.civ. rezultă că buna-credință îl apără doar pe dobânditorul cu titlu oneros al unui bun imobil, nu și pe cel cu titlu gratuit.

Astfel, câtă vreme pârâtul a dobândit imobilul cu titlu gratuit, fără nicio contraprestație, printr-un contract unilateral, aceasta nu se poate prevala de prezumția bunei-credințe. Prin urmare, este lipsit de relevanță a se analiza buna sau reaua sa credință, pentru că, indiferent de concluzia la care s-ar ajunge în legătură cu poziția subiectivă a donatarului, aceasta nu este de natură a înlătura efectele nulității contractului de donație în privința sa.

I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 11 din 17 ianuarie 2023

I. Circumstanțele cauzei

I.1. Obiectul cereri de chemare în judecată:

Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov – Secția I civilă la data de 12.10.2020, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele B. și C., a solicitat ca, prin sentința ce se va pronunța, să se constate nulitatea absolută a contractului de donație încheiat între pârâte, autentificat sub nr. 1211 din 01.09.2020 de BNP X., având ca obiect imobilul situat în Brașov, înscris în CF nr. x11-C1-U2 Brașov (CF vechi nr. x98 Brașov), nr. cadastral 13672/7439/21; să se dispună restabilirea situației anterioare, în sensul revenirii imobilului obiect al donației în patrimoniul pârâtei B.; să se dispună radierea din CF  nr. x11-C1-U2 Brașov (CF vechi nr. x98 Brașov), nr. cad. 13672/7439/21, a dreptului de proprietate al pârâtei C. și reînscrierea dreptului de proprietate al pârâtei B.; să  se dispună înscrierea în aceeași carte funciară a notării sechestrului  asigurator  dispus în favoarea reclamantei, conform încheierii ședinței Camerei de consiliu din data de 30.06.2020, pronunțată de Judecătoria Brașov în dosarul civil nr. x/197/2020, rămasă definitivă în baza deciziei Tribunalului Brașov nr. 802/Ap/19.08.2020, pronunțată în același dosar; obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

I.2. Hotărârea pronunțată în primă instanță

Prin sentința civilă nr. 144/S din 23.06.2021, pronunțată de Tribunalul Brașov, s-a admis acțiunea civilă formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele B. și C. și, pe cale de consecință:

S-a constatat nulitatea absolută a contractului de donație încheiat între pârâte, autentificat sub nr. 1211/2020, de SPN X. având ca obiect imobilul situat în Brașov, înscris în C.F. nr. x11-C1-U2 Brașov (C.F. vechi nr. x98 Brașov), identificat la A.1, sub nr. top 13672/7439/21 - parter comercial, cu cota de 8320/42835 din părțile de uz comun și cota de 8320/42835 din teren aferent, înscris în C.F. nr. x11 Brașov (CF vechi nr. x77 Brașov), identificat la A.1, sub nr. top. 13672/7439 – curți construcții, în suprafață de 428 mp.

S-a dispus restabilirea situației anterioare, în sensul revenirii imobilului obiect al donației în patrimoniul pârâtei B.

S-a dispus radierea din C.F. nr. x11-C1-U2 Brașov (C.F. vechi nr. x98 Brașov), nr. top 13672/7439/21 - parter comercial, cu cota de 8320/42835 din părțile de uz comun și cota de 8320/42835 din teren aferent. înscris în C.F. nr. x11 Brașov (C.F. vechi nr. x77 Brașov), nr. top. 13672/7439 – curți construcții. în suprafață de 428 mp, a dreptului de proprietate al pârâtei C. și reînscrierea dreptului de proprietate al pârâtei B.

S-a dispus înscrierea în cărțile funciare mai sus identificate a notării sechestrului asigurator dispus în favoarea reclamantei A. – conform încheierii ședinței Camerei de Consiliu din data de 30.06.2020, pronunțate de Judecătoria Brașov, în dosarul civil nr. x/197/2020, rămase definitivă prin decizia civilă nr. 802/Ap din 19.08.2020, pronunțată de Tribunalul Brașov.

S-a luat  act că reclamanta își rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

I.3. Hotărârea pronunțată în apel

Prin decizia civilă  nr. 202 din 11.02.2022, Curtea de Apel Brașov - Secția civilă a respins apelurile declarate de apelantele pârâte B. și C. împotriva sentinței civile nr. 144/S din 23.06.2021 pronunțată de Tribunalul Brașov, pe care a  menținut-o ca fiind temeinică și legală.

II. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei civile  nr. 202/Ap  din 11.02.2022 a Curții de Apel Brașov - Secția civilă au declarat recurs pârâtele B. și C.

II.1. Motivele de recurs

Invocând cazul de casare reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., recurenta pârâtă B. a susținut, sub un prim aspect, că decizia instanței de apel încalcă principiul

non bis in idem

din perspectiva soluției date capătului de cerere ce a avut ca obiect notarea sechestrului asigurator.

În acest sens, a arătat că, atât timp cât în privința sechestrului asigurător exista încheierea de ședință din 30.06.2020, pronunțată de Judecătoria Brașov în dosarul nr. x/197/2020, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 802/Ap/2020 a Tribunalului Brașov, instanța nu se mai putea pronunța și în prezenta cauză asupra aceleiași cereri.

Procedând în acest fel, instanța de apel și-a încălcat obligația de a nu dispune peste o altă sentință, încălcând dispozițiile art. 138 C.proc.civ.

Subsumat aceluiași caz de casare, recurenta pârâtă a mai susținut că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 478 alin. 3 C.proc.civ., care reglementează limitele judecății în apel, prin aceea că a schimbat cauza acțiunii deduse judecății. În concret, a arătat că instanța de apel a substituit lipsa consimțământului unui viciu care atrage nulitatea absolută a contractului de donație, în condițiile în care temeiul nulității invocate de reclamantă prin acțiunea dedusă judecății a fost altul, respectiv cauza ilicită.

În sfârșit, recurenta a mai susținut că a fost încălcat regimul publicității imobiliare, instituit de art. 18 și urm. C.civ., întrucât situația de carte funciară trebuia avută în vedere și examinată ca o condiție de fond și de formă a contractului de donație.

Recurenta a învederat, totodată, că deține și alte imobile ce garantează plata, alegerea imobilelor pentru sechestru încălcând dreptul de proprietate în esența atributului său constând în dreptul de dispoziție.

În cadrul motivului de recurs întemeiat pe art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., recurenta pârâtă B. a susținut că hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea normelor de drept material cuprinse în art. 1246 C.civ., norme ce au fost aplicate și interpretate excesiv și subiectiv.

A mai susținut că instanța de apel a tratat împreună și fără rigoare noțiunile de „cauză ilicită” și „cauză imorală”, deși acestea sunt reglementate în texte diferite, respectiv, în art. 1236 alin. 2 și 3 și în art. 1238 alin. 2 C.civ., și a interpretat donația ca fiind lipsită de consimțământ și cu cauză ilicită, deși consimțământul părților exista, fiind afirmat explicit în fața notarului.

A subliniat că nu este nimic ilicit și imoral în a dona către mama nepoților și că prima instanță nu a constatat nulitatea absolută a donației pe temeiul lipsei intenției de a gratifica ci pe elementul ilicit, respectiv sustragerea bunului de la urmărire.

Recurenta pârâtă B. a invocat și cazul de casare reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ., susținând că decizia instanței de apel cuprinde considerente contradictorii, străine contractului de donație.

Judecând cauza devolutiv, instanța de apel a etichetat aprioric motivele de apel ale părților contractului de donație ca fiind contrare și a refuzat sintagma sechestrului pe toate bunurile recurentei B., canalizându-se și limitându-se la procesul-verbal al executorului judecătoresc ce nu a fost efectuat, afectând, astfel, imobilul.

Totalitatea bunurilor mobile și imobile aflate în posesie semnifică altceva decât desființarea unui act juridic de transfer în timpul vieții a unui imobil către mama nepoților, cu înlăturarea fiului de la acel bun.

Valorificarea unui titlu executoriu se impune dacă el este concretizat și este pus în executare și, dacă se constată insolvența debitorului, se poate cere anularea actelor fraudatorii.

Neachitarea cauțiunii, neachitarea timbrajului, lipsa unei creanțe certe, lichide și exigibile, ca și cerință legală, iau forma refuzului de judecată, ceea ce, în opinia recurentei, întărește motivul de casare referitor la motivarea inexistentă, insuficientă și inexactă.

Recurenta a mai arătat că este firesc și uman pentru orice bunic să își asigure nepoții prin gratificarea acestora în defavoarea fiului, moștenitor legal, or, instanța a anihilat, practic, acest drept de dispoziție pentru motive imaginate de un terț răzbunător și de rea credință.

A fost ignorat faptul că ea, recurenta, mai are în patrimoniu alte bunuri ce pot acoperi o eventuală creanță iar, pe de altă parte, instanța s-a substituit executorului, dispunând în materie de carte funciară și a refuzat judecata devolutivă, în sensul că a considerat că nu se mai impune analizarea relei credințe a pârâtei C., ceea ce subliniază nota de parțialitate.

Recurenta a mai arătat că folosirea art. 901 alin. 1 C.civ. este străină judecății, demonstrând o interpretare străină de litera și spiritul legii.

Recurenta pârâtă C. a invocat ca temei de drept al cererii de recurs dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ.

,

susținând, în esență, că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 1238 alin. 2 C.civ. precum și pe cele ale art. 555 C.civ., nimeni neputând fi lipsit de proprietatea sa legal dobândită, drept absolut, în afara unui drept de creanță.

Recurenta a arătat că, din examinarea motivării deciziei atacate, rezultă că poziția ei procesuală nu a fost analizată, deși judecătorii erau obligați să judece cauza potrivit regulilor de drept, aceștia fiind ținuți să stăruie prin toate mijloacele să afle adevărul, să prevină orice greșeală, să aplice legea și să se pronunțe asupra a tot ce s-a cerut și susținut în cauză.

La data formulării cererii de chemare în judecată, pârâta era titulara dreptului de proprietate intabulat în cartea funciară și opozabil tuturor persoanelor, drept absolut, apărat de Constituție prin art. 44 precum și de Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dispozițiile art. 555 C.civ. fiind în același sens.

Recurenta susține că nu a încălcat nicio lege iar contractul de donație nu putea fi declarat nul în baza art. 1238 alin. 2 C.civ. întrucât raportul juridic de creanță și de obligații dintre B. și A. le privește doar pe acestea, astfel că anularea contractului de donație se putea dispune numai cu condiția încălcării legii materiale.

A susținut că apelul său nu a fost examinat în niciun fel, Curtea de Apel reținând în mod expres în considerentele hotărârii că poziția subiectivă a donatarei nu interesează.

Or, enunțul aceleiași instanțe din considerente, legat de art. 901 alin. 1 C.civ., potrivit căruia legea îl apără numai pe dobânditorul cu titlu oneros al unui imobil nu și pe cel cu titlu gratuit atestă teza contrară.

Pentru aceste motive, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare pentru rezolvarea problemelor de drept cu care instanța a fost învestită.

II.2. Apărările formulate în cauză

Intimata - reclamantă  A. a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursurilor declarate de pârâte și menținerea deciziei  pronunțate de Curtea de Apel Brașov în dosarul civil nr. x/62/2020, decizie pe care o apreciază ca fiind legală.

În esență, intimata reclamantă a susținut că instanța de apel a aplicat corect normele de drept material incidente în speță, contractul de donație intervenit între pârâte neputând produce niciun fel de efecte date fiind scopurile ilicite care au fost urmărite precum și dispozițiile imperative ale Codului civil care au fost nesocotite la încheierea lui.

A solicitat să se constate că donația a fost făcută în scopul sustragerii imobilului de la urmărirea silită, astfel că ea este nulă, având o cauză ilicită.

Recurenta B. avea cunoștință de existența procesului și a hotărârilor judecătorești prin care a fost dispusă măsura asiguratorie a sechestrului, ea însăși recunoscând, chiar în cuprinsul întâmpinării formulate la fond, că a hotărât să înstrăineze imobilul, printr-un act cu titlu gratuit, pentru a face imposibilă recuperarea de către reclamantă a sumei la care era îndreptățită.

Intimata a mai susținut că, în cauză, nu este incident niciunul dintre motivele de casare invocate de pârâte, că recurenta pârâtă B. nu a urmărit în niciun moment gratificarea nurorii sale sau a nepoților săi ci, exclusiv, prejudicierea intereselor creditoarei, prin înstrăinarea cu titlu gratuit a unui imobil în scopul sustragerii sale de la urmărirea silită, după cum a reținut în mod corect și instanța de apel, că donația făcută în scopul sustragerii imobilului de la o urmărire silită este nulă întrucât prezintă o cauză ilicită și că nu poate fi reținută buna credință a celeilalte pârâte, C., în raport de dispozițiile art. 901 alin. 1 C.civ., care acordă protecție doar celor care au dobândit un bun în temeiul unui act juridic cu titlu oneros, or, în cauză, pârâta a dobândit bunul prin donație, care este un act cu titlu gratuit.

Tocmai din acest motiv buna credință a pârâtei nu a interesat  și nu s-a mai impus a fi analizată.

Pe de altă parte, C. a cunoscut sau, cel mult, ar fi trebuit să cunoască existența sechestrului și cauza ilicită a donației, intimata reiterând, în acest sens, aspectele de fapt susținute și în fața instanțelor de fond.

II.3. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

II.3.1. La termenul din data de 17.01.2023, Înalta Curte, din oficiu, a invocat excepția nulității recursului declarat de pârâta C., în conformitate cu dispozițiile art. 489 alin. 2 C.proc.civ.

Examinând cu prioritate excepția invocată, în conformitate cu dispozițiile art. 248 alin. 1 C.proc.civ., Înalta Curte constată că aceasta este nefondată și se impune a fi respinsă, ca atare, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 486 alin. 1 lit. d C.proc.civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, între altele, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. Potrivit aliniatului 3 al aceluiași articol, mențiunea privind motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea acestora este prevăzută sub sancțiunea nulității.

Casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, acestea fiind enumerate în cuprinsul textului art. 488 C.proc.civ., la punctele 1-8.

Potrivit art. 489 alin. 2 C.proc.civ., recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C.proc.civ. Așadar, pentru a opera nulitatea recursului în condițiile textului legal mai sus citat, este necesar ca cererea de recurs să nu cuprindă critici propriu-zise la adresa deciziei atacate sau să cuprindă susțineri ce nu ar putea fi circumscrise motivelor de casare reglementate de art. 488 C.proc.civ.

Examinând cererea de recurs formulată de pârâta C., din perspectiva respectării exigențelor prevăzute de art. 486 alin. (1) C.proc.civ., Înalta Curte constată că, deși susținerile recurentei prezentate drept motive de recurs nu sunt structurate din punct de vedere juridic, cuprinzând, în marea lor majoritate, afirmații generice cu privire la încălcarea de către instanța de apel a unor norme de drept material și a unor reguli de procedură, fără referiri concrete la conținutul deciziei atacate și fără a combate în vreun fel argumentele instanței de apel, totuși, din cuprinsul acesteia rezultă și critici care pot fi circumscrise cazului de casare reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., care pot face obiect de analiză pentru instanța de control judiciar.

Astfel, recurenta a invocat încălcarea de către instanța de apel a prevederilor art. 555 și 1238 alin. 2 C.civ., precum și ale art. 44 din Constituție, referindu-se, totodată, la greșita aplicare a art. 901 alin. 1 C.civ. și la faptul că nu i-au fost examinate motivele de apel, toate aceste susțineri putând fi analizate în recurs, chiar dacă nu au fost dezvoltate și argumentate mai amplu.

În consecință, reținând că în cuprinsul cererii de recurs se regăsesc și critici ce pot fi subsumate motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., Înalta Curte, având în vedere dispozițiile art. 486 alin. (1) și pe cele ale art. 489 alin. (2) C.proc.civ., a respins ca nefondată excepția nulității recursului declarat de pârâta C., aceasta fiind incidentă numai în situația în care niciuna dintre criticile aduse prin cererea de recurs nu poate fi încadrată în motivele de casare prevăzute de lege, ipoteză care nu se verifică în speța de față.

De altfel, Înalta Curte constată că o eventuală soluție de admitere a excepție nulității recursului ar fi lipsită de efectul său concret în condițiile în care, în cauză, a declarat recurs și cealaltă pârâtă, B., care are aceeași poziție procesuală, în cuprinsul cererii de recurs formulate de aceasta regăsindu-se și aspectele de nelegalitate care au fost invocate de pârâta C.

Or, având în vedere natura raportului juridic existent între cele două pârâte, părți ale contractului de donație a cărui nulitate se solicită a se constata, în cauză devin incidente dispozițiile art. 60 alin. 2 C.proc.civ., în sensul că efectele recursului introdus de una dintre acestea se vor extinde și în privința celeilalte.

Cu alte cuvinte, chiar dacă s-ar constata nulitatea recursului declarat de pârâta C., efectele recursului declarat de cealaltă pârâtă, B., se vor extinde și în privința celei dintâi.

II.3.2. Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate de pârâte, prin raportare la actele și lucrările dosarului, precum și la dispozițiile legale aplicabile în cauză, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate, pentru considerentele ce urmează a fi arătate în continuare:

Prioritar oricărei analize, Înalta Curte reține că, prin acțiunea dedusă judecății, reclamanta A. a solicitat constatarea nulității absolute a contractului de donație intervenit între pârâtele B. și C., contract autentificat sub nr. 1211 din 01.09.2020, de SPN X. și având ca obiect imobilul situat în Brașov, pentru cauză ilicită sau imorală.

Prin aceeași acțiune, reclamanta a solicitat restabilirea situației anterioare, în sensul revenirii imobilului în patrimoniul pârâtei B., radierea din cartea funciară a dreptului de proprietate al pârâtei C. și reînscrierea dreptului de proprietate al pârâtei B., precum și înscrierea în cartea funciară a notării sechestrului asigurator dispus în favoarea reclamantei, conform încheierii din data de 30.06.2020, pronunțate de Judecătoria Brașov, în dosarul civil nr. x/197/2020, rămase definitivă prin decizia civilă nr. 802/Ap din 19.08.2020, pronunțată de Tribunalul Brașov.

Demersul judiciar întreprins de reclamantă își are originea în situația litigioasă anterioară existentă între aceasta, pe de o parte, și pârâta B., pe de altă parte, reclamanta fiind titulara unei creanțe în valoare de 742.334,44 lei față de pârâtă, pe care încearcă să și-o îndestuleze.

Astfel, prin încheierea pronunțată la data de 30.06.2020 de Judecătoria Brașov, în dosarul civil nr. x/197/2020, definitivă prin decizia civilă nr. 802 din 19.08.2020 a Tribunalului Brașov, s-a instituit, la solicitarea creditoarei A., un sechestru asigurator asupra tuturor bunurilor mobile și imobile urmăribile aparținând pârâtei B., până la concurența sumei de 742.334,44 lei. Pentru ducerea la îndeplinire a dispozițiilor  acesteia, creditoarea A. s-a adresat B.E.J. Y. și Asociații, fiind deschis dosarul de executare nr. x/2020.

Solicitarea executorului judecătoresc de notare în cartea funciară a sechestrului asigurator asupra imobilului înscris în C.F. nr. x11-C1-U2 UAT Brașov,  nr. top. 13672/7439/21, a fost respinsă de O.C.P.I. Brașov, prin încheierea nr. 128944 din data de 02.10.2020, pe motiv că proprietar tabular asupra imobilului este C., aceasta dobândind dreptul de proprietate de la numita B., prin actul de donație autentificat sub nr. 1211 la data de 01.09.2020, de S.P.N. X, act a cărui nulitate se solicită a se constata în prezenta cauză.

Prin sentința civilă nr. 144/S din 23.06.2021, Tribunalul Brașov a admis acțiunea reclamantei și a constatat nulitatea contractului de donație, reținând, în esență, că, raportat la situația de fapt rezultată din probe și la dispozițiile art. 1236 și 1238 C.civ. 1864, intenția pârâtei B. nu a fost aceea de a gratifica, actul de donație neavând la bază

„animus donandi”

, care trebuie să constituie cauza juridică a liberalității realizate, ci, prin acesta, s-a urmărit scoaterea bunului imobil de la executarea silită, cu scopul de a frauda interesele creditoarei-reclamante.

În conformitate cu dispozițiile art. 907 C.civ., instanța a  reținut că se impune radierea din CF a dreptului de proprietate al pârâtei C. și reînscrierea dreptului de proprietate al pârâtei B. și, totodată, având în vedere hotărârea judecătorească prin care s-a instituit sechestrul asigurator, respectiv încheierea pronunțată la data de 30.06.2020 de Judecătoria Brașov, în dosarul civil nr. x/197/2020, a apreciat că se impune, în baza art.  902 alin. 2 C.civ., notarea în cartea funciară a măsurii asiguratorii dispuse în favoarea reclamantei A. S-a apreciat ca fiind lipsită de relevanță împrejurarea că pârâta B. deține și alte bunuri imobile în proprietate, bunuri care ar putea fi valorificate în cadrul unei executări silite, în condițiile în care reclamanta a ales să atace contractul de donație încheiat de pârâte, dovedind intenția acestora de fraudare a drepturilor și intereselor sale.

Cu referire la  pârâta C., instanța de fond a reținut că, în condițiile în care a recunoscut că a avut cunoștință despre procesele purtate între soacra sa, B., și reclamanta A., este lipsită de relevanță împrejurarea că aceasta nu a avut cunoștință despre instituirea sechestrului asigurator, acest aspect nefiind de natură să conducă la concluzia că nu ar fi urmărit același scop ilicit prin încheierea contactului de donație, ca și soacra sa.

Soluția instanței de fond a fost menținută în apel, considerentele avute în vedere de instanța de control judiciar fiind, în esență, aceleași.

non bis in idem

precum și art. 138 C.proc.civ., în cauză existând două sentințe judecătorești ce dispun asupra aceluiași lucru, că instanța de apel a modificat cauza judecății, cu încălcare dispozițiilor art. 478 alin. 3 C.proc.civ., și că s-a încălcat regimul publicității imobiliare instituit de art. 18 C.civ.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte reține că principiul „

non bis in idem

” la care face referire recurenta pârâta este un principiu ce guvernează procesul penal, fiind reglementat, ca atare, prin dispozițiile art. 6 Cod procedură penală, acesta fiind consacrat expres și la nivel european, în cuprinsul art. 4 al Protocolului nr.7 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar la nivel transfrontalier în art. 54 din Convenția de aplicare a Acordului Schengen, precum și în art.50 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

Scopul reglementării acestui principiu, care are natura unui drept (art.4 din Protocolul nr.7 este denumit „dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori”), este acela de a interzice ca procedurile penale finalizate deja printr-o decizie definitivă să se repete, el aplicându-se atunci când organele statului formulează din nou o acuzație în materie penală împotriva aceleiași persoane, cu privire la fapta pentru care s-a pronunțat deja o hotărâre definitivă care a intrat sub protecția principiului, împrejurare față de care, în mod evident, aplicabilitatea lui în procesul civil și verificarea legalității pronunțării unei hotărâri civile prin raportare la respectarea acestui principiu este exclusă.

Cazul de casare reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., invocat de recurentă în fundamentarea criticii privind încălcarea principiului

non bis in idem

, vizează, într-adevăr, situațiile în care, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, dar, regulile de procedură la care acest text legal se referă sunt cele care guvernează procesul civil, așa cum rezultă ele din dispozițiile legale procedurale, printre acestea neregăsindu-se și principiul

non bis in idem

la care recurenta face trimitere, împrejurare față de care analiza deciziei recurate prin raportare la acesta nu este posibilă.

Nici susținerea referitoare la încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 138 C.proc.civ. nu poate fi primită. Cu referire la aceasta, Înalta Curte reține că dispozițiile art. 138 C.proc.civ. reglementează litispendența, respectiv acea situație procesuală în care două sau mai multe instanțe de fond, deopotrivă competente, sunt sesizate cu aceeași cauză civilă, condițiile în care aceasta operează fiind expres prevăzute de lege.

Pentru a putea verifica legalitatea deciziei atacate din perspectiva modului în care instanța de apel a respectat sau a încălcat aceste dispoziții legale, ar fi fost necesar ca, în fazele procesuale anterioare, să fi fost invocată o situație de litispendență iar instanțele să se fi pronunțat cu privire la aceasta sau, eventual, să fi omis să se pronunțe asupra ei, or, o astfel de ipoteză nu se verifică în cauză, astfel că nici din această perspectivă nu se poate reține incidența cazului de casare reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ.

Cu toate că a susținut în mod vădit eronat atât încălcarea principiului non bis in idem cât și încălcarea dispozițiilor art. 138 C.proc.civ., Înalta Curte apreciază că, de fapt, ceea ce invocă recurenta cu privire la dispoziția instanțelor de fond referitoare la sechestru este încălcarea autorității de lucru judecat, pentru că, în esență, aceasta consideră că, atât timp cât în privința sechestrului asigurător exista încheierea de ședință din 30.06.2020, pronunțată de Judecătoria Brașov în dosarul nr. x/197/2020, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 802/Ap din 19.08.2020 a Tribunalului Brașov, instanța nu se mai putea pronunța și în prezenta cauză asupra aceleiași cereri.

Or, față de conținutul concret al criticii formulate și de împrejurarea că, atât principiul

non bis in idem

cât și litispendența, la care recurenta a făcut trimitere, au legătură cu noțiunea de autoritate de lucru judecat, Înalta Curte apreciază că se impune verificarea legalității soluției atacate din perspectiva încălcării autorității de lucru judecat, chiar dacă recurenta nu a precizat în mod expres acest lucru.

Autoritatea de lucru judecat, reglementată prin dispozițiile art. 430 – 431 C.proc.civ., ca principal efect al hotărârii judecătorești, dar și ca excepție absolută, are la bază două reguli fundamentale, și anume: o cerere nu poate fi judecată definitiv decât o singură dată și soluția cuprinsă în hotărâre este prezumată a exprima adevărul și nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre.

Deci, principiul autorității lucrului judecat împiedică nu numai judecarea din nou a unui proces terminat, având același obiect, aceeași cauză și purtat între aceleași părți, ci și contrazicerile dintre două hotărâri judecătorești, în sensul ca drepturile recunoscute printr-o hotărâre definitivă să nu fie contrazise printr-o altă hotărâre ulterioară, dată într-un alt proces.

Art. 431 C.proc.civ. consacră formele de manifestare a autorității lucrului judecat, respectiv, efectul negativ sau extinctiv și efectul pozitiv sau normativ, în înțelesul de normă particulară, în relația dintre părți, aplicabilă cauzei concrete.

Efectul negativ sau extinctiv al lucrului judecat este de natură să împiedice o nouă judecată atunci când există identitate de calitate a părților, aceeași cauză juridică și același obiect al cererii de chemare în judecată, fiind asigurată, astfel, lipsa de contradicție între dispozitivele hotărârilor judecătorești, în timp ce, efectul pozitiv al autorității de lucru judecat presupune, în temeiul art. 431 alin. 2 C.proc.civ., că oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă.

În raport de aceste aspecte, Înalta Curte constată că, în speță, ceea ce se invocă de către recurenta pârâta este efectul pozitiv al autorității de lucru judecat al încheierii din data de 30.06.2020, pronunțată de Judecătoria Brașov în dosarul nr. x/197/2020, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 802/Ap din 19.08.2020 a Tribunalului Brașov, prin care a fost instituit în favoarea creditoarei A. sechestrul asigurator asupra tuturor bunurilor mobile și imobile urmăribile aparținând pârâtei B., până la concurența sumei de 742.334,44 lei, recurenta considerând că, în condițiile în care în litigiul anterior a fost instituit sechestrul, instanța nu mai putea, în prezenta cauză, să dispună același lucru.

Susținerea este vădit nefondată întrucât, în realitate, cele două dosare au obiecte diferite. Astfel, în timp ce dosarul x/197/2020 al Judecătoriei Brașov a avut ca obiect cererea de instituire a sechestrului, în cauza de față, obiectul ultimului capăt de cerere al acțiunii deduse judecății îl constituie solicitarea de notare în cartea funciară a acelui sechestru, notare care are la bază tocmai încheierea prin care s-a instituit sechestrul, nepunându-se, deci, problema unei încălcări a puterii și a efectelor acelei încheieri, cum greșit susține recurenta.

Or, câtă vreme prin sentința primei instanțe, astfel cum a fost menținută prin decizia instanței de apel, s-a dispus numai înscrierea în cartea funciară a notării sechestrului asigurător instituit în favoarea  reclamantei prin încheierea din 30.06.2020, pronunțată de Judecătoria Brașov în dosarul nr. x/197/2020, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 802/Ap din 19.08.2020 a Tribunalului Brașov, fără a se reanaliza și reaprecia condițiile în care a fost dispusă această măsură asiguratorie, nu se poate susține că au fost încălcate efectele și autoritatea de lucru judecat a încheierii privind înființarea în favoarea reclamantei a sechestrului.

Pe de altă parte, nu este încălcată nici autoritatea încheierii inițiale de respingere a cererii de notare a sechestrului.

Deși recurenta susține că motivul pentru care încheierea din data de 30.06.2020 nu a fost notată în cartea funciară, încă de la momentul pronunțării ei, ar consta în neglijența părții, adică a reclamantei, în realitate,  așa cum s-a reținut de către instanța de apel și nu s-a contestat de către niciuna dintre părți, reclamanta A. a încercat punerea în executare a încheierii pronunțate la data de 30.06.2020, adresându-se B.E.J. Y., care a deschis dosarul de executare nr. x/2020, dar, solicitarea executorului judecătoresc de notare în cartea funciară a sechestrului asigurator asupra imobilului în litigiu a fost respinsă de O.C.P.I. Brașov, prin încheierea nr. 128944 din data de 02.10.2020, pentru că, la acel moment, proprietar tabular asupra imobilului figura C., căreia pârâta B. i-l donase.

Așadar, motivul pentru care s-a pronunțat încheierea inițială de respingere a cererii de notare a sechestrului asigurător îl constituie lipsa calității debitoarei B. de proprietar tabular al imobilului, calitate care, la data cererii de notare, aparținea pârâtei C., în virtutea contractului de donație intervenit între pârâte, contestat în prezenta cauză.

Or, raportat la această situație de fapt, este evident că încercarea reclamantei de a obține, în prezenta cauză, notarea sechestrului, ca urmare a admiterii cererii de constatare a nulității absolute a contractului de donație, apare ca fiind perfect justificată iar soluția instanței de fond, menținută în apel, de admitere a acestei cereri, este legală și nu încalcă autoritatea de lucru judecat a hotărârii anterioare întrucât motivul notării sechestrului asigurător în prezentul litigiu îl constituie tocmai anularea donației, cauză distinctă de cea în baza căreia s-a înființat inițial sechestrul asigurător în favoarea creditoarei în dosarul nr. x/197/2020 al Judecătoriei Brașov, precum și de cea pentru care cererea inițială de notare a sechestrului a fost respinsă.

În considerarea acestor argumente, Înalta Curte va înlătura ca nefondată prima critică subsumată de recurenta pârâtă B. motivului de casare reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ.

În cadrul aceluiași motiv de recurs, pârâta a susținut că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 478 alin. 3 C.proc.civ., care reglementează limitele judecății în apel, prin aceea că a schimbat cauza acțiunii deduse judecății. În concret, a arătat că instanța de apel a substituit lipsa consimțământului unui viciu care atrage nulitatea absolută a contractului de donație, în condițiile în care, temeiul nulității invocate de reclamantă prin acțiunea dedusă judecății a fost altul, respectiv cauza ilicită.

Și aceste susțineri sunt vădit nefondate.

Din verificarea deciziei recurate rezultă că, în apel, pârâta B. a criticat sentința primei instanțe din perspectiva încălcării dispozițiilor art. 5 și 22 C.proc.civ., susținând că instanța era ținută de temeiul nulității invocate de reclamantă – cauza actului juridic, ce vizează consimțământul părților, și să constate, în consecință, că un terț față de contract nu poate invoca aspecte legate de consimțământul părților contractante.

Răspunzând acestei critici, Curtea de Apel a constatat că, într-adevăr, prima instanță a reținut că actul de donație nu a avut la bază

„animus donandi”

, dar a subliniat că ceea ce s-a avut în vedere a fost lipsa intenției de a gratifica, consimțământul, manifestarea de voință a donatoarei fiind exprimată, de fapt, cu intenția de a lipsi de efecte măsura asiguratorie, ceea ce conduce la existența cauzei ilicite, respectiv la fraudarea legii. Curtea de Apel a arătat în continuare, în mod explicit, că, în speță, nu s-a pus problema lipsei discernământului, care atrage nulitatea relativă a actului juridic, ci a cauzei contractului care, deși exista, a avut caracter ilicit, în contextul în care actul juridic încheiat de donatoare a constituit mijlocul pentru eludarea aplicării prevederilor art. 952 C.proc.civ. asupra cărora a dispus o instanță prin hotărâre definitivă.

Așadar, instanța de apel a subliniat clar că judecătorul fondului nu a constatat nulitatea absolută a contractului de donație pe temeiul lipsei consimțământului, ci pe temeiul cauzei ilicite a actului, cauza fiind ilicită tocmai pentru că donatoarea a avut intenția de a sustrage bunul de la urmărirea lui în viitor la momentul la care creditoarea A. va obține un titlu executoriu.

În aceste condiții, susținerile recurentei referitoare la încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 478 alin. 3 C.proc.civ., referitoare la limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a supus judecății la prima instanță, apar ca fiind nefondate, în realitate, pretențiile deduse judecății fiind analizate, atât la fond, cât și în apel, prin raportare strictă la motivul de nulitate invocat de reclamantă prin cererea de chemare în judecată, respectiv cauza ilicită.

Atât prima instanță, cât și instanța de apel au constatat nulitatea absolută a contractului de donație în temeiul aceluiași motiv - cauza ilicită, în cuprinsul sentinței primei instanțe reținându-se că prin actul de donație „s-a urmărit scoaterea bunului imobil de la executarea silită, cu scopul de a frauda interesele creditoarei - reclamante", iar în considerentele deciziei recurate că „în speță cauza există, însă are caracter ilicit, în contextul în care actul juridic încheiat de apelanta donatoare este mijlocul pentru eludarea aplicării prevederilor art. 952 C.proc.civ. asupra cărora a dispus o instanță prin hotărâre definitivă.

În raport de toate aceste aspecte, având în vedere că din niciun considerent al deciziei recurate nu rezultă că analiza valabilității actului de donație ar fi fost făcută prin raportare la lipsa consimțământului, Înalta Curte reține că instanța de apel nu a schimbat cauza acțiunii deduse judecății și că a răspuns întocmai cererilor și apărărilor părților, cu respectarea limitelor învestirii, stabilite prin cererea de chemare în judecată și apoi prin motivele de apel, cazul de casare reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ. nefiind incident nici din perspectiva presupusei încălcări a dispozițiilor art. 478 alin. 3 C.proc.civ.

Nefondată este și ultima critică subsumată acestui caz de casare, critică în cadrul căreia  recurenta pârâtă a susținut că instanța de apel a încălcat regimul publicității imobiliare instituit de art. 18 și următ. C.civ.

Dincolo de împrejurarea că dispozițiile legale la care face referire recurenta sunt dispoziții de drept material și nu dispoziții de drept procedural a căror respectare să atragă incidența cazului de casare reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., Înalta Curte constată că ele nici nu sunt aplicabile în cauză.

Prin acest articol se instituie obligația publicității tuturor drepturilor, actelor și faptelor privitoare la capacitatea persoanelor, cele în legătură cu bunurile, precum și cele pentru care legea prevede în mod expres obligația publicității, or, constatarea nulității absolute a unui contract de donație pentru cauză ilicită nu este condiționată de observarea acestor dispoziții legale.

Cât privește susținerea recurentei în sensul că deține și alte imobile ce garantează plata, alegerea imobilelor pentru sechestru încălcându-i dreptul de proprietate în esența atributului său reprezentat de dreptul de dispoziție, Înalta Curte reține, în acord cu instanța de apel, că acest lucru este lipsit de relevanță în raport de obiectul concret al litigiului și de atitudinea subiectivă a debitoarei B. la momentul încheierii contractului de donație. Câtă vreme reclamanta a atacat contractul de donație încheiat de pârâte, invocând și dovedind intenția acestora de fraudare a drepturilor și intereselor sale, este pe deplin îndreptățită să solicite indisponibilizarea bunului ce formează obiectul acestuia.

În esență, a arătat că instanța de apel a tratat împreună și fără rigoare noțiunile de „cauză ilicită” și „cauză imorală”, deși acestea sunt reglementate în texte diferite, respectiv, în art. 1236 alin. 2 și 3 și în art. 1238 alin. 2 C.civ., și a interpretat donația ca fiind lipsită de consimțământ și cu cauză ilicită, deși consimțământul părților exista, fiind afirmat explicit în fața notarului.

A subliniat că nu este nimic ilicit și imoral în a dona către mama nepoților și că prima instanță nu a constatat nulitatea absolută a donației pe temeiul lipsei intenției de a gratifica ci pe elementul ilicit, respectiv sustragerea bunului de la urmărire.

Având în vedere că și recurenta pârâtă C. a invocat încălcarea art. 1238 alin. 2 C.civ., susținând că actul de donație nu putea fi declarat nul în temeiul acestuia, întrucât raportul juridic de creanță și de obligații dintre B. și A. le privește doar pe acestea, Înalta Curte urmează a analiza aceste critici de nelegalitate împreună, ele vizând, în esență, aceeași chestiune, respectiv modul de interpretare și aplicare de către instanța de apel a dispozițiilor de drept material referitoare la cauza contractului și la sancțiunea nulității care intervine atunci când cauza este ilicită.

Cu referire la aceste critici, Înalta Curte reține următoarele:

În esență, actul juridic este manifestarea de voință a părților făcută cu intenția de a produce efecte juridice. Această intenție este prefigurarea mentală a scopului urmărit a fi atins prin efectele actului juridic încheiat. Cauza este imaginarea

ab initio

a efectelor ce se vor produce prin încheierea actului și care vor duce la satisfacerea unor nevoi subiective, determinând părțile să se oblige juridic.

Cauza este, așadar, scopul urmărit de părți în momentul încheierii actului, este ceea ce face părțile să-și exteriorizeze voința, adică ceea ce le determină pe acestea să-și dea consimțământul și astfel să se lege juridic prin crearea de raporturi juridice obligatorii.

Noțiunea de cauză cuprinde în conținutul său două elemente, unul obiectiv, reprezentat de scopul direct și imediat, și unul subiectiv, reprezentat de scopul indirect și mediat al hotărârii de a încheia actul.

Scopul direct și imediat al actului juridic este caracterizat ca un element abstract, obiectiv care decurge din natura actului, fiind invariabil pentru toate contractele de același tip și din aceeași categorie, în timp scopul indirect și mediat al încheierii contractului este reprezentarea mobilului principal care determină hotărârea de a contracta, prin urmare este un element concret, subiectiv și variabil de la contract la contract în aceeași categorie de contracte.

Noul C.civ. prevede, în cadrul art. 1236, condițiile pe care cauza trebuie să le îndeplinească pentru a fi valabilă, anume să existe, să fie licită și morală.

Cauza este ilicită atunci când scopul urmărit de cel care se obligă contravine dispozițiilor legale imperative și ordinii publice. În acest sens sunt dispozițiile art. 1236 alin. 2 C.civ.

Verificarea caracterului licit al cauzei se poate realiza cu succes prin analizarea scopului imediat al contractului dar  mai ales a celui mediat, care, așa cum s-a arătat deja, este subiectiv și variabil de la contract la contract.

În cazul actelor cu titlu gratuit, cum este și donația ce face obiectul litigiului de față, scopul imediat este surprins prin expresia

animus donandi

, anume intenția de a gratifica, de a da fără a primi nimic în schimb.

Însă, mergând dincolo de acest scop imediat, angajamentul donatorului are și un scop mediat pe care acesta caută să-l realizeze în cele din urmă. Acest scop poate fi unul licit și moral sau, din contră, ilicit sau imoral.

În speță, ceea ce s-a invocat prin cererea de chemare în judecată și s-a analizat de către instanțele de fond a fost cauza ilicită a contractului de donație contestat, rezultată din intenția donatoarei de a sustrage bunul imobil ce a format obiectul acestuia de la o eventuală executare silită.

Existența cauzei ilicite a contractului de donație a fost stabilită de instanțele de fond pe baza analizei succesiunii în timp a operațiunilor juridice efectuate de pârâta B., coroborată cu răspunsul acesteia la interogatoriu, ocazie cu care a recunoscut că, la data încheierii contractului de donație, avea cunoștință de existența hotărârii definitive prin care s-a instituit sechestrul, inclusiv asupra bunului imobil donat, precum și cu afirmațiile aceleiași părți din cuprinsul întâmpinării depuse la fond în cadrul căreia a arătat, în mod explicit, că a dorit înzestrarea donatarei printr-un act autentic care să nu dea naștere niciunei obligații în sarcina acesteia „legat de procesele cu A.”.

Instanțele au reținut, astfel, că nu a existat nicio intenție de gratificare a donatarei C., întrucât ceea ce a urmărit donatoarea B. a fost ca bunul imobil să iasă din patrimoniul său pentru a face imposibilă pentru reclamantă recuperarea sumei de 742.334,44 lei.

Scopul mediat al contractului de donație a fost reprezentat, așadar, de prejudicierea drepturilor și intereselor reclamantei ce decurgeau din calitatea de creditor al acesteia din urmă pentru suma de 742.334,44 lei, sumă pe care recurenta pârâtă B. i-o datorează dar refuză să i-o restituie.

În condițiile în care, la data încheierii contractului de donație (01.09.2020), măsura asiguratorie a sechestrului dispusă prin încheierea din 30.06.2020 a Judecătoriei Brașov era definitivă (decizia din apel a Tribunalului Brașov rămânând definitivă la data de 24.08.2020), iar donatoarea B. și-a micșorat în mod fraudulos patrimoniul prin încheierea unui contract de donație cu nora sa, în scopul de a-și crea o stare de insolvabilitate, atât în scopul eludării măsurii asigurătorii a sechestrului, cât și a obligației de plată a sumei de 742.334,44 lei către reclamantă, caracterul ilicit al cauzei actului astfel încheiat apare ca fiind evident, astfel că în mod legal instanța de apel a aplicat sancțiunea prevăzută de art. 1238 alin. 2 C.civ. privind nulitatea absolută a contractului.

Susținerile recurentei pârâte în sensul că instanța de apel a tratat împreună și fără rigoare noțiunile de „cauză ilicită” și „cauză imorală” sunt nereale pentru că din niciun considerent al deciziei atacate nu rezultă acest lucru, Curtea de Apel făcând în mod constant și explicit referire doar la cauza ilicită și la dispozițiile art. 1236 alin. 2, respectiv, art. 1238 alin. 2 C.civ., care o reglementează.

Nefondată este și susținerea potrivit căreia instanța de apel ar fi interpretat donația ca fiind lipsită de consimțământ, deși consimțământul părților exista, fiind exprimat explicit în fața notarului.

Așa cum s-a arătat și în analiza motivului de recurs anterior, întemeiat pe art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., afirmațiile pârâtei din cererea de recurs nu au corespondent în considerentele deciziei atacate, instanța de apel arătând în mod explicit în motivarea deciziei că în speță lipsește

animus donandi

în sensul că manifestarea de voință a donatoarei a fost exprimată nu cu intenția de a produce efectele juridice specifice donației, ci cu intenția de a lipsi de efecte măsura asiguratorie, fapt care conduce, în final, la existența cauzei ilicite, respectiv la fraudarea legii. Curtea a mai arătat că, în speță, nu s-a pus problema lipsei discernământului, care atrage nulitatea relativă a actului juridic, ci a cauzei actului, cauză care, deși există, are caracter ilicit, în contextul în care actul juridic încheiat de apelanta donatoare este mijlocul pentru eludarea aplicării prevederilor art. 952 C.proc.civ. asupra cărora a dispus o instanță prin hotărâre definitivă.

Este evident că afirmațiile recurentei  se fundamentează pe interpretarea greșită pe care aceasta o dă noțiunii de cauză a contractului și, în special, pe confuzia dintre cauză și consimțământ.

Or, cauza actului juridic nu se confundă cu consimțământul, ci, dimpotrivă, împreună cu acesta formează voința juridică, aceasta din urmă cuprinzând și scopul urmărit de parte atunci când și-a dat consimțământul la încheierea actului juridic, obligația pe care și-a asumat-o nereprezentând altceva decât mijlocul prin care se ajunge la realizarea scopului respectiv.

În raport de aceste aspecte, criticile subsumate de pârâte motivului de casare reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., din perspectiva modului de interpretare și aplicare de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1236, 1238 și 1246 C.civ., vor fi înlăturate ca nefondate.

Recurenta pârâtă C. a susținut, subsumat aceluiași caz de casare, că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit art. 901 C.civ., și că nu a examinat în niciun fel apelul său, reținând în mod expres în considerentele hotărârii că poziția subiectivă a donatarei nu interesează. Critici similare se regăsesc și în recursul pârâtei B.

Cu privire la acestea, Înalta Curte reține următoarele:

Pe parcursul întregului proces, pârâta a susținut că este dobânditor de bună-credință al bunului în litigiu și, prin urmare, sancțiunea nulității contractului de donație nu îi poate fi opusă.

Potrivit dispozițiilor art. 901 alin. (1) C.civ., sub rezerva unor dispoziții legale contrare, oricine a dobândit cu bună-credință vreun drept real înscris în cartea funciară, în temeiul unui act juridic cu titlu oneros, va fi socotit titularul dreptului înscris în folosul său, chiar dacă, la cererea adevăratului titular, dreptul autorului său este radiat din cartea funciară.

Rezultă cu evidență din conținutul dispozițiilor legale mai sus citate că buna-credință îl apără doar pe dobânditorul cu titlu one