Decizia nr. 593/2023 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs

Obiectul cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Maramureș, secția a II-a civilă în dosarul nr. x/2018, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâții B., C., D. și E., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună: declararea ca inopozabil față de reclamantă a contractului de donație autentificat sub nr. x/30.08.2017 de către Notarul Public F., având ca obiect imobilele: apartament nr. x, situat în Cluj-Napoca, str. x, jud. Cluj, înscris în Cartea Funciară nr. x a Municipiului Cluj-Napoca (provenită din conversia de pe hârtie a C.F. nr. x Cluj-Napoca) având nr. cad. x cu teren aferent înscris în Cartea Funciară nr. x Cluj-Napoca; apartament nr. x situat în Cluj-Napoca, str. x, jud. Cluj, înscris în Cartea Funciară nr. x a Municipiului Cluj-Napoca (provenită din conversia de pe hârtie a CF nr. x Cluj-Napoca) având nr. cad. x cu teren aferent în indiviziune înscris în Cartea Funciară nr. x Cluj-Napoca, precum și beneficiul autorizației de construire nr. x/14.07.2016 eliberate de Municipiul Cluj-Napoca; obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces, în temeiul art. 453 C. proc. civ. În drept, s-au invocat dispozițiile art. 194 - 204 C. proc. civ. și art. 1562, 1563, 1565 C. civ. Prin încheierea civilă din 30.10.2018, pronunțată de Tribunalul Maramureș, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2018, a fost declinată competența de soluționare a acțiunii promovate de reclamanta A., în favoarea secției I civile a Tribunalului Maramureș, cauza fiind înregistrată sub nr. x/2018*.

Sentința pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 464 din 29.04.2021 a Tribunalului Maramureș, secția I civilă, pronunțată în dosarul nr. x/2018, a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților B. și C., invocată prin întâmpinare. A fost respinsă excepția inadmisibilității acțiunii față de pârâții D. și E., invocată prin întâmpinare. A fost admisă acțiunea formulată de către reclamanta A. în contradictoriu cu pârâții: B., C., D., E. și în consecință: A fost declarat inopozabil față de reclamanta-creditoare contractul de donație imobiliară autentificat sub nr. x/30.08.2017 de către Notarul Public F., având ca obiect imobilele: apartament nr. x situat în Cluj-Napoca, str. x, județul Cluj, înscris în Cartea Funciară nr. x a Municipiului Cluj-Napoca (provenită din conversia de pe hârtie a C.F. nr. x Cluj-Napoca) având nr. cad. x cu teren aferent înscris în Cartea Funciară nr. x Cluj-Napoca; apartament nr. x situat in Cluj-Napoca, str. x, jud. Cluj, înscris in Cartea Funciară nr. x a Municipiului Cluj-Napoca (provenită din conversia de pe hârtie a C.F. nr. x Cluj-Napoca) având nr. cad. x cu teren aferent în indiviziune înscris în Cartea Funciară nr. x Cluj-Napoca, precum și beneficiul autorizației de construire nr. x/14.07.2016 eliberate de Municipiul Cluj-Napoca. Pârâții au fost obligați la plata, către reclamantă, a sumei de 8.475 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru. Împotriva sentinței tribunalului au declarat apel pârâții B., C., D. și E.

Decizia pronunțată în apel Prin decizia nr. 336 A din 04.11.2021, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâții B., C., D. și E. împotriva sentinței civile nr. 464 din 29.04.2021 a Tribunalului Maramureș, pronunțate în dosarul nr. x/2018, pe care a menținut-o.

Recursul formulat în cauză Împotriva deciziei civile nr. 336 A din 4 noiembrie 2021 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă au declarat recurs pârâții B., C., D. și E.. În cuprinsul cererii de recurs, întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții-pârâții susțin, în esență, următoarele critici: Recurenții arată că au invocat excepția lipsei calității procesuale pasive pentru pârâții de ordin 1 și 2, B. și C. și excepția inadmisibilității cererii față de pârâții de ordin 3 și 4, D. și E., dar instanța fondului a respins ambele excepții, după ce acestea au fost unite cu fondul, reținând pe scurt că părțile din contractul de donație au calitate procesuală pasivă în prezenta cauză, și că art. 1562 alin. (1) C. civ. folosește noțiunea de "debitor" în sens generic, fără a face distincție între obligații principali și obligații subsecvenți sau accesorii. Consideră că, în speța de față, trebuie făcută diferența între debitor și fidejusori, în primul rând, prin prisma averii debitoarei care este mult mai mare decât a pârâților din această cauză, cât și datorită faptului că pârâții de ordin 1 și 2 nu sunt singurii fidejusori ai debitoarei S.C. Debitare S.R.L. Astfel, se impunea admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive invocate, cel puțin în ceea ce privește partea a doua a petitului principal, și anume revocarea beneficiului autorizației de construire nr. x din 14.07.2016 emise de Municipiul Cluj-Napoca, care ar avea calitate procesuală pasivă și nu a fost chemată în judecată. În ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii față de pârâții de ordin 3 și 4, și aceasta este admisibilă, având în vedere buna-credință care nu a fost contestată în cauză. Instanța fondului a admis în tot acțiunea formulată, declarând inopozabil față de reclamanta-creditoare contractul de donație, cât și beneficiul autorizației de construire emisă de Municipiul Cluj-Napoca, fără însă a stabili în cauză care este valoarea prejudiciului care a fost creat creditoarei reclamante și fără a stabili valoarea din prezent a bunurilor imobile obiect al contractului de donație a cărui inopozabilitate se cere. Mai consideră că atât instanța fondului, cât și instanța de apel, în mod greșit, a admis acțiunea formulată, respectiv a respins apelul, în sensul în care acestea au declarat inopozabil inclusiv un act care nu a fost emis de către părțile din prezenta cauză, și anume autorizația de construire emisă de Municipiul Cluj-Napoca, iar pentru a putea dispune în acest sens, emitentul actului trebuia să fie parte în proces. Nici nu a fost indicat temeiul de drept prin care se poate revoca beneficiul unei autorizații de construire. Un astfel de act excede sferei de aplicare a acțiunii revocatorii. Nu s-a făcut dovada prejudiciului pe care această autorizație de construire l-ar aduce creditoarei și nici nu poate fi dovedită vreo rea credință din partea pârâților în a frauda. Mai arată că instanța fondului trebuia să admită cererea în probațiune cu privire la expertiza tehnică judiciară în materie evaluare imobiliară, chiar și numai pentru a stabili valoarea de piață a celor două apartamente la momentul încheierii actului de donație, însă și datorită faptului că imobilele în discuție au fost transformate aducându-li-se un spor de valoare considerabil de către actualii proprietari, respectiv de către pârâții de ordin 3 și 4, iar cele două imobile au fost modificate în așa fel încât actualmente nu mai subzistă nici destinația și nici modul de abordare arhitecturală. Atâta timp cât pârâții de ordin 3 și 4 au acționat cu bună-credință, iar această prezumție nu a fost răsturnată, nici nu s-a invocat o rea credință din partea acestora, proba trebuia încuviințată chiar și în perspectiva admiterii acțiunii revocatorii întrucât "în caz de admitere a acțiunii pauliene, creditorul reclamant va fi plătit din valoarea economică ce constituie obiectul actului atacat și revocat", iar terțul dobânditor poate păstra bunul plătind creditorului căruia profită admiterea acțiunii o sumă de bani egală cu prejudiciul suferit de acesta din urmă prin încheierea actului, însă valoarea prejudiciului nu poate fi mai mare decât valoarea de piață a bunurilor imobile de la momentul încheierii actului față de care se cere inopozabilitatea, fiind vorba de un act cu titlu gratuit. Prin urmare, instanța trebuia să stabilească valoarea acestui prejudiciu, în condițiile în care valoarea imobilelor a crescut considerabil, iar o vânzare a acestora ar crea grave prejudicii pecuniare terțului dobânditor. Nu în ultimul rând, în cauză trebuie avut în considerare și faptul că în favoarea creditoarei au fost încheiate încă două contracte de fidejusiune: contract de fidejusiune (garanție personală) nr. 152 din 14.02.2012 încheiat între creditoare și debitorul garant fidejusor G., modificat prin actul adițional nr. x/29.12.2014, contract de fidejusiune (garanție personală) nr. 153 din 14.02.2012 încheiat între creditor și debitorul garant fidejusor H., modificat prin actul adițional nr. x/29.12.2014. Astfel, nu se poate vorbi despre o rea credință din partea pârâților de ordin 1 și 2, având în vedere că în speță s-au constituit și alte garanții, iar averea debitoarei S.C. Debitare S.R.L. ar fi fost suficientă pentru acoperirea creanței. Devine clar că aceștia nu au acționat în sensul creării stării de insolvabilitate și nici în fraudarea dreptului creditoarei, iar existența a mai multor bunuri urmăribile din care creditoarea se putea îndestula în mod direct, infirmă prejudiciul invocat de către reclamantă, sens în care prezenta acțiune este lipsită de temei.

Apărările formulate în cauză Intimata-reclamantă A. S.A.au formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția tardivității recursului, excepția nulității căii de atac, pentru neîncadrarea criticilor în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., iar, în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat. Nu a fost depus răspuns la întâmpinare.

Procedura de filtru: Raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului a fost comunicat părților, iar prin încheierea din 3 noiembrie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, constituită în complet de filtru, a admis în principiu recursul, fiind respinse excepțiile tardivității și nulității recursului și a fost stabilit termen, cu citare părți, la 6 aprilie 2023, pentru soluționarea recursului. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată caracterul nefondat al criticilor formulate împotriva acesteia, având în vedere următoarele considerente: Printr-o primă critică formulată, recurenții-pârâți au susținut că decizia pronunțată în apel a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 1562 C. civ., din perspectiva reținerii greșite a calității de debitor a pârâților B. și C.. Critica nu este fondată. Înalta Curte constată că, potrivit art. 1562 C. civ., "(1) Dacă dovedește un prejudiciu, creditorul poate cere să fie declarate inopozabile față de el actele juridice încheiate de debitor în frauda drepturilor sale, cum sunt cele prin care debitorul își creează sau își mărește o stare de insolvabilitate. (2) Un contract cu titlu oneros sau o plată făcută în executarea unui asemenea contract poate fi declarată inopozabilă numai atunci când terțul contractant ori cel care a primit plata cunoștea faptul că debitorul își creează sau își mărește starea de insolvabilitate". Rezultă din acest text de lege că acțiunea revocatorie este acțiunea prin care creditorul poate obține inopozabilitatea pe cale judecătorească a actelor juridice încheiate de debitor în prejudicierea drepturilor sale. Pentru a fi admisibilă o astfel de acțiune, dispozițiile art. 1562 C. civ. reglementează condițiile ce se cer a fi îndeplinite, cu observația că acestora li se adaugă și cea instituită prin art. 1563 C. civ., privitoare la creanță, această din urmă cerință nefiind contestată în cauză. Conform normei citate, se impune a se dovedi prejudiciul suferit de creditor ca urmare a încheierii unui act juridic de către debitor, frauda debitorului, precum și complicitatea terțului la fraudă, în cazul înstrăinărilor cu titlu oneros. În situația actului de înstrăinare cu titlu gratuit nu este cerută condiția ca terțul să fi fost complice la frauda debitorului. Recurenții susțin, în primul rând, soluționarea greșită a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâților B. și C., motivat de faptul că trebuia făcută diferența între debitor și fidejusori, pe de o parte, prin prisma faptului că averea debitoarei Debitare S.R.L. este mult mai mare decât a pârâților din această cauză, iar pe de altă parte, a faptului că pârâții de ordin 1 și 2, B. și C., nu sunt singurii fidejusori ai debitoarei S.C. Debitare S.R.L. Or, contrar susținerilor din recurs, calitatea de debitori ai pârâților de ordin 1 și 2 rezultă din contractele de fidejusiune încheiate de părți, respectiv contractele de fideiusiune nr. x/14.02.2012 și nr. y/19.12.2014, prin care cei doi fideiusori, B. și C., s-au obligat ca, în situația în care împrumutatul nu plătește la termen orice sumă datorată în legătură cu contractul de credit, să plătească această sumă deîndată băncii. Prin urmare, calitatea de debitori le este conferită de obligația asumată de a plăti datoria debitorului din contractul de împrumut. Practic, așa cum în mod legal a reținut instanța de apel, încheind contractul de fideiusiune, fideiusorul devine, la rândul său, debitorul creditorului celui pentru care garantează. În raport de aceste aspecte, nu s-ar putea reține că pârâții B. și C. nu ar fi debitori în raportul juridic dedus judecății. De altfel, dispozițiile art. 1562 C. civ. nici nu pot fi interpretate restrictiv, ca vizându-l doar pe debitorul principal, cu excluderea eventualilor garanți fideiusori care răspund în solidar, conform art. 2300 C. civ., condițiile în care poate fi invocat beneficiul de discuțiune fiind stabilite prin prevederile art. 2295 C. civ. Or, prin articolul 5 din contractele de fideiusiune nr. x/14.02.2012 și nr. y/19.12.2014 s-a stipulat că "fideiusorul fiind solidar cu debitorul principal nu poate invoca beneficiul de discuțiune și de diviziune și declară că renunță în mod expres la invocarea excepțiilor prevăzute de art. 2296 din Legea nr. 287/2009". Cum acești debitori au renunțat la beneficiul de discuțiune și de diviziune și s-au obligat solidar cu debitoarea principală, conform art. 2297 C. civ., atunci când mai multe persoane s-au constituit fideiusori ai aceluiași debitor pentru aceeași datorie, fiecare dintre ele este obligată la întreaga datorie și va putea fi urmărită ca atare. În acest context, susținerile recurenților în sensul că averea debitoarei Debitare S.R.L. este mult mai mare decât a pârâților din această cauză, iar pe de altă parte, că pârâții de ordin 1 și 2, B. și C., nu sunt singurii fidejusori ai debitoarei S.C. Debitare S.R.L. nu au relevanță în cauză, fiecare dintre acești pârâți putând fi urmăriți pentru recuperarea creanței, creditoarea nefiind obligată să o urmărească în prealabil pe debitoare sau bunurile acesteia, din moment ce debitorii nu mai au facultatea de a cere creditorului să urmărească mai întâi bunurile debitorului principal. Pe de altă parte, finalitatea acțiunii revocatorii este declararea inopozabilității actului, în scopul ocrotirii intereselor creditorului, indiferent dacă se încearcă a se realiza creanța față de debitorul principal sau față de fidejusor. Nici susținerile din recurs referitoare la faptul că cei doi pârâți de ordin 1 și 2 nu ar avea calitate procesuală pasivă în ceea ce privește beneficiul autorizației de construcție emisă de Municipiul Cluj-Napoca nu sunt fondate, întrucât transmiterea beneficiului autorizației a avut loc prin încheierea contractului de donație a cărei inopozabilitate s-a cerut, iar ceea ce s-a declarat inopozabil este întregul contract de donație. Pe de altă, instanțele de fond nu au revocat sau lipsit de efecte în orice mod autorizația de construire emisă de Municipiul Cluj-Napoca, ci doar au constatat inopozabilitatea contractului de donație imobiliară autentificat sub nr. x/30.08.2017 de către Notarul Public F., având ca obiect imobilele: apartamentul nr. x situat în Cluj-Napoca, str. x, județul Cluj; apartamentul nr. x situat in Cluj-Napoca, str. x, jud. Cluj, înscris in Cartea Funciara nr. x a Municipiului Cluj-Napoca (provenita din conversia de pe hârtie a CF nr. x Cluj-Napoca) având nr. cad. x cu teren aferent în indiviziune înscris in Cartea Funciara nr. x Cluj-Napoca, precum și beneficiul Autorizației de construire nr. x/14.07.2016 eliberate de Municipiul Cluj-Napoca. De altfel, potrivit art. 7 alin. (14) din Legea nr. 50/1991, valabilitatea autorizației se menține în cazul schimbării investitorului, înaintea finalizării lucrărilor, cu condiția respectării prevederilor acesteia și a înscrierii în cartea funciară a modificărilor intervenite cu privire la drepturile reale imobiliare. Din terminologia utilizată de legiuitor în materia edificării de construcții, reiese că dreptul de "a executa lucrări de construcții" poate aparține numai titularului unei autorizații, a cărei valabilitate nu a încetat. Cum autorizația de construire constituie actul final de autoritate al administrației publice locale pe baza căruia este permisă executarea lucrărilor de construcții corespunzător măsurilor prevăzute de lege referitoare la amplasarea, conceperea, realizarea, exploatarea și postutilizarea construcțiilor (art. 2 alin. (1) din Legea nr. 50/1991), rezultă că autorizația de construire naște drepturi și obligații în sarcina titularului acesteia, ce pot fi transmise prin acte între vii sau pe cale succesorală, putând face astfel și obiectul unui contract de donație, cum este cazul în speță, neputându-se susține, astfel, că acest beneficiu al autorizației de construire ar excede sferei de aplicare a acțiunii revocatorii. În acest context, instanța de apel a reținut, în mod corect, că inopozabilitatea nu produce efecte între emitentul autorizației și beneficiar, întrucât între aceștia continuă să producă efecte. Or, modificarea titularului autorizației de construire nu implică și participarea autorității administrative emitentă a autorizației. Legiuitorul permite schimbarea investitorului, a beneficiarului autorizației de construire (fără a distinge cu privire la cauzele schimbării) și, în consecință, menținerea valabilității autorizației, dar nu reglementează și o procedură specială în acest sens care ar trebui urmată. În aceste condiții, nu se impunea introducerea în proces a Municipiului Cluj-Napoca, în calitate de emitent, întrucât, așa cum a reținut corect instanța de apel, inopozabilitatea a vizat doar transmiterea beneficiului autorizației, transmitere la care instituția publică emitentă nu a fost parte. Un al doilea motiv de recurs se referă la condițiile de admisibilitate a acțiunii revocatorii prevăzute de art. 1562 C. civ., recurenții susținând, pe de o parte, inadmisibilitatea acesteia față de pârâții de ordin 3 și 4, D. și E., având în vedere buna-credință a acestora care nu a fost contestată în cauză și, pe de altă parte, a neîntrunirii condițiilor cerute de lege pentru admiterea acțiunii revocatorii. Înalta Curte constată, în primul rând, că în mod legal, instanța de apel a calificat excepția inadmisibilității ca o apărare de fond, fiind analizată în contextul analizării criticilor ce au vizat fondul cauzei În al doilea rând, dispozițiile alin. (2) ale art. 1562 C. civ., pretinse a fi neîntrunite în cauză, stipulează că "Un contract cu titlu oneros sau o plată făcută în executarea unui asemenea contract poate fi declarată inopozabilă numai atunci când terțul contractant ori cel care a primit plata cunoștea faptul că debitorul își creează sau își mărește starea de insolvabilitate". În speță însă, nu ne aflăm într-o astfel de ipoteză, neexistând un contract cu titlu oneros între cei patru pârâți, respectiv nicio plată făcută în executarea unui asemenea contract. Pe cale de consecință, raportat la norma juridică menționată, caracterul de act cu titlu gratuit al contractului de donație imobiliară din litigiu face ca acesta să poată fi declarat inopozabil indiferent dacă terții contractanți (în speța pendinte, recurenții de ordin 3 și 4, D. și E.) ori cel care a primit plata cunoștea sau nu faptul că debitorul își creează sau își mărește starea de insolvabilitate. Aceasta întrucât, așa cum s-a expus anterior, condiția de a cunoaște faptul că debitorul își creează sau își mărește starea de insolvabilitate este prevăzută de legiuitor doar pentru ipoteza încheierii unor contracte cu titlu oneros sau pentru plăți efectuate în baza unor astfel de contracte. Prin urmare, față de dispozițiile legale invocate, reiese că nu prezintă relevanță buna sau reaua-credință a pârâților beneficiari ai contractului de donație, D. și E., neavând importanță nici faptul că imobilele în discuție au fost modificate și transformate de aceștia, aducându-li-se un spor de valoare față de momentul încheierii contractului de donație. Din această perspectivă, criticile recurenților nu pot fi primite, ele neschimbând algoritmul juridic presupus de acțiunea revocatorie prezentă, expus anterior, algoritm juridic potrivit căruia punerea în discuție a unei donații privează beneficiarul de un câștig pe care l-ar putea crede definitiv obținut (de lucro captando), dar fără a-i provoca o pierdere, în timp ce creditorul prejudiciat de actul fraudulos suferă cu adevărat o pierdere (de damno vitando). Or, regimul juridic al art. 1562 C. civ. impune astfel ca între lipsa unui câștig și pierderea câștigului, balanța să se încline în favoarea celui de-al doilea taler. În ceea ce privește criticile prin care se impută instanței de apel că ar fi avut în vedere natura relației de familie dintre recurenți doar în momentele în care a apreciat negativ sau prin care se invocă inexistența stării de insolvabilitate și a fraudei, Înalta Curte constată că nu pot fi primite, întrucât vizează modalitatea în care judecătorii fondului au evaluat probatoriile și și-au format convingerea asupra temeiniciei cererii revocatorii deduse judecății, iar nu critici de nelegalitate în înțelesul dispozițiilor art. 488 C. proc. civ. De asemenea, nici criticile din recurs vizând respingerea probei cu expertiză evaluatorie a imobilelor nu relevă aspecte de nelegalitate, așa cum susțin recurenții, ci chestiuni de netemeinicie și de reapreciere a probatoriului administrat care scapă controlului de legalitate exercitat pe calea recursului în actuala sa reglementare. Astfel, din analiza situației de fapt, care nu mai poate fi contestată în recurs, a reieșit că, ulterior comunicării somației de către executorul judecătoresc celor doi fideiusori, aceștia au încheiat contractul de donație imobiliară autentificat sub nr. x/20.08.2017 de BNP F. cu privire la cele două apartamente, imobile care au fost donate în favoarea pârâților D. și E., fiica și ginerele fideiusorilor. Reiese apoi că scopul fideiusorilor la încheierea contractului de donație a fost acela de a-și crea starea de insolvabilitate pentru a nu putea fi executați silit pentru realizarea obligației de garanție asumată prin contractele de fideiusiune. Starea de fapt cât privește dovada fraudării creditoarei a fost apreciată de instanțele de fond nu doar în raport de prezumții, ci din coroborarea ansamblului probatoriu administrat, a cărui analiză, fiind o chestiune de netemeinicie, nu poate face obiect al cenzurii în recurs, cum solicită recurenții-pârâți. De altfel, fiind vorba de un fapt juridic, dovada fraudei se poate realiza prin orice mijloc de probă, însă numai în etapa devolutivă a judecății. Or, față de dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., valorificarea elementelor probatorii din perspectiva propusă de recurenții-pârâți, care să conducă la concluzia că debitorii nu au încercat prin toate mijloacele să evite o urmărire silită imobiliară, excedează căii de atac a recursului. Față de aceste considerente, constatând că motivele de casare invocate sunt nefondate și că decizia civilă recurată este legală, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat. PENTRU ACESTE MOTIVE,