ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2166/2023

Ședința publică din data de 16 noiembrie 2023

După deliberare, asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Argeș, secția civilă la 7 august 2020, reclamantele A., B., reprezentată legal prin A., C., reprezentată legal prin A. și D., reprezentată legal prin A., au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Apelor și Pădurilor și Asociația Județeană a Vânătorilor și Pescarilor Sportivi Argeș, obligarea acestora la plata sumei de 200.000 euro, cu titlu de daune, din care 100.000 euro, reprezentând daune morale și 100.000 euro, daune materiale.

Prin încheierea din 5 aprilie 2022, Tribunalul Argeș, secția civilă a luat act de renunțarea reclamantelor la judecată față de pârâta Asociația Județeană a Vânătorilor și Pescarilor Sportivi Argeș.

Prin sentința nr. 212 din 18 aprilie 2022, Tribunalul Argeș, secția civilă a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor. A admis în parte cererea de chemare în judecată și l-a obligat pe pârât să plătească reclamantelor sumele de 155.000 euro, la cursul BNR din ziua plății, și de 11.708 RON, reprezentând despăgubiri. L-a obligat pe pârât la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.500 RON.

Prin decizia nr. 385 din 25 ianuarie 2023, Curtea de Apel Pitești, secția I civilă a admis apelul formulat de pârâtul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor împotriva sentinței nr. 212 din 18 aprilie 2022, pronunțate de Tribunalul Argeș, secția civilă, în contradictoriu cu intimatele-reclamante A., B., reprezentată legal prin A., C., reprezentată legal prin A. și D., reprezentată legal prin A.. A schimbat în parte sentința civilă în sensul că l-a obligat pe pârât să plătească reclamantelor sumele de 110.590 euro, la cursul BNR din ziua plății, precum și suma de 11.708 RON, reprezentând despăgubiri. A menținut în rest sentința civilă apelată.

Împotriva deciziei nr. 385 din 25 ianuarie 2023 pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă a declarat recurs pârâtul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor.

Prin motivele de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a criticat cuantumul daunelor morale reținute în sarcina sa, arătând că instanța nu a examinat în mod temeinic și imparțial probatoriul administrat și nici nu a explicat problemele de drept invocate într-o manieră convingătoare, susceptibilă de a înlătura orice dubiu cu privire la corecta stabilire a situației de fapt.

Recurentul a susținut că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile Legii vânătorii și a protecției fondului cinegetic nr. 407/2006, fără a ține cont de cadrul legal privind gestionarea fondurilor cinegetice din România.

Prin raportare la prevederile Legii nr. 407/2006, a solicitat să se constate că recurentul deține doar calitatea de administrator al faunei cinegetice, iar în baza acestor atribuții poate numai să verifice/să supervizeze activitatea desfășurată de gestionar și să emită derogări pentru speciile protejate.

În cazul exemplarelor din speciile de interes cinegetic prevăzute în anexele nr. 1 și nr. 2 din Legea nr. 407/2006, recurentul a afirmat că nu poate realiza paza fiecărui exemplar și nici nu poate să se servească de acesta în interes propriu.

Însă, gestionarul faunei cinegetice din fondul cinegetic nr. 17, denumit Aninoasa, din județul Argeș, respectiv Asociația Județeană a Vânătorilor și Pescarilor Sportivi Argeș, prin încheierea contractului de gestionare, are obligația de a asigura paza întregii faune cinegetice din fondul pe care îl gestionează și de a preveni pagubele cauzate.

În sprijinul acestor susțineri, recurentul a solicitat să se rețină și aspectele statuate în cauze similare, respectiv în cele care au făcut obiectul dosarului nr. x/2018, în care a fost pronunțată decizia civilă nr. 129 din 26 octombrie 2021 de către Curtea de Apel Târgu Mureș, respectiv a dosarului nr. x/2014, în care a fost pronunțată decizia nr. 258/R din 16 octombrie 2019.

Referitor la daunele morale, recurentul a arătat că acestea sunt definite în doctrina de specialitate ca reprezentând "consecințe de natură nepatrimonială cauzate reclamantului prin fapte ilicite culpabile, constând în atingerile aduse personalității sale fizice, psihice și sociale, prin lezarea unui drept sau interes nepatrimonial a căror reparare urmează regulile răspunderii civile delictuale dacă fapta ilicită s-a produs în afara unui cadru contractual." Despăgubirea, "pentru a reprezenta o reparație trebuie raportată la prejudiciul moral suferit, la gravitatea, importanța și consecințele acestuia".

Recurentul a făcut referire și la aspectele reținute în literatura de specialitate, în sensul că "reclamantul trebuie să învedereze concret în ce constă prejudiciul moral și care sunt probele de care înțelege să se folosească în dovedirea acestuia, pentru ca sumete de bani acordate cu titlu de daune morale să nu constituie venituri nejustificate."

A arătat că, potrivit art. 1388 C. civ., "despăgubirea pentru pierderea sau nerealizarea câștigului din muncă se va stabili pe baza venitului mediu lunar net din muncă al celui păgubit din ultimul an înainte de pierderea sau reducerea capacității sale de muncă ori, în lipsă, pe baza venitului lunar net pe care l-ar fi putut realiza, ținându-se seama de calificarea profesională pe care o avea sau ar fi avut-o la terminarea pregătirii pe care era în curs să o primească."

În raport de aceste argumente, recurentul a apreciat că instanța de apel, la momentul stabilirii cuantumului daunelor morale, trebuia să aibă în vedere venitul net realizat de intimatele-reclamante la momentul atacului, precum și principiul echității și evitării unei îmbogățiri fără justă cauză, urmând a fi determinate prin aplicarea condiției aprecierii rezonabile.

Față de aceste considerente, recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii instanței din apel și, în rejudecare, să se dispună diminuarea cuantumului daunelor morale acordate de instanța de fond. În subsidiar, a solicitat introducerea în cauză a gestionarului fondului cinegetic nr. 17, denumit Aninoasa (Asociația Județeană a Vânătorilor și Pescarilor Sportivi Argeș) și obligarea acestuia la plata în solidar cu recurentul a despăgubirilor.

Prin întâmpinarea depusă la 9 mai 2023, în termenul procedural, intimatele-reclamante au invocat excepția nulității recursului, pentru neîncadrarea motivelor de recurs în dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

Examinând recursul prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Criticile recurentului, întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizează interpretarea greșită a dispozițiilor Legii vânătorii și a protecției fondului cinegetic nr. 407/2006, prin ignorarea cadrului legal al gestionării fondurilor cinegetice din România.

Prin raportare la prevederile Legii nr. 407/2006, a solicitat să se constate că recurentul deține calitatea de administrator al faunei cinegetice, atribuțiile sale fiind limitate doar la verificarea/supervizarea activității desfășurate de gestionar și la emiterea unor derogări pentru speciile protejate, neavând prerogative în ceea ce privește asigurarea pazei fiecărui exemplar al fondului cinegetic.

Recurentul a criticat decizia instanței de apel și din perspectiva cuantumului daunelor morale acordate intimatelor-reclamante, susținând că acestea nu au fost stabilite prin raportare la venitul net realizat la momentul atacului sau la principiul echității și evitării îmbogățirii fără justă cauză, deși trebuiau determinate prin aplicarea condiției aprecierii rezonabile.

Criticile nu sunt fondate.

În cauză, prin cererea de chemare în judecată, reclamantele au solicitat, în baza normelor care reglementează răspunderea civilă delictuală, art. 1375 C. civ., raportate la dispozițiile Legii nr. 407/2006, obligarea pârâtului Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor la plata despăgubirilor morale pentru prejudiciul suferit prin decesul intempestiv al soțului/tatălui lor, cauzat de atacul unui animal sălbatic (urs), și repararea integrală a prejudiciului moral suferit în urma producerii faptei ilicite cauzatoare de prejudiciu din 6 decembrie 2017, de către paznicul juridic al animalului sălbatic.

Astfel, fapta ilicită reclamată și, implicit, repararea prejudiciului moral au fost susținute în baza normelor de drept comun care reglementează răspunderea civilă delictuală (art. 1375 C. civ.), iar nu a celor cu caracter special, din materia gestionării exemplarelor din speciile de faună de interes cinegetic, cuprinse în art. 13 din Legea nr. 407/2006, care vizează, exclusiv, prejudiciile cauzate de animalele sălbatice culturilor agricole, silvice și animalelor domestice.

Instanțele au fost învestite, din perspectiva cauzei juridice a litigiului, cu o ipoteză de răspundere delictuală obiectivă, întemeiată pe obligația de garanție a așa-zisului "comportament" al animalului din specia urs, specie menționată în Anexa nr. 2 a Legii nr. 407/2006, astfel că antrenarea răspunderii necesită dovedirea condițiilor generale referitoare la prejudiciu și la existența raportului de cauzalitate dintre "comportamentul" animalului și prejudiciu, precum și a condiției speciale referitoare la calitatea de paznic juridic al animalului.

Examinând criticile de nelegalitate ce vizează reținerea greșită a calității de paznic juridic a recurentului Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, Înalta Curte constată că în mod corect instanța de apel a apreciat că acesta justifică legitimare procesuală pasivă în raportul juridic dedus judecății.

Vânatul, care se află în proprietatea statului, deși este în stare de libertate, este într-o libertate susceptibilă de supraveghere, care permite statului, prin organele abilitate, să exercite paza juridică și să ia măsurile ce se impun pentru prevenirea sau limitarea distrugerilor pe care animalele le pot cauza.

Potrivit art. 1375 C. civ., "Proprietarul unui animal sau cel care se servește de el răspunde, independent de orice culpă, de prejudiciul cauzat de animal, chiar dacă acesta a scăpat de sub paza sa ".

Art. 1377 din același act normativ stipulează că, "În înțelesul dispozițiilor art. 1375 și 1376, are paza animalului sau a lucrului proprietarul ori cel care, în temeiul unei dispoziții legale sau al unui contract ori chiar numai în fapt, exercită în mod independent controlul și supravegherea asupra animalului sau a lucrului și se servește de acesta în interes propriu".

În speță, Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, conform art. 19 alin. (2)

1

din Legea vânătorii și a protecției fondului cinegetic nr. 407/2006, are ca atribuție evaluarea populațiilor din speciile prevăzute în Anexa nr. 2, în cadrul căreia se regăsește și specia urs.

În calitate de autoritate publică centrală care răspunde de protecția mediului, acest minister are și atribuții de control și supraveghere asupra animalelor sălbatice, inclusiv a celor din specia urs, conferite de legiuitor în cadrul actului normativ anterior amintit, atribuții menite să conducă la o bună administrare a fondului cinegetic, astfel încât, în mod corect instanța de apel i-a atribuit calitatea de paznic juridic, în înțelesul art. 1377 C. civ., calitate care nu este echivalentă celei de păzitor/supraveghetor al animalului, în sensul dat prin motivele de recurs.

Chiar dacă Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor avea, la data producerii evenimentului din 6 decembrie 2017, calitatea de administrator al faunei cinegetice, conform art. 1 lit. a) din Legea vânătorii și a protecției fondului cinegetic nr. 407/2006 (care definește noțiunea de "administrator", aceasta semnificând autoritatea publică centrală care răspunde de vânătoare și asigură administrarea faunei cinegetice), atribuțiile sale astfel cum sunt reglementate de actele normative referitoare la funcționarea sa nu exclud calitatea de paznic juridic a recurentului.

Pe de altă parte, Asociația Județeană a Vânătorilor și Pescarilor Sportivi Argeș, cu privire la care recurentul susține că este gestionar al fondului cinegetic pe teritoriul căruia a fost produs atacul, nu este proprietară a urșilor sălbatici, iar în calitate de gestionar al fondului de vânătoare, care, conform art. 1 alin. (1) lit p) din Legea nr. 407/2006 reprezintă persoana juridică română, licențiată în condițiile legii și căreia i se atribuie în gestiune fauna de interes cinegetic din cuprinsul unui fond de vânătoare, nu poate fi ținută să răspundă pentru prejudiciile cauzate de animale care nu sunt supuse vânării, având în vedere că ursul brun este specie protejată și inclusiv prioritară la nivelul Uniunii Europene, conform O.U.G. nr. 57/2007, iar capturarea, recoltarea și relocarea exemplarelor din această specie se poate face numai în limitele stabilite prin Ordin al Ministrului Mediului, astfel cum se menționează la art. 38 din actul normativ anterior invocat.

Astfel spus, calitatea Asociației de gestionar al fondului cinegetic care are obligația de a lua măsurile necesare cu privire la prevenirea pagubelor produse de animale sălbatice nu suprimă îndatoririle și responsabilitățile legale specifice ale ministerului (asimilabile puterii de direcție, supraveghere și control, de esența noțiunii de "pază juridică" definită în art. 1377 din C. civ.) și, drept urmare, nu pot avea nici aptitudinea de a-i limita reclamantului victimă dreptul afirmat de a pretinde angajarea răspunderii delictuale a recurentului.

De altfel, intenția legiuitorului de a atribui calitatea de paznic juridic instituțiilor publice centrale s-a concretizat efectiv prin Legea nr. 13/2020 pentru modificarea și completarea Legii vânătorii și a protecției fondului cinegetic nr. 407/2006, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 14 din 10 ianuarie 2020, prin care a fost introdus art. 13

1

, care a statuat, inclusiv, asupra angajării răspunderii în cazul atacurilor exemplarelor din speciile prevăzute în anexele nr. 1 și 2 ale legii, soldate cu rănirea unei persoane fizice (cum este cazul de față), stipulând că se vor acorda victimei despăgubiri de către autoritatea publică centrală care răspunde de vânătoare și/sau de către autoritatea publică centrală care răspunde de mediu, care vor acoperi cheltuielile de spitalizare, cheltuielile de înmormântare, veniturile nete nerealizate în perioada în care victima a fost în incapacitate temporară de muncă, de la momentul producerii incidentului, precum și daune morale.

Potrivit dispozițiilor art. 6 din O.U.G. nr. 68/2019 privind stabilirea unor măsuri la nivelul administrației publice centrale și pentru modificarea și completarea unor acte normative, în vigoare de la 6 noiembrie 2019, (1) Se înființează Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor prin reorganizarea Ministerului Mediului și prin comasarea cu Ministerul Apelor și Pădurilor, prin preluarea activităților și structurilor acestuia, precum și a unităților aflate în subordinea, coordonarea și sub autoritatea celor două ministere. (2) La data intrării în vigoare a hotărârii Guvernului privind organizarea și funcționarea Ministerului Mediului, Apelor și Pădurilor se desființează Ministerul Apelor și Pădurilor.

Conform acestor dispoziții, prin preluarea activităților, structurilor și unităților aflate în subordinea Ministerului Apelor și Pădurilor care, astfel, se desființează, calitatea de administrator al fondului cinegetic ce aparține autorității publice centrale care răspunde de vânătoare și care asigură administrarea faunei cinegetice, calitate la care se referă dispozițiile art. 1 lit. a) din Legea nr. 407/2006, coroborate cu art. 1 alin. (2) din H.G. nr. 20/2017, revine ministerului recurent.

În consecință, similar celor reținute în decizia atacată, Înalta Curte are în vedere existența legitimării procesuale a Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, grefată pe calitatea acestuia de subiect pasiv în raportul juridic obligațional de răspundere delictuală pentru prejudiciul cauzat de animalul sălbatic, în considerarea calității dovedite de păzitor juridic al animalului, răspundere care este fundamentată pe normele de drept comun ale C. civ., a căror aplicabilitate la circumstanțele factuale ale speței a fost corect realizată de către instanța de apel.

Ca atare, cu respectarea prevederilor legale incidente speței, examinate anterior, curtea de apel a confirmat, corect, soluția primei instanțe de admitere a cererii de chemare în judecată în contradictoriu cu ministerul recurent, astfel încât criticile subsumate, sub acest aspect, motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt nefondate.

În ceea ce privește critica recurentului, formulată din perspectiva cuantumului daunelor morale acordate intimatelor-reclamante, Înalta Curte observă că, prin cererea de chemare în judecată, acestea au solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 100.000 euro, cu acest titlu, pentru suferințele de natură nepatrimonială cauzate de decesul intempestiv al soțului/tatălui lor în urma atacului animalului sălbatic.

Prin sentința instanței de fond această solicitare a fost admisă, tribunalul acordând reclamantelor daune morale în valoare de 62.480 euro (câte 15.620 euro pentru fiecare), reținând, în raport de circumstanțele producerii fapte ilicite, că decesul victimei a lezat valori și drepturi ce intră în sfera de aplicare a art. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, dar și a art. 58 C. civ., iar suma stabilită este echitabilă și de natură să asigure o proporționalitate rezonabilă unui prejudiciu imposibil de cuantificat în natură, cuantumul sumei fiind apreciat că nu poate conduce la îmbogățirea fără justă cauză a părților reclamante.

Prin decizia recurată, curtea de apel a înlăturat această dispoziție a instanței, întrucât a constatat incidența în cauză a normei speciale reprezentate de art. 13

1

alin. (3) din Legea nr. 407/2006 și a considerat că sumele compensatorii acordate reclamantelor în baza acestei prevederi legale pot fi cuantificate la suma de 110.590 euro, la cursul BNR din ziua plății, raportat la cuantumul salariului minim pe economie.

Or, critica recurentului vizează greșita raportare a instanței de apel la acest element de calcul, iar nu la venitul net realizat de intimatele reclamante la momentul atacului și principiul echității, criterii care nu sunt avute în vedere de textul de lege aplicat de instanța de apel.

În raport de criteriul legal de evaluare a despăgubirilor cuvenite reclamantelor utilizat de instanța de apel, criticile pârâtului formulate sub acest aspect în prezenta cale de atac nu sunt fondate și vor fi respinse ca atare.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor împotriva deciziei nr. 385 din 25 ianuarie 2023 a Curții de Apel Pitești, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor împotriva deciziei nr. 385 din 25 ianuarie 2023 a Curții de Apel Pitești, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 16 noiembrie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.