ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2373/2023

Ședința publică din data de 28 noiembrie 2023

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă la data de 12.02.2018, sub nr. x/2018, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții B. și Oficiul de Stat Pentru Invenții și Mărci - OSIM ("OSIM"), în temeiul dispozițiilor art. 47 și urm. din Legea nr. 84/1998 a solicitat instanței de judecată să dispună anularea mărcii "SIRAJ" înregistrată la OSIM subjnr. x/15.05.2015 și, pe cale de consecință, radierea acesteia din Registrul mărcilor gestionat de OSIM.

De asemenea, constatând culpa procesuală a pârâților, în temeiul dispozițiilor art. 453 C. proc. civ., a solicitat să se dispună obligarea pârâților la suportarea tuturor cheltuielilor de judecată avansate pentru judecarea prezentei cauze.

Prin sentința civilă nr. 892 din 25 aprilie 2019, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis acțiunea civilă formulată de către reclamanta A. S.A. în contradictoriu pârâții B. și Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci, a dispus anularea înregistrării mărcii x, depozit x, a dispus ca OSIM să procedeze la radierea mărcii în condițiile Regulii 42 alin. (3) din Regulamentul de aplicare a Legii 84/1998 și a obligat pe pârâtul B. la plata sumei de 16.635 leilcheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței civile nr. 892 din 25 aprilie 2019, a formulat apel pârâtul de apelantul-pârât B., apelul fiind înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Prin decizia civilă nr. 1003A din 23 iunie 2021, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul-pârât B. împotriva sentinței civile nr. 892/25.04.2019, pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.A. și cu intimatul-pârât Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci și a obligat apelantul la 11.599,64 RON cheltuieli de judecată către intimata reclamantă A. S.A..

Împotriva deciziei Curții de Apel București a declarat recurs pârâtul B..

Prin cererea de recurs, recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului și casarea hotărârii recurate cu consecința trimiterii cauzei către Curtea de Apel București în vederea rejudecării apelului formulat în cauză. De asemenea, a solicitat obligarea intimatei A. la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentei faze procesuale, conform art. 451 C. proc. civ.

Printr-un prim motiv de recurs, recurentul-pârât a arătat că decizia civilă atacată a fost pronunțată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității:

Astfel, decizia recurată încalcă limitele învestirii și creează pârâtului o situație mai gravă în propria cale de atac.

Regula generală instituită de dispozițiile art. 22 alin. (6) C. proc. civ., potrivit cărora judecătorul trebuie; să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără a depăși limitele învestirii, se completează în materia apelului cu dispozițiile art. 477 C. proc. civ., potrivit cu care instanța de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite expres sau implicit de către apelant. Prin urmare, instanța de apel are duble limite, respectiv cele trasate de apelant prin cererea și motivele de apel, dublate de limitele inițiale ale învestirii instanței de judecată în primă instanță, nefiind deci permisă depășirea acestora în apel.

Prima instanță, deși a fost învestită să analizeze cererea reclamantei din două perspective, respectiv încălcarea dreptului de proprietate industrială anterior dobândit (numele comercial) și înregistrarea cu rea-credință, a procedat doar la analizarea înregistrării cu rea-credință față de utilizarea semnului Siraj cu titlu de marcă (identificare servicii), considerațiile privind riscul de confuzie fiind făcute doar în contextul motivării atitudinii subiective a titularului cererii față de situația de fapt.

Prin motivele de apel, apelantul chiar a atras atenția asupra cadrului procesual stabilit de prima instanță, subliniind faptul că prima instanță prin modul în care a respins excepția litispendenței a trasat un cadru procesual pe care pârâtul în apel nu a înțeles sa îl conteste, limitat la "cercetarea modului în care s-a folosit numele comercial, pentru identificarea condițiilor și atitudinii, față de această împrejurare, chestiuni diferite față de aspectele referitoare la marca notorie și la atitudinea față de existența acesteia".

Reclamanta nu a formulat nici cerere de completare a sentinței prin pronunțarea unei soluții asupra cererii sale întemeiate pe art. 47 lit. e) din Legea nr. 84/1998, nici apel incident prin care să critice modul în care prima instanță a fixat cadrul procesual, restrângându-1 față de limitele învestirii sale prin cererea de chemare în judecată.

Prin urmare, instanța de apel nu se putea pronunța asupra nulității mărcii pentru motivul încălcării unui drept anterior căci prima instanță nu-1 analizase.

Însă, prin decizia recurată, instanța de apel a procedat la analiza valabilității mărcii recurentului din perspectiva încălcării unui drept anterior al reclamantei (oricum diferit de cel invocat), ceea ce a înrăutățit situația pârâtului în propria cale de atac, cu încălcarea principiului stabilit de art. 481 C. proc. civ., în condițiile în care soluția primei instanțe constata doar un motiv de nulitate a mărcii pârâtului, iar decizia din apel consideră că marca paratului ar fi nulă din două motive.

O altă depășire a limitelor învestirii se raportează la cererea de chemare în judecată și la cadrul procesual fixat de prima instanță. Astfel, reclamanta a înțeles să formuleze două acțiuni în fața instanțelor de judecată prin care a solicitat același lucru, respectiv anularea mărcii pârâtului, însă în temeiul unor cauze juridice diferite (în dosarul nr. x/2015 - raportat la dreptul său anterior cu privire la marca neînregistrată notorie Siraj; în dosarul de față - raportat la dreptul de proprietate industrială asupra numelui comercial A.).

Or, instanța de apel (pagina 16 din decizia recurată) s-a raportat la utilizarea termenului Siraj de către reclamantă cu funcția specifică mărcii de a identifica originea produselor și serviciilor spre a deosebi produsele și serviciile titularului mărcii de cele ale altor întreprinderi, iar nu cu funcția de identificare a profesionistului, funcție specifică numelui comercial.

Procedând în acest fel, instanța de apel a depășit limitele învestirii, ceea ce înseamnă în concret că în prezenta pricină s-a analizat ceea ce era dedus judecății în dosarul nr. x/2015, schimbându-se nepermis cauza cererii de chemare în judecată, cauză înțeleasă ca fiind situația de fapt calificată juridic.

Este drept că ambele pricini se raportează Ia utilizarea de către reclamantă a termenului Siraj, însă din perspective diferite (ca nume/parte din numele comercial în prezenta cauză și ca marcă notorie neînregistrată în cauza nr. x/2015). Tocmai din acest considerent prima instanță a respins excepția litispendenței, soluție rămasă definitivă prin neatacare, ceea ce nu permitea instanței de apel ca prin decizia recurată să analizeze atitudinea subiectivă a pârâtului față de utilizarea cu funcție de marcă a termenului Siraj.

În concluzie, recurentul susține că decizia recurată încalcă normele de procedură privitoare la limitele învestirii instanței, atât din perspectiva limitelor trasate de reclamant prin cererea de chemare în judecată (art. 22 alin. (6) C. proc. civ.), cât și din perspectiva limitelor apelului (art. 477 C. proc. civ.), schimbând chiar cauza juridică a cererii, cu încălcarea art. 481 C. proc. civ.

Recurentul mai critică decizia recurată și pentru faptul că instanța de apel a reținut o situație de fapt în lipsa unui probatoriu adecvat care să fie apt a susține concluziile reținute. Nemotivarea raționamentului care a condus la concluzia că semnul utilizat de reclamantă beneficia de o largă cunoaștere.

Prezenta critică nu tinde la reanalizarea în recurs a situației de fapt, chestiune care nu este permisă în recurs, ci critică faptul că instanța de apel a făcut constatări în lipsa unui probatoriu adecvat care să îi permită din punct de vedere tehnic procedural să ajungă la concluzia reținută.

Instanța de apel, raportându-se la folosirea termenului Siraj din numele comercial cu funcția de marcă, a reținut că acesta era bine cunoscut pe piața relevantă. Or, probatoriul administrat în cauză este apt să demonstreze o folosință/utilizare de către reclamantă a termenului C., iar nu o largă cunoaștere a acestuia pe piața relevantă.

În acest sens recurentul a invocat, cu titlu de practică judiciară, decizia nr. 284 din 4 februarie 2020 a înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, în care s-a reținut că simpla folosire nu poate face dovada unei largi cunoașteri de către public.

De asemenea, s-a susținut că în jurisprudență, chiar și atunci când au fost prezentate sondaje/studii de piață sau dovezi a unor investiții în publicitate și marketing, s-a apreciat că nu este probat renumele mărcii dacă probatoriul administrat nu este unul de apt să justifice renumele mărcii. În acest sens s-a invocat decizia civilă nr. 543A pronunțată de Curtea de Apel București.

Recurentul-pârât a învederat că această critică nu vizează valoarea dată de instanța de apel probatoriului administrat, ci emiterea unei concluzii în lipsa unui probatoriu care în sine să poată susține concluzia că folosința de către reclamantă a numelui său comercial sub funcția de marcă ar fi fost una care să confere semnului caracteristica de largă cunoaștere. Prin urmare, apreciază că este vorba de o greșeală de procedură, iar nu de temeinicie.

A mai susținut că această critică este strâns legată și de critica nemotivării concluziei privind larga cunoaștere a semnului, fiind cunoscut că pentru a se ajunge la o asemenea concluzie, precum cea contestată (a largii cunoașteri a semnului) era necesar să existe: o analiză a publicului relevant, o analiză a serviciilor puse pe piață de reclamantă sub semnul în cauză, a gradului de cunoaștere prin sondaje care să măsoare cunoașterea spontană, întreaga analiză fiind raportată la data relevantă, respectiv data formulării cererii de înregistrare a mărcii de către recurent.

Or, în decizia recurată nu se regăsește o asemenea analiză, astfel că hotărârea atacată este nemotivată. Din ansamblul probator nu rezultă cu claritate care anume servicii/produse au fost puse pe piață de reclamantă sub semnul Siraj și nici nu este clar care era publicul relevant. Simplul fapt că reclamanta există înregistrată la Registrul Comerțului încă din 1994, că avea înregistrate în contabilitate anumite active de valori însemnate sau că era autorizată să funcționeze în anumite spații la un moment dat nu reprezintă elemente suficiente și apte să susțină concluzia reținută în decizia recurată.

Așadar, pentru a fi apt a reține bine cunoașterea pe piață a numelui comercial al reclamantei folosit cu funcția de marcă nu era suficientă probarea utilizării de către reclamantă a semnului, ci a cunoașterii de către publicul țintă, anterior datei formulării cererii de înregistrare a mărcii. Un asemenea probatoriu presupunea prezentarea unor sondaje a publicului relevant, desigur după identificarea acestuia, sub aspectul cunoașterii în mod spontan, iar nu sugerat, a semnului la data relevantă, respectiv la data formulării cererii de înregistrare a mărcii.

Un asemenea probatoriu nu a fost administrat în cauză, motiv pentru care soluția recurată nu poate fi menținută, impunându-se casarea și trimiterea spre rejudecare.

În acest sens a dispus înalta Curte și în alte cauze reținând că "ceea ce este relevant în cauză (si ceea ce va trebui să lămurească instanța de rejudecare) este modul concret în care terțul își folosește numele comercial, respectiv fie pentru individualizarea calității sale de comerciant, conform practicilor loiale în domeniul comercial, fie cu titlu de marcă, pentru identificarea serviciilor sale, servicii ce vor fi determinate și ele în concret, iar nu in abstracto, prin simpla referire la obiectul de activitate al recurentei-pârâte și care vor trebui comparate cu cele pentru care operează protecția mărcii reclamantului ". Chiar dacă această decizie a fost pronunțată în materia contrafacerii, raționamentul este aplicabil și în cauza de față în condițiile în care instanțele de fond au realizat o analiză a intenției subiective a pârâtului în raport de modul de folosire concret al semnului Siraj de către reclamantă.

Printr-un al doilea motiv de recurs, recurentul-pârât a arătat că decizia recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Astfel, o primă critică subsumată acestui motiv este aceea că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea regulilor de comparație a semnelor în conflict și a stabilirii riscului de confuzie

La pag. 16 din decizia recurată, instanța de apel a reținut că comparația dintre numele comercial și marcă se face după criteriile privind distinctivitatea aplicabilă mărcilor. Or, această afirmație de la care pleacă analiza instanței de apel în legătură cu incidența art. 47 lit. e) din Legea 84/1998 este greșită, fiind contrară dispozițiilor art. 10 din Noul C. civ. privind interzicerea analogiei.

O altă greșeală a instanței de apel privește modul în care a realizat comparația semnelor în conflict și existența riscului de confuzie, reținând că analiza se face raportat strict la elementul dominant Siraj (pag. 16), astfel că "apelanta nu se poate prevala de o comparație între numele comercial al intimatei reclamante în integralitatea sa și marca pe care a înregistrat-o pentru a înlătura de plano posibilitatea unei comparații între drepturile opuse de părțile litigante" (pag. 16). în acest sens, recurentul-pârât a indicat, cu titlu de jurisprudență, deciziile nr. 2348/2015 și nr. 2761/2021 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Prin urmare, recurentul-pârât a susținut că instanța de apel a stabilit greșit că elementul dominant al semnelor în conflict este identic. De fapt, analiza instanței de apel s-a limitat doar la identificarea elementului dominant al numelui comercial al reclamantei, fără a realiza deloc și o analiză a mărcii pârâtului. Dacă ar fi urmat regulile anterior expuse, ar fi constatat că marca pârâtului are mai multe componente, una grafică subliniată prin dimensiune, poziționare și prin colorit și una verbală amplasată în planul doi. Lipsa acestei analize (care reprezintă totodată și o critică de nemotivare) a condus la extragerea unei concluzii eronate care încalcă regula esențială a stabilirii imaginii de ansamblu în percepția publicului relevant asupra semnului privit global, în integralitatea sa.

Față de cele arătate, recurentul-pârât a apreciat că se impune casarea deciziei și trimiterea spre rejudecare cu indicația de a se realiza o analiză riguroasă, având în vedere că instanța de apel nu a verificat criteriile de realizare a analizei comparative prin raportare la semnul înregistrat ca marcă, ci numai raportat la numele comercial al reclamantei.

În ceea ce privește riscul de confuzie, instanța de apel a reținut că elementul grafic al mărcii nu ar fi suficient de puternic pentru a centra atenția publicului asupra acestuia, fără a motiva care anume criterii de analiză ar fi fost aplicate pentru a ajunge la această concluzie. Or, dimensiunea elementului grafic, poziționarea și culoarea reprezintă elemente concrete care determină un aspect vizual care determină impresia de ansamblu a mărcii pârâtului și conferă distinctivitate sporită menită a înlătura riscul de confuzie.

Aceste critici relevă pe de o parte greșita aplicare a regulilor de comparație a semnelor aflate în conflict, iar pe de altă parte o superficială analiză a riscului de confuzie, motiv pentru care se impune casarea și trimiterea spre rejudecare cu indicația expresă de a se realiza o analiză riguroasă.

O a doua critică ce se subsumată motivului de recurs privind încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material este aceea că decizia recurată nu a ținut cont de funcțiile distincte a semnelor în conflict, recurentul-pârât susținând că instanța de apel a făcut o confuzie între funcțiile mărcii și ale numelui comercial, acestea fiind net diferite. Astfel, în timp ce numele comercial asigură identificarea comerciantului, marca asigură distingerea produselor/serviciilor unui comerciant ce cele ale altui comerciant, fiind un indicator de origine.

O a treia critică subsumată motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se referă la faptul că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998.

În susținerea acestei critici, recurentul-pârât a învederat că instanța de apela reținut, în legătură cu elementul obiectiv ca și condiție de anulare pentru înregistrarea cu rea-credință a mărcii, respectiv cunoașterea de către pârât a folosirii de către reclamantă a semnului supus înregistrării, că din folosirea îndelungată, s-ar prezuma cunoașterea de către pârât a acestui aspect. Or, proba simplei folosiri nu poate conduce la concluzia cunoașterii de către pârât.

Potrivit art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998 (în vigoare la momentul formulării cererii de chemare în judecată), "anularea înregistrării mărcii poate fi cerută Tribunalului București de către orice persoană interesată, pentru oricare dintre următoarele motive: înregistrarea mărcii a fost solicitată cu rea-credință".

Acest text de Lege reprezintă o transpunere în legislația națională a art. 4 alin. (2) din Directiva UE 2015/2436 care prevede că "o marcă poate fi declarată nulă în cazul în care cererea de înregistrare a mărcii a fost făcută cu rea-credință de către solicitant. Orice stat membru poate să prevadă, de asemenea, că o astfel de marcă nu trebuie să fie înregistrată".

Potrivit jurisprudenței CJUE în materie, pentru ca o marcă să poată fi anulată pentru înregistrare cu rea-credință, este necesar să fie îndeplinite două condiții: un element obiectiv (al cunoașterii utilizării semnului anterior și un element subiectiv (al intenției neloiale urmărite la momentul înregistrării).

Astfel, chiar dacă ar fi considerat îndeplinit elementul cunoașterii, instanța de apel ar fi trebuit să explice de ce este îndeplinită și cea de-a doua condiție, cunoașterea în sine nefiind suficientă pentru a susține o constatare a relei-credințe.

De asemenea, potrivit jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene și a Ghidului EUIPO, la analiza îndeplinirii celei de a doua condiții, instanțele naționale trebuie să verifice următoarele elemente: dacă solicitantul are intenția de a înregistra o marcă cu scopul de a bloca înregistrarea semnului de către un concurent; dacă există relații contractuale între părți; dacă solicitantul are intenția de a profita de reputația semnului; daca solicitantul are sau nu intenția de a folosi semnul; dacă există o logică comercială a înregistrării semnului.

Or, raportând conduita recurentului-pârât la toate aceste elemente din jurisprudență se poate observa că toate acestea demonstrează că nu a existat o intenție neloială la momentul înregistrării mărcii pârâtului.

Prin urmare, recurentul-pârât a susținut că nu a înregistrat semul cu scopul de a bloca activitatea reclamantei sau a-i reduce profitul, ci cu scopul de a folosi semnul înregistrat, lucru care rezultă din faptul că reclamanta a folosit semnul ulterior înregistrării.

Acest lucru a fost reținut de CJUE în cauza C-529/07, Lindt Goldhase (par. 43-44).

De asemenea, între părți nu au existat relații contractuale anterior înregistrării semnului, ceea ce este un argument în plus în lipsa vreunei intenții neloiale la momentul înregistrării (a se vedea TUE, cauza T-321/10, Gruppo Salini, par. 25-32). Conduita recurentului demonstrează lipsa unei intenții neloiale a solicitantului, aspect care a fost reținut în mai multe rânduri de către Tribunalul Uniunii Europene în următoarele cauze: T-136/11. Pelikan (par. 36 si urm.), T-33/11, Bigab (par. 20, 23)și T-291109(par. 58,67).

Or instanța de apel, atunci când a analizat îndeplinirea acestei condiții a ignorat toate aceste elemente ce trebuiau analizate, conform jurisprudenței în materie, aceasta concluzionând că îndeplinirea acestei condiții ar rezulta din simpla folosință a semnului de către reclamantă, aspect care în realitate ar fi fost cel mult relevant doar cu privire la elementul obiectiv, respectiv existența cunoașterii de către solicitant, iar nu cu privire la elementul subiectiv referitor la intenția frauduloasă.

Practic, instanța de apel, din simpla utilizare a semnului anterior cererii pârâtului de înregistrare a concluzionat că ambele condiții (cea obiectivă și subiectivă) ar fi îndeplinite, aspect care contravine chiar Hotărârii CJUE din cauza C-529/07 din data de 1 1.06.2009, Chocoladefabriken Lindt & Sprungli (par. 40,48, 49) unde Curtea a reținut că "cunoașterea în sine nefiind suficientă pentru a susține o constatare a relei-credințe".

În plus, instanța de apel ar mai fi trebuit să aibă în vedere că prezumția de bună-credință este valabilă până în momentul furnizării unei dovezi contrarii directe (Hotărârea din 13 februarie 2012, T-136/11, "Pelikan", punctul 57), dovadă care nu a fost făcută în cauză de reclamantă.

Or procedând de această manieră, instanța de apel a pronunțat o hotărâre contrară art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998 și art. 4 alin. (2) din Directiva UE 2015/2436, deoarece: pârâtul nu a înregistrat marca cu scopul de a bloca înregistrarea semnului de către un concurent; între părți nu au existat relații contractuale; pârâtul nu a intenționat să profite de reputația semnului; pârâtul a înregistrat marca având intenția de a folosi semnul, ceea ce a și făcut; simpla cunoaștere a semnului nu este suficientă pentru a susține o constatare a relei-credințe, mai exact a intenției neloiale a înregistrării semnului.

Au fost invocate drept motive de casare dispozițiile art. 488 pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

Intimata-reclamantă A. S.A. a depus la dosar întâmpinare la data de 20.10.2022, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat și obligarea recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată.

În ceea ce privește motivul de recurs ce vizează pretinsa înrăutățire a situației recurentului în propria cale de atac, intimata-reclamantă a susținut că instanța de apel nu a pronunțat o soluție mai nefavorabilă pârâtului comparativ cu cea pronunțată de către prima instanță, ci s-a rezumat la a menține soluția primei instanțe. Or, în concret, efectele juridice ce urmează a se produce în temeiul deciziei recurate sunt identice cu cele ce s-ar fi produs în temeiul sentinței pronunțate de către instanța de fond: anularea mărcii recurentului,

Soluția de menținere a sentinței pronunțate de către prima instanță, inclusiv în lumina încălcării unui drept industrial anterior al reclamantei, nu a fost pronunțată cu depășirea limitelor învestirii și a cadrului procesual și nu a condus la înrăutățirea situației lui B. în propria cale de atac.

Contrar susținerilor recurentului, instanța de apel nu a analizat reaua sa credință în înregistrarea mărcii prin raportare la existența și folosirea "Siraj" ca marcă notorie, ci ca parte esențială și distinctivă din numele comercial al reclamantei.

Instanța de apel s-a raportat la cunoașterea "Siraj" în rândul publicului larg din Iași pentru a analiza dacă sunt întrunite condițiile specifice pentru a putea reține reaua-credință a lui B. prin raportare la numele comercial al reclamantei, nume comercial ce are ca parte dominantă și distinctivă termenul "Siraj". Mai mult, instanța de apel nu a folosit în niciun punct sintagma "marcă notorie" și nu a analizat condițiile specifice acestei instituții distincte în considerentele citate de către recurent din decizie, și, de altfel, în niciun alt considerent din decizia recurată.

Prin urmare, instanța de apel nu a reținut înregistrarea mărcii recurentului cu rea-credință prin raportare la existența unei mărci notorii.

În ceea ce privește motivul de recurs referitor la nemotivarea deciziei recurate, intimata-reclamantă susține că acest motiv este în principal inadmisibil, iar în subsidiar nefondat, criticile expuse vizând esențialmente aspecte de fond, iar nu de nelegalitate. în realitate, respectivele critici vizează modul în care instanța de control a înțeles să își formeze convingerea asupra situației de fapt relevante în cauză.

În ceea ce privește caracterul nefondat al acestui motiv de recurs, intimata-reclamantă a susținut că simplul fapt că instanța de apel nu a înțeles să se refere în mod expres la întregul probatoriu prin intermediul cărora și-a format convingerea asupra aspectelor relevante pentru soluționarea prezentei cauze nu echivalează în niciun caz cu faptul că un astfel de probatoriu nu ar fi fost administrat în cauză.

Intimata-reclamantă a mai susținut că este nefondat și motivul de recurs referitor la pronunțarea deciziei recurate cu încălcarea sau greșita aplicare a normelor de drept material.

Astfel, în ceea ce privește critica subsumată acestui motiv, critică ce vizează încălcarea art. 10 C. civ. - interzicerea analogiei, intimata-reclamantă a învederat că, contrar susținerilor recurentului-pârât, analogia în materia dreptului privat nu este interzisă de plano. Dispozițiile legale de a căror încălcare s-a prevalat recurentul nu interzic analogia, ci prevăd în mod expres și limitativ anumite ipoteze în care analogia n-ar putea opera, ipoteze ce nu sunt incidente în speță. De asemenea, a susținut că raționamentul instanței de apel nici măcar nu este fundamentat pe o veritabilă analogie, instanța de apel rezumându-se la a arăta că analiza riscului de confuzie dintre un nume comercial și o marcă are anumite criterii comune cu analiza riscului de confuzie dintre două mărci.

Sunt nefondate, în opinia intimatei-reclamante, și criticile ce vizează încălcarea criteriilor de comparație între un nume comercial și o marcă.

Jurisprudența națională prin care recurentul a pretins că s-ar fi stabilit criterii de comparație contrare celor avute în vedere în pronunțarea deciziei recurate este complet irelevantă pentru soluționarea prezentei cauze. Astfel, deși recurentul a invocat în mod generic Jurisprudența constantă a înaltei Curți", acesta a citat o singură hotărâre pronunțată într-o speță complet diferită de prezenta cauză. Mai mult, respectiva hotărâre nu a fost pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii sau în dezlegarea unei chestiuni de drept, astfel că nu poate produce niciun fel de efecte juridice în alte cauze, respectiv nu poate genera obligații pentru părțile sau instanțele din alte cauze.

Astfel, pretinsa nerespectare a unor criterii ce ar fi fost stabilite prin această hotărâre nu ar putea echivala cu o "încălcare a dispozițiilor de drept material" și nu ar putea fi invocată în niciun caz ca motiv de recurs, din moment ce nu erau obligatorii în niciun fel pentru instanța de apel.

Prin urmare, contrar susținerilor recurentului, jurisprudența națională prin care recurentul a pretins că s-ar fi stabilit criterii de comparație contrare celor avute în vedere în pronunțarea deciziei recurate este complet irelevantă pentru soluționarea prezentei cauze.

Analiza instanței de apel nu a fost una superficială; aceasta s-a aplecat și asupra celorlalte elemente ale mărcii recurentului, elemente despre care recurentul pretinde că ar conferi distinctivitate mărcii fată de numele comercial al reclamantei. Or, instanța de apel a reținut în mod judicios că aceste elemente nu erau apte să confere distinctivitate mărcii recurentului, ci, din contră, elementele vizuale alături de care era folosită denumirea "Siraj" de către recurent erau de natură să susțină și să alimenteze aceeași confuzie.

Prin urmare, contrar susținerilor recurentului, analiza instanței de apel este judicioasă și amplă și s-a aplecat și asupra elementelor de care recurentul s-a prevalat, dar a reținut în mod legal și temeinic că aceste elemente nu erau apte să confere distinctivitate mărcii sale.

Intimata-reclamantă a susținut că sunt nefondate și criticile ce vizează funcțiile distincte ale semnelor aflate în conflict, acestea ignorând aspectele reținute în mod constant în practica instanțelor și în literatura de specialitate. Astfel, în doctrină s-a arătat că funcțiile pe care le îndeplinește numele comercial determină importanța sa ca element distinct al fondului de comerț și apropie regimul juridic al numelui comercial de regimul juridic și de funcțiile îndeplinite de marcă.

Sunt nefondate și criticile ce vizează încălcarea dispozițiilor art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998, având în vedere că, contrar susținerilor recurentului, instanța de apel a reținut în mod judicios că recurentul cunoștea existența și folosirea numelui comercial al reclamantei, nume comercial în care elementul "Siraj" este dominant și distinctiv.

Concluzia că recurentul a cunoscut existența și folosirea numelui comercial "Siraj" este legală și temeinică și nu a fost fundamentată pe "simpla folosire" a numelui comercial, ci rezultă fără putință de tăgadă din probatoriul amplu administrat în cauză.

De asemenea, s-a mai susținut de către intimata-reclamantă că instanța de apel a reținut în mod judicios intenția frauduloasă a recurentului, respectiv că acesta a intenționat să profite de dificultățile pe care se aștepta să le traverseze reclamanta după incendiul din anul 2012 și să acapareze clientela acesteia.

Contrar susținerilor recurentului, instanța de apel a reținut intenția frauduloasă a recurentului în înregistrarea mărcii în lumina unui probatoriu amplu și grăitor administrat în acest sens. De altfel, modul și gradul în care recurentul pretinde că reclamantei i-ar fi revenit sarcina de a proba intenția sa frauduloasă n-ar putea fi acceptate pentru ca ar conduce la imposibilitatea probării acestor aspecte, respectiv la o veritabilă probatio diabolica.

Sub acest aspect, la nivelul instanțelor române competente în materiei s-a statuat că intenția frauduloasă este conturată prin gândurile și dorințele unei persoane, respectiv aspecte esențialmente intrinseci ce pot fi dovedite numai prin probe indirecte. De altfel, nici jurisprudența citată de recurent nu susține o altă concluzie.

S-a mai susținut de către intimata-reclamantă că este corectă concluzia că alegerea de către pârâtă a aceluiași semn pentru înregistrarea sa ca marcă pentru produse identice și similare nu poate fi rodul unei simple coincidențe, ci un act deliberat, prin care a urmărit cu rea-credință să profite de cunoașterea acestuia în

Răspunsul la întâmpinare:

În cauză, recurentul-pârât și intimatul-pârât Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci nu au depus răspuns la întâmpinarea formulată de intimata-reclamantă.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 09 mai 2023, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei nr. 1003A din 23 iunie 2021 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

A fixat termen de judecată la data de 28 noiembrie 2023, ora 10

00

, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Primul motiv de recurs, întemeiat în drept pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., valorifică o pretinsă încălcare de către instanța de apel atât a limitelor învestirii, cât și a principiului neînrăutățirii situației în propria cale de atac (non reformatio in pejus), normele procedurale a căror încălcare se impune a fi verificată în analiza acestor critici fiind, deci, prevederile art. 9 alin. (2) raportat la art. 22 alin. (6) și la art. 477 alin. (1) C. proc. civ., respectiv art. 481 C. proc. civ.

În esență, acest motiv susține că, deși reclamanta a invocat prin acțiune două cauze pentru care marca atacată este lovită de nulitate (art. 47 alin. (1) lit. c) și respectiv e) din Legea nr. 84/1998 în forma aplicabilă la data înregistrării mărcii), iar prima instanță a examinat în considerentele sentinței pronunțate numai cazul de anulare prevăzut de art. 47 alin. (1) lit. c) din lege - înregistrarea cu rea-credință - și totodată a limitat expres judecata la cazul de anulare pentru rea-credință atunci când a respins excepția litispendenței, Curtea de apel a devoluat pricina prin prisma ambelor motive de nulitate, în absența unei căi de atac din partea reclamantei care să deducă judecății în apel absența unei dezlegări cu privire la cazul de anulare constând în înregistrarea mărcii cu încălcarea unui drept anterior și în prezența numai a apelului pârâtei, care nu critica această chestiune.

Cu privire la aceste susțineri, instanța de recurs observă că, într-adevăr, prin acțiunea sa reclamanta a invocat că înregistrarea mărcii a cărei anulare se cere a fost realizată cu încălcarea dreptului său anterior asupra numelui comercial și totodată cu rea-credință, întemeind astfel în drept cererea de chemare în judecată pe cele două cazuri de anulare mai sus evocate, reglementate de art. 47 alin. (1) lit. e) și c) din Legea nr. 84/1998 - în forma în vigoare la data depozitului mărcii, în anul 2012.

Prin încheierea din 5.07.2018, Tribunalul București a respins excepția litispendenței, invocată de pârât, față de dosarul nr. x/2015.

Ulterior, în argumentarea soluției de admitere a acțiunii (în tot) și de anulare a mărcii înregistrate de pârâtul recurent, prima instanță a consemnat, între altele, că reclamanta a folosit semnul SIRAJ în cadrul numelui său comercial, A. S.R.L., din anul 1994, dar și că această folosire a fost realizată cu funcție de marcă, pentru că a îmbrăcat forma atașării semnului/numelui comercial serviciilor pe care reclamanta le-a prestat publicului în tot acest timp. Totodată, s-a reținut că în speță conduita pârâtului de a înregistra marca SIRAJ nr. x a îmbrăcat forma relei-credințe, pentru că pârâtul a cunoscut utilizarea legitimă a semnului de către reclamantă și a urmărit prin înregistrare aproprierea beneficiilor rezultate din folosirea îndelungată și consistentă de către reclamantă a semnului în planul cunoașterii de către public.

Soluționând apelul declarat împotriva sentinței Tribunalului, Curtea de apel a consemnat în decizia recurată că "Instanța a admis în integralitate acțiunea, deși nu a analizat distinct fiecare ipoteză, astfel că și criticile din apel vizează considerentele punctuale ale instanței de fond fără a fi sistematizate în funcție de ipoteza normativă incidentă."

În continuare, considerentele deciziei instanței de apel se referă la toate criticile apelantului pârât, văzute din perspectiva ambelor cazuri de anulare invocate în privința mărcii sale.

Recurentul pârât pretinde, prin recursul declarat, că o atare măsură contravine principiului disponibilității, pentru că prima instanță a stabilit concret limitele judecății numai la anularea pentru rea-credință atunci când a respins excepția litispendenței, iar reclamanta nu a atacat cu apel hotărârea Tribunalului sau încheierea respectivă. Prin urmare, consideră că instanțele de fond nu au fost învestite cu o cerere vizând anularea înregistrării pentru motivul de refuz relativ al existenței unui drept anterior, conform art. 47 alin. (1) lit. e) din legea mărcilor.

Contrar susținerilor recurentului pârât, care prezintă în mod trunchiat în cererea de recurs argumentele ce au susținut soluția asupra litispendenței, Înalta Curte observă că prima instanță a consemnat în considerentele încheierii evocate următoarele:

"Deliberând, reține lipsa identității de cauză. Acțiunea anterioară are drept temei atitudinea pârâtului față de existența unei mărci, despre care reclamanta susține că este notorie. Acțiunea de față presupune verificarea atitudinii subiective a pârâtului, față de existența protecției asupra numelui comercial. Acțiunea de față presupune cercetarea modului în care s-a folosit numele comercial, pentru identificarea condițiilor și atitudinea pârâtului față de această împrejurare, chestiune diferită față de aspectele referitoare la marca notorie și atitudinea față de evidența acesteia.

Tribunalul, reține că excepția se pune în discuție doar în legătura cu cererea de anulare a mărcii Siraj pentru motivul relei-credințe. In rest acțiunea petentă, având o cauză diferită, motivul subsidiar de anulare."

Din lucrările dosarului a rezultat că în cauza cu numărul x/2015, reclamanta din cauza de față a solicitat anularea aceleiași mărci ce face obiectul judecății în prezenta cauză - SIRAJ nr. x - pentru motivul existenței unui drept anterior asupra unei mărci notorii, neînregistrate.

Față de această împrejurare, Tribunalul a respins excepția litispendenței, apreciind că nu există identitate de cauză între cele două dosare, deoarece în primul dosar s-a invocat existența anterioară înregistrării mărcii pârâtului a unei mărci notorii a reclamantei, iar în cauza de față s-a invocat existența unei protecții legale a numelui comercial (cele două chestiuni reprezintând motive distincte de anulare pentru cauze relative, reglementate de lit. b), respectiv lit. e) din art. 47 alin. (1) al legii mărcilor, n.red.) și totodată se impune cercetarea modului de folosire a acestui nume comercial și atitudinea pârâtului față de aceste împrejurări (respectiv motivul de anulare pentru rea-credință, art. 47 alin. (1) lit. c) din lege, n.red).

Deși motivarea măsurii de respingere a excepției de litispendență este formulată în termeni eliptici și ermetici, citirea celor două paragrafe mai sus reproduse relevă că prima instanță a decelat în argumentarea sa ambele motive de anulare a mărcii invocate în cauza de față - atât existența numelui comercial anterior, cât și reaua-credință, ce are la bază în speță folosirea respectivului nume comercial cu funcție de marcă, alături de cunoașterea faptului respectiv de către titularul mărcii atacate și intenția sa frauduloasă la momentul depozitului mărcii - și le-a distins de motivul invocat în primul dosar, apreciind că aceste împrejurări echivalează cu lipsa identității de cauză între cele două pricini.

Mai mult, chiar dacă cel de-al doilea paragraf al considerentelor încheierii din 05.07.2018 subliniază că existența litispendenței s-a putea pune în discuție numai pentru motivul anulării pentru rea-credință (statuare neclară pentru instanța de recurs, dar această chestiune rămâne fără relevanță în contextul analizat și în absența unor critici referitoare la legalitatea respingerii litispendenței), aceeași frază cuprinde și observația că există și un motiv subsidiar de anulare, diferit de reaua-credință - care nu poate fi decât cel privind existența numelui comercial anterior.

Din aceste constatări rezultă că nu poate fi citită motivarea respingerii excepției de litispendență în cheia propusă de recurentul pârât, iar susținerea că obiectul judecății a fost limitat la anularea pentru rea-credință prin încheierea menționată este nefondată.

În al doilea plan al criticilor privind încălcarea limitelor învestirii - cu referire la limitele apelului, stabilite de calea de atac declarată și motivată de pârât - Înalta Curte observă că dezlegarea Curții de apel cu privire la argumentarea de către Tribunal în mod global a celor două motive de anulare este judicioasă și nu suferă de vicii de nelegalitate.

Astfel, pe de-o parte, cum s-a arătat în cele ce preced, prima instanță s-a referit expres atât la existența dreptului la nume comercial al reclamantei datând din 1994 - anterior depozitului mărcii atacate - cât și la modul concret de folosire a numelui comercial - cu titlu de marcă - și, consecutiv, la determinarea consecințelor înregistrării mărcii SIRAJ în aceste condiții.

Pe de altă parte, acțiunea bazată pe două cauze de anulare a mărcii a fost admisă în tot, astfel încât teza reținerii ambelor motive de nulitate este susținută de dispozitivul sentinței.

Împrejurarea motivării lapidare și ermetice a hotărârii, la limita maximei conciziuni, nu este prin ea însăși motiv a aprecia în mod contrar, mai ales că apelul pârâtului nu a valorificat o eventuală nemotivare a sentinței, iar în calea de atac devolutivă a apelului ambele cauze de anulare au fost analizate în fapt și în drept în mod complet și argumentat, astfel că această chestiune nu necesită o analiză suplimentară din partea instanței de recurs.

Rezultă, deci, că nu se poate reproșa instanței de apel nesocotirea nici a prevederilor art. 9 alin. (2) și art. 22 alin. (6) C. proc. civ., dar nici a art. 477 alin. (1) sau art. 478 alin. (2) C. proc. civ., deoarece au fost examinate în soluționarea apelului pârâtului toate aspectele de fapt și de drept relevante pentru cele două cazuri de anulare invocate de reclamantă și reținute de prima instanță, contestate prin calea de atac formulată de cel interesat.

Este nefondată și critica - subsumată tot cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. - referitoare la încălcarea principiului non reformatio in pejus, reglementat de art. 481 C. proc. civ.

Presupunând că ar fi primite susținerile recurentului pârât în sensul că instanța de apel ar fi analizat un caz de anulare a mărcii sale pe care prima instanță nu l-ar fi reținut (premisă greșită, cum s-a arătat, dar de la care pleacă critica analizată), anularea mărcii pentru două motive în loc de unul nu constituie o înrăutățire a situației titularului în cauza pendinte.

Astfel, în speță anularea operează la fel indiferent de numărul motivelor de nulitate invocate și reținute, în limitele în care a fost dispusă - în cazul de față în tot - și efectele hotărârii sunt aceleași, chiar dacă sunt reținute unul sau mai multe motive de anulare.

Situația ar fi putut fi diferită dacă, spre exemplu, se punea problema anulării parțiale a mărcii - pentru anumite clase de produse sau servicii pentru care s-a dispus înregistrarea, dar nu pentru toate - iar instanța de apel ar fi extins efectele anulării la toate clasele, în absența unui apel declarat de reclamant, dar o atare ipoteză sau una similară nu se identifică în cauza de față.

Nu în ultimul rând, nu poate conduce la o altă concluzie nici o eventuală perspectivă de schimbare a soluției pentru motivul de nulitate apreciat ca fiind reținut de Tribunal și combătut în principal în cererea de apel (reaua-credință); după cum se va argumenta, recursul este nefondat și în privința celorlalte critici formulate, hotărârea de anulare a mărcii urmând a fi menținută, astfel încât situația legală a mărcii recurentului pârât este aceeași indiferent dacă s-ar reține și motivul de anulare al existenței numelui comercial anterior sau doar motivul înregistrării pentru rea-credință.

În cadrul unui motiv de recurs subsumat de recurentul-pârât tot cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se reproșează instanței de apel reținerea unei situații de fapt în absența unui probatoriu adecvat care să fie apt a susține concluziile reținute. Conex, se invocă și nemotivarea hotărârii atacate referitor la larga cunoaștere a semnului utilizat de reclamantă.

Înalta Curte observă, cu caracter prealabil, că în cuprinsul cererii de recurs criticile formulate sunt însoțite de afirmația repetată că motivele recursului nu tind la a supune instanței de recurs reaprecierea probatoriului administrat sau reexaminarea faptelor relevante.

Deși recurentul afirmă că motivele recursului nu privesc modul în care instanța de apel a apreciat asupra probelor - date fiind limitele căii de atac a recursului, astfel cum sunt determinate limitativ de cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. - susținerea în sensul că hotărârea este pronunțată în absența probelor relevante pentru faptele deduse judecății are aceleași valențe ca o susținere în sensul greșitei aprecieri a probelor administrate în cauză.

Aceasta întrucât nu ne găsim într-o situație în care instanțele de fond să fi statuat asupra unor fapte fără să se refere la probatoriul administrat sau în absența totală a unor probe; dimpotrivă, decizia instanței de apel cuprinde referiri concrete la dovezile cauzei, la caracterul neconcludent al unora dintre ele și la modul în care convingerea instanței s-a format pe baza dovezilor la care considerentele deciziei fac trimitere expresă.

De aceea, apreciind că în cauză lipsesc probe apte a dovedi susținerile părții care a câștigat procesul, în realitate pârâtul recurent supune instanței de recurs solicitarea de a examina concludența și valoarea probatorie a dovezilor administrate.

De altfel, dezvoltarea motivului de recurs mai sus evocat confirmă această teză, pentru că se expun susțineri referitoare la absența valorii probatorii a unor elemente de dovadă avute în vedere de instanța de apel, precum și la greșita valorificare a unor probatorii de care reclamanta intimată s-a folosit.

Or, este, fără îndoială, cunoscut că o atare solicitare scapă controlului instanței de recurs, după cum rezultă din caracterul extraordinar al căii de atac și din reglementarea expresă și limitativă a motivelor de casare, între care nu se regăsește unul care să permită examinarea temeiniciei reținerilor în fapt ale instanțelor și nici a temeiniciei modului în care probatoriul a fost examinat.

În același timp, parcurgerea considerentelor deciziei atacate cu recurs relevă că instanța de apel și-a fundamentat concluzia în fapt pe analiza probelor administrate, iar împrejurarea că rezultatul acestei analize este contrar punctului de vedere adoptat în proces de recurent nu poate îmbrăca forma cazului de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., deoarece acesta se referă la o eventuală nesocotire a unor reguli de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității.

De altfel, parcurgerea cererii de recurs relevă în speță că în cadrul dezvoltării acestui motiv nu s-a indicat în concret care sunt normele procedurale încălcate de instanța de apel, valorificându-se exclusiv critici în sensul insuficienței sau inadecvării probatoriului administrat și, consecutiv, al reținerii greșite a unor împrejurări de fapt.

În ceea ce privește susținerea în sensul greșitei rețineri a unei largi cunoașteri de către public a semnului SIRAJ astfel cum a fost folosit de reclamantă anterior depunerii spre înregistrare a mărcii de către pârât, Înalta Curte reține următoarele:

Astfel cum s-a arătat în jurisprudența uniformă a instanței supreme în cauzele având ca obiect anularea mărcii pentru înregistrare cu rea-credință, condiția gradului de cunoaștere de către public a semnului utilizat anterior nu este echivalentă cu situația existenței unei mărci notorii.

Instanțele naționale au dedus necesitatea analizei gradului de cunoaștere a semnului litigios din jurisprudența CJUE, cu referire specială la Cauza C-529/07, Chocoladefabriken Lindt & Sprüngli AG, hotărârea din 11 iunie 2009.

Or, în dispozitivul acestei hotărâri s-a arătat că "(…) pentru aprecierea existenței relei-credințe a solicitantului, în sensul articolului 51 alin. (1) litera (b) din Regulamentul nr. 40/94, instanța națională trebuie să ia în considerare toți factorii pertinenți specifici speței și existenți la momentul depunerii cererii de înregistrare a unui semn ca marcă comunitară și, în special:

- împrejurarea că solicitantul are sau trebuie să aibă cunoștință de faptul că un terț utilizează cel puțin într-un stat membru un semn identic sau similar pentru un produs identic sau similar ce poate conduce la confuzie cu semnul a cărui înregistrare se cere;

- intenția solicitantului de a-l împiedica pe acest terț să utilizeze un astfel de semn în continuare, precum și

- nivelul de protecție juridică de care beneficiază semnul terțului și semnul a cărui înregistrare se solicită."

Referitor la ultima cerință, în par. 51-52 din considerente s-a arătat:

"51 În sfârșit, pentru aprecierea existenței relei-credințe a solicitantului, poate fi luat în considerare nivelul de notorietate de care se bucură un semn la momentul depunerii cererii prezentate în vederea înregistrării ca marcă comunitară.

52 Într-adevăr, un astfel de nivel de notorietate ar putea justifica în mod clar interesul solicitantului de a asigura protecția juridică mai extinsă a semnului său."

Rezultă din aceste aprecieri ale instanței europene că pentru a se reține înregistrarea cu rea-credință a unei mărci nu este impusă cerința ca semnul anterior utilizat de cel care invocă anularea să se bucure de notorietatea care poate conduce la recunoașterea unui drept anterior, ci că acesta este un element de fapt necesar a fi analizat în contextul evaluării conduitei titularului mărcii, respectiv a intenției sale la momentul depunerii cererii de înregistrare (intenție frauduloasă sau, dimpotrivă, onestă).

Astfel, se impune a se face distincția cuvenită între gradul de notorietate a semnului analizat în hotărârea din cauza C-529/07 și marca ce a devenit notorie și astfel este recunoscută independent de înregistrare (menționată expres în enumerarea noțiunii de marcă anterioară de reglementarea art. 8 alin. (2) lit. c) din Regulamentul (CE) nr. 40/94 al Consiliului din 20 decembrie 1993 privind marca comunitară, dar și în Regulamentul (CE) nr. 207/2009 al Consiliului din 26 februarie 2009 privind marca comunitară ce a abrogat Regulamentul nr. 40/94, precum și în prezent în Regulamentul (UE) 2017/1001 al Parlamentului European și al Cons