ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1910/2023

Cererea de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 26 noiembrie 2018, sub nr. x/2018, pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Județean Ialomița, obligarea acestuia la plata echivalentul în RON, la data plății, a sumei totale de 204.906 euro, din care suma de 140.000 euro, reprezentând daune morale cuvenite reclamantului A. pentru suferința cauzată de decesul intempestiv al părinților, B. și C., în accidentul rutier produs pe DJ. 302 în data de 13.04.2015; suma de 60.000 euro, constând în daune morale pentru vătămările corporale produse reclamantului A. în același incident rutier, care au necesitat pentru vindecare peste 50 de zile îngrijiri medicale efective; suma de 4.000 euro, reprezentând daune materiale pentru contravaloarea autovehiculului D., cu numărul de înmatriculare x, proprietatea sa, distrusă integral în incidentul rutier mai sus menționat; suma de 3.986 RON, respectiv echivalentul a aproximativ 906 euro, calculați la cursul euro din perioada 13.04.2015 - 25.05.2015, când media parității leu/euro era de aproximativ 4,4 RON/euro, reprezentând daune materiale, constând în cheltuielile efectuate cu înmormântarea părinților. În drept, a invocat dispozițiile art. 1349, art. 1357 și următ., art. 1376 și următ., art. 1381 și următ. și art. 1391 și următ. C. civ., coroborate cu cele ale art. 22 și art. 40 alin. (1) din O.G. nr. 43/1997, republicată. Pârâtul Consiliul Județean Ialomița a invocat, prin întâmpinare, excepția lipsei capacității de folosință.

Hotărârea Tribunalului București, secția a VI-a civilă Prin sentința nr. 804 din 27 martie 2019, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea secțiilor III-V ale aceleiași instanțe. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de 25 aprilie 2019, sub nr. x/2018**. Prin cererea formulată la 29 august 2019, reclamantul a depus cerere de modificare a acțiunii civile și a cadrului procesual, în sensul chemării în judecată a Instituției Prefectului Județului Ialomița și a Județului Ialomița, prin președintele Consiliului Județean Ialomița. Prin încheierea din data de 3 septembrie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a dispus introducerea în proces a pârâților Instituția Prefectului Județului Ialomița și a Județului Ialomița, prin președintele Consiliului Județean Ialomița. Prin întâmpinare Instituția Prefectului - Județul Ialomița a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive. Prin încheierea nr. 514 din 23 septembrie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Ilfov, secția civilă, a admis excepția conexității, invocată de pârâtul Consiliul Județean Ialomița, în raport de dosarul nr. x/2018 al Tribunalului București, secția a III-a civilă, a dispus reunirea cauzei nr. 3695/93/2018 cu cea care obiectul dosarului nr. x/2018, și a dispus înaintarea dosarului Tribunalului București, secția a III-a civilă. În consecință, a fost conexat dosarul nr. x/2018 al Tribunalului Ilfov, secția civilă, având ca obiect cererea reclamanților E., F. și G., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Județean Ialomița, prin care au solicitat acordarea despăgubirilor pentru accidentul produs la 13.04.2015, respectiv 140.000 euro, daune morale solicitate de E. pentru decesul ambilor părinți, cauzat de accident, 3.986 RON, daune materiale cheltuieli efectuate cu înmormântarea acestora, 70.000 euro pentru fiecare dintre reclamanții F. și G., constând în daune morale pentru decesul bunicilor lor în evenimentul rutier. Prin încheierea din 3 decembrie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis excepția lipsei capacității de folosință a pârâtului Consiliul Județean Ialomița, precum și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Instituția Prefectului Județului Ialomița.

Hotărârea Tribunalului București, secția a III-a civilă 3.1. Prin sentința nr. 817 din 18 mai 2021, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanții A., E., F., G., în contradictoriu cu pârâtul Județul Ialomița, reprezentat prin președintele Consiliului Județean Ialomița, și a obligat pârâtul Județul Ialomița la plata către reclamant A. a sumei de 20.000 euro, daune morale integrale și a sumei de 26.478 RON, contravaloare autoturism, la plata către reclamanți E., F. și G. a sumei de 20.000 euro, daune morale integrale și către reclamantul E. a sumei de 2676, daune materiale (cheltuieli de înmormântare); a respins pentru rest acțiunea, ca neîntemeiată. 3.2 Prin sentința nr. 1289 din 21 septembrie 2021, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis cererea de lămurire a dispozitivului sentinței nr. 817 din 18 mai 2021, în sensul că a stabilit că întinderea daunelor morale pentru fiecare dintre reclamanți este de 10.000 euro, daune morale pentru reclamantul E., 5.000 euro, daune morale pentru reclamantul F. și 5.000 euro, daune morale pentru reclamanta G..

Hotărârea Curții de Apel București, secția a IV a civilă Prin decizia nr. 979A din 17 iunie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul formulat de pârâta Unitatea Administrativ-Teritorială Județul Ialomița - Consiliul Județean Ialomița, prin președinte, împotriva sentinței nr. 817 din 18 mai 2021, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu intimații-reclamanți A., E., F. și G..

Calea de atac formulată Împotriva deciziei nr. 979 A din 17 iunie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2018 de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a declarat recurs pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Județul Ialomița, reprezentată prin președintele Consiliului Județean Ialomița. Ulterior expunerii situației de fapt, recurenta a susținut nelegalitatea hotărârii instanței de apel din perspectiva nerespectării autorității de lucru judecat a sentinței civile nr. 470 din 28 mai 2020 a Tribunalului București, secția a VI a civilă, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 98 din 22 ianuarie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă în dosarul nr. x/2020, în sensul săvârșirii faptei ilicite de către intimatul A., care se face vinovat de producerea accidentului. A precizat că acest aspect reiese din dosarul penal atașat prezentului dosar. A mai arătat că, în mod eronat, instanța de fond a reținut că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru atragerea răspunderii sale civile delictuale întrucât, prin sentința nr. 470 din data de 28 mai 2020, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI a civilă, fapta ilicită a fost reținută ca fiind săvârșită de intimatul A., iar nu de către recurentă. În raport de aceste aspecte, a afirmat că, prin hotărârea recurată, în mod eronat s-a reținut că, prin sentința nr. 470 din 28 mai 2020 nu s-a tranșat, cu putere de lucru judecat, existența unei eventuale fapte ilicite săvârșite de către reclamant. Din aceste considerente, recurenta a arătat că este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., menționând și că, potrivit art. 28 alin. (1) C. proc. pen.., "Hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o, instanța civilă nefiind legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite". Recurenta a făcut referire la dispozițiile art. 430 și art. 431 C. proc. civ., susținând că instanța de apel trebuia să dispună admiterea apelului său, având în vedere că, în mod eronat, prima instanță a reținut, în ceea ce privește răspunderea civilă delictuală, că sunt îndeplinite toate condițiile prevăzute de lege pentru atragerea răspunderii sale. A arătat că, la 1.09.2014, a încheiat cu S.C. Drumuri și Poduri S.A. Ialomița, contractul de lucrări nr. x/01.09.2014 al cărui obiect a constat în întreținerea și reparațiile curente ale drumurilor județene - 2014, lucrările fiind derulate pe o perioadă de două luni, acesta fiind și termenul limită pentru execuția acestora. În baza contractului, executantul avea obligația de a efectua și finaliza lucrările de întreținere și reparații curente pe drumurile județene, inclusiv pe DJ 302. În intervalul septembrie- octombrie 2014. pe DJ 302 au fost efectuate lucrări de reparații și plombări, lucrările fiind recepționate prin procesul-verbal de recepție la terminarea lucrărilor, înregistrat sub nr. x/14.11.2014, având o perioadă de garanție de 12 luni. La 13.04.2015, când s-a produs accidentul de circulație, lucrările efectuate se aflau în perioada de garanție. La 16.12.2014, UAT Județul Ialomița a încheiat cu Drumuri și Poduri S.A. Ialomița contractul nr. x/16.12.2014, al cărui obiect a constat în asigurarea serviciilor de deszăpezire. În situația în care starea DJ 302 ar fi fost necorespunzătoare, prestatorul S.C. Drumuri și Poduri S.A., conform obligațiilor contractuale, ar fi semnalat acest aspect, însă, în perioada 16.12.2014-15.03.2015, nu s-a constatat că starea tehnică a drumului era necorespunzătoare, că necesita lucrări de reparație sau că era necesară montarea unor indicatoare de semnalare a obstacolelor/denivelărilor/gropilor. Recurenta a menționat că a depus toate diligentele necesare pentru asigurarea circulației pe drumurile județene în condiții corespunzătoare, inclusiv pe DJ 302, motiv pentru care se exclude culpa sa în producerea accidentului rutier. A susținut că hotărârea curții de apel a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1357 C. civ. și ale art. 1.349 alin. (1) și (2) din același act normativ, din analiza cărora se constată că angajarea răspunderii civile delictuale presupune existența cumulată a trei condiții sau elemente constitutive: fapta ilicită, prejudiciul, raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu. În ceea ce privește inexistența faptei ilicite, recurenta a arătat că aceasta reiese, cu putere de lucru judecat, din sentința nr. 470 din 28 mai 2020 a Tribunalului București, secția a VI a civilă. Cu referire la prejudiciu, a apreciat că solicitarea unei sume de bani cu acest titlu nu este suficientă. Obligarea recurentei la plata către intimatul A. a sumei de 20.000 euro, reprezentând daune morale integrale și a sumei de 26.478 RON, constând în contravaloarea autoturismului, precum și obligarea sa la plata către intimații E., F. și G. a sumei de 20.000 euro, cu titlu de daune morale integrale și către E. a sumei de 2.676 RON daune materiale (cheltuieli de înmormântare) este excesivă și arbitrară. A făcut referire la jurisprudența în materie, în care s-a arătat că, deși dispozițiile art. 1391 alin. (2) C. civ. reglementează situația acordării despăgubirilor rudelor apropriate, prezumându-se existența unui prejudiciu moral constând în durerea provocată de moartea unei rude, pentru acordarea acestora este necesar să se facă dovada elementelor obiective pentru cuantificarea daunelor morale. Totodată, valorile morale lezate de decesul victimei, se impun a fi analizate atât din perspectiva importanței lor, cât și a intensității percepției asupra consecințelor vătămării lor, avându-se în vedere principiile echității și proporționalității daunei cu despăgubirea acordată, dezvoltate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, cu scopul de a nu se ajunge în situația unei îmbogățiri fără just temei. Referitor la existența raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, recurenta a susținut că acesta nu exista în cauză, întrucât fapta ilicită a fost săvârșită de unul dintre intimați. Cât privește daunele morale, a solicitat să se aibă în vedere jurisprudența în materie, acestea urmând să își păstreze caracterul de "satisfacție echitabilă", daunele morale urmând a fi acordate într-un cuantum care să nu le deturneze de la scopul și finalitatea prevăzute de lege, spre a nu deveni un folos material injust, fără justificare cauzală în prejudiciul suferit și consecințele acestuia. Referitor la cuantumul daunelor, recurenta a învederat că însăși instanța a reținut, în privința intimaților Gae llie și E., că aceștia nu mai depindeau de părinții lor, iar în privința intimaților F. și G. că erau independenți de bunici. A arătat că, probatoriul din prezentul dosar nu fost administrat în mod legal, întrucât, prin raportul de expertiză evaluatorie, întocmit de expertul H., s-a stabilit valoarea de piață a autoturismului VW Golf, la data producerii accidentului, la suma de 26.478 RON. Recurenta a susținut că hotărârea instanței de apel cuprinde motive contradictorii. Astfel, cu toate că din sentința nr. 470 din 28 mai 2020, pronunțată de Tribunalul București, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 98 din 22 ianuarie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă în dosarul nr. x/2020 rezultă că fapta a fost săvârșită de intimatul A., în mod eronat, instanța de apel a reținut că sunt îndeplinite condițiile pentru atragerea răspunderii sale civile delictuale.

Apărările formulate în cauză La 22 noiembrie 2022, intimații au depus întâmpinare, prin care au susținut că motivele invocate de recurentă nu se încadrează în dispozițiile art. 488 C. proc. civ. întrucât vizează nemulțumiri referitoare la interpretarea probatoriului. Pe fondul recursului, au solicitat respingerea acestuia, ca nefondat. Recurenta a depus răspuns la întâmpinare la 19 decembrie 2022.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 25 mai 2023 a fost admis în principiu recursul declarat de pârâta UAT Județul Ialomița împotriva deciziei nr. 979A din 17 iunie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă și a fost fixat termen de judecată la data de 2 noiembrie 2023, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâta UAT Județul Ialomița este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Decizia recurată a fost criticată din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere dacă a fost încălcată autoritatea de lucru judecat. În acest sens, recurenta impută instanței de apel că judecata s-a efectuat cu nerespectarea dispozițiilor art. 430 și art. 431 C. proc. civ., fiind nesocotite efectele sentinței civile nr. 470 din 28 mai 2020 a Tribunalului București, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 98 din 22 ianuarie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2020, prin care s-a reținut că fapta ilicită a fost săvârșită de reclamantul A.. Potrivit art. 431 C. proc. civ.."(1) Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect. (2) Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă". Astfel cum rezultă din prevederile legale mai sus enunțate, este necesar a se face distincția dintre efectul negativ al autorității de lucru judecat, de natură să împiedice o nouă judecată atunci când există identitate de calitate a părților, aceeași cauză juridică și același obiect al cererii de chemare în judecată și care are drept consecință respingerea cererii de chemare în judecată în temeiul acestei excepții cu caracter peremptoriu și efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, care se referă la imposibilitatea de a statua diferit asupra modului în care au fost deja dezlegate anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți. Având în vedere că recurenta a făcut referire în susținerea acestui motiv de recurs la sentința civilă nr. 470 din 28 mai 2020 a Tribunalului București, secția a VI a civilă, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 98 din 22 ianuarie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2020, prin care s-ar fi tranșat chestiunea litigioasă a stabilirii autorului faptei ilicite în persoana reclamantului A., se reține că recurenta a avut în vedere efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, învederând că instanțele de fond erau ținute a respecta ceea ce s-a tranșat definitiv prin hotărârea judecătorească amintită, respectiv, că fapta ilicită nu a fost săvârșită de recurenta pârâtă, ci de intimatul reclamant A.. Prin urmare, față de această valență juridică arătată, Înalta Curte reține că are a examina dacă această chestiune litigioasă, la care s-a raportat recurenta, a reprezentat, într-adevăr, un aspect litigios al cauzei judecate anterior, în cadrul dosarului nr. x/2020, ținând seama că instanța învestită cu soluționarea unei cereri are obligația de a respecta chestiunile litigioase care au fost deja tranșate printr-o altă hotărâre, înzestrată cu putere de lucru judecat, situație în care nu mai poate face evaluări proprii asupra acestei chestiuni, ci ea constituie premisa demonstrată de la care trebuie să pornească și pe care nu o poate ignora. Cercetând cuprinsul considerentelor hotărârii judecătorești în raport de care se invocă efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, se reține că aspectul litigios invocat nu a primit, din partea instanțelor de judecată, o dezlegare jurisdicțională în litigiul anterior, în sensul celor arătate de recurentă. Astfel, prin sentința civilă nr. 470 din 28 mai 2020, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI a civilă, în dosarul nr. x/2020, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul I., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Județean Ialomița, a fost respinsă ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsite de capacitate procesuală de folosință, iar împotriva pârâtului J. S.A. a fost respinsă întrucât reclamantul din prezenta cauză, A., nu se face vinovat de săvârșirea accidentului dată fiind existența unui caz fortuit, urmare a gropii din asfalt. În raport de aceste considerente ale hotărârii, este eronată susținerea recurentei cu privire la nerespectarea dispozițiilor art. 430 și art. 431 C. proc. civ., referirea instanței la fapta ilicită fiind scoasă din context, în condițiile în care s-a reținut cazul fortuit, având în vedere că în situația în care se pune în discuție stabilirea răspunderii civile delictuale nu orice faptă a omului, care are ca rezultat încălcarea drepturilor subiective sau intereselor legitime ale unei persoane, angajează răspunderea pentru prejudiciul cauzat victimei, ci numai aceea care s-a săvârșit cu vinovăție de către cel ce a cauzat prejudiciul, vinovăție constând în intenția, neglijența sau imprudența cu care a acționat. Recurenta a invocat și incidența în cauză a dispozițiilor art. 28 din C. proc. pen., potrivit cărora,,(1) Hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o. Instanța civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite. (2) Hotărârea definitivă a instanței civile prin care a fost soluționată acțiunea civilă nu are autoritate de lucru judecat în fața organelor judiciare penale cu privire la existența faptei penale, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia." Se reține însă că, în aplicarea acestor dispoziții, doar hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existenta faptei și a persoanei care a săvârșit-o, însă, în cauză, dosarul penal nr. x/2015 a fost finalizat cu o soluție de clasare dispusă de Parchetul de pe lângă Judecătoria Urziceni, iar nu cu o hotărâre pronunțată de instanța de judecată pentru a fi incident textul legal antereferit. În plus, prin ordonanța emisă de în dosarul penal s-a dispus clasarea cauzei, în temeiul art. 16 lit. d) C. proc. pen., reținându-se că din probele administrate a rezultat fără dubiu că accidentul de circulație a avut drept cauză groapa de dimensiuni considerabile din carosabil în care a intrat autovehiculul condus de A., fiind astfel întrunită condiția imprevizibilității absolute. O altă critică de recurs formulată vizează încălcarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1357 și art. 1.349 alin. (1) și (2) din C. civ., recurenta susținând că nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale vizând fapta ilicită, prejudiciul, vinovăția și raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu. Răspunderea civilă delictuală, reglementată în art. 1349 C. civ., poate fi reținută în situația îndeplinirii cumulative a următoarele condiții: existența unei fapte ilicite, a unui prejudiciu, a raportului de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și a culpei autorului faptei ilicite și prejudiciabile. Obligația de a repara prejudiciul rezultat din fapta proprie, reglementată de art. 1357 C. civ., poate fi angajată numai în sarcina persoanei care a cauzat altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție. Cât privește fapta ilicită, se subsumează acestei noțiuni conduita prin care se încalcă normele dreptului obiectiv sau regulile de conviețuire socială, respectiv acțiunile sau inacțiunile ce conduc la încălcarea drepturilor subiective sau intereselor legitime ale unei persoane. Prejudiciul presupune rezultatele dăunătoare, de natură patrimonială sau nepatrimonială, efecte ale încălcării drepturilor subiective și intereselor legitime ale unei persoane, acesta trebuind să aibă caracter cert și să nu fi fost reparat. Pentru antrenarea răspunderii civile delictuale este, totodată, necesar ca între fapta ilicită și prejudiciu să existe un raport de cauzalitate, respectiv ca prejudiciul cauzat altuia să fie consecința faptei ilicite săvârșită de o altă persoană. În ceea ce privește culpa, aceasta reprezintă o condiție necesară pentru angajarea răspunderii civile delictuale, fiind necesar ca fapta ilicită care a cauzat prejudiciul să fie imputabilă autorului ei, indiferent de formele pe care această vinovăție le-ar îmbrăca. Curtea de apel, având obligația de a analiza legalitatea și temeinicia hotărârii apelate, în limitele devoluțiunii, conform art. 477-478 C. proc. civ., a realizat o corectă aplicare a dispozițiilor de drept substanțial din materia răspunderii civile delictuale, în acord cu cadrul factual stabilit în cauză. Potrivit situației de fapt stabilite de prima instanță de fond în baza probatoriului administrat, care nu a fost contestată de către apelantă, instanța de apel a reținut că factorul imediat declanșator al accidentului, care a condus prin legătura imediată de cauzalitate la producerea impactului a fost devierea autoturismului VW Golf pe contrasens, în urma impactului cu groapa, în lipsa căreia devierea nu ar fi avut loc. Prin urmare, existența gropii în carosabil, având lungimea de 2 m și adâncimea de 10 cm, a fost cauza declanșatoare a accidentului. Astfel, contrar susținerilor recurentei, fapta ilicită a constat în neîntreținerea corespunzătoare a drumului județean de către pârâtă căreia îi incumba această obligație de întreținere. Argumentul invocat de către recurentă cu privire la existența unei perioade de garanție a lucrărilor de reparații și plombări efectuate la drumul pe care s-a produs accidentul a fost înlăturat de instanța de apel în mod pertinent, întrucât acesta nu constituie un motiv de natură a înlătura vinovăția apelantului în raport cu reclamanții, ci reprezintă o împrejurare ce vizează exclusiv relația contractuală a recurentei cu S.C. Drumuri și Poduri S.A. Ialomița, societate cu care s-a încheiat contractul de lucrări al cărui obiect a constat în întreținerea și reparațiile curente a drumurilor județene, inclusiv a drumului pe care s-a produs accidentul rutier în speță. Referitor la criticile recurentei vizând acordarea daunelor morale, Înalta Curte reține că prejudiciul moral produs reclamanților a fost corect analizat de instanțele de fond, pornind de la accepțiunea legală a acestei noțiuni și ținând cont de specificul probator al daunelor morale. Se reține că, spre deosebire de acțiunea în dezdăunare pentru prejudicii materiale, în cadrul căreia prejudiciul pretins trebuie să fie cert, atât în privința existenței, cât și a întinderii sale, în situația cererilor ce au ca obiect acordarea de daune morale, certitudinea poate purta numai cu privire la existența prejudiciului nepatrimonial, nu și la întinderea acestuia. Întrucât prejudiciul moral nu se concretizează într-o stare de fapt, ci se menține la nivelul trăirilor psihice, cuantumul daunelor morale se apreciază din perspectiva criteriilor generale lăsate la latitudinea judecătorului, acest lucru fiind pe deplin justificat prin faptul că acest tip de prejudiciu nu poate fi stabilit prin reguli stricte, din moment ce acesta diferă de la o persoană la alta, în funcție de particularitățile fiecăruia. Așa fiind, problema stabilirii despăgubirilor pentru prejudicii de ordin moral nu trebuie privită ca o cuantificare economică a unor drepturi și valori nepatrimoniale, ci ca o evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează, supusă puterii de apreciere a instanțelor de judecată care trebuie să acorde despăgubiri apte să constituie pentru victime o satisfacție echitabilă și rezonabilă. Astfel, chiar dacă valorile morale nu pot fi evaluate în bani, atingerile acestora îmbracă forme concrete de manifestare, iar instanța are, astfel, posibilitatea să aprecieze intensitatea și gravitatea lor și să stabilească dacă și în ce cuantum o sumă de bani este potrivită pentru a repara prejudiciul moral produs. Totodată, indemnizarea victimei nu trebuie să fie una speculativă, în sensul că nu trebuie să devină o sursă de îmbogățire pentru victimă, dar nici să aibă un caracter pur simbolic, ci trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporționalitate cu daunele suferite, în scopul asigurării unei juste compensații a suferințelor pe care le-a îndurat persoana prejudiciată. Pentru a-și păstra caracterul de "satisfacție echitabilă", daunele morale trebuie acordate într-un cuantum care să nu le deturneze de la scopul și finalitatea prevăzute de lege - care trebuie să se producă, în primul rând, pe plan afectiv și moral - spre a nu deveni astfel un folos material injust, fără justificare cauzală în prejudiciul suferit și consecințele concrete ale acestuia. De aceea, atât instanțele naționale, cât și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, atunci când apreciază daunele morale, nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci procedează la o apreciere subiectivă a circumstanțelor particulare ale cauzei, astfel cum acestea sunt evidențiate prin probatoriile administrate. Învestită fiind cu soluționarea criticii vizând cuantumul daunelor morale acordate de tribunal, instanța de apel, având în vedere reperele utilizate în mod constant în jurisprudența națională și jurisprudența CEDO, a reținut, în speță, că raportat la natura prejudiciului și la valorile morale lezate, suma acordată prin hotărârea instanței de fond, cu titlul de daune morale, în favoarea reclamanților, este una echitabilă. Astfel, instanța de apel a reținut că reclamanții sunt copiii, respectiv, nepoții persoanelor decedate, iar relația dintre astfel de rude este prezumată ca fiind una care implică un grad de atașament ridicat și afecțiune, incumbând apelantei pârâte obligația de a invoca și de a dovedi că această relație era de așa natură încât să nu se poată reține existența unei valori lezate sau că lezarea a fost una de mai mică intensitate. Constatând că accidentul produs ca urmare a lipsei de diligență a administratorului drumului de a asigura întreținerea și reparația acestuia a determinat decesul a două rude apropriate și vătămarea corporală a unuia dintre reclamanți, vătămare care a presupus 22-25 de zile de îngrijire medicală, a apreciat că sumele acordate de prima instanță de fond nu pot fi considerate nerezonabile sau reprezentând o cale facilă de a obține sume de bani de natură a conduce la o îmbogățire fără justă cauză. Prin urmare, valorile morale lezate prin decesul victimei au fost avute în vedere de instanța de apel, atât din perspectiva importanței lor, cât și a intensității percepției asupra consecințelor vătămării lor, cu respectarea principiilor echității și proporționalității daunei cu despăgubirea acordată, dezvoltate de jurisprudența CEDO, cu scopul urmărit de a nu ajunge în situația îmbogățirii fără just temei. Relativ la cuantumul reparației acordate, modalitatea în care instanța de apel a particularizat criteriile de evaluare, prin identificarea lor în situația de fapt dedusă judecății și a cuantificat, în consecință, despăgubirile, constituie exclusiv o chestiune de apreciere, pe baza probelor administrate, fiind un aspect de temeinicie ce nu poate fi cenzurat pe calea controlului de legalitate efectuat în recurs. Recurenta a susținut și faptul că probatoriul nu a fost administrat în mod legal, întrucât prin raportul de expertiză evaluatorie, întocmit de expertul H., s-a stabilit valoarea de piață a autoturismului VW Golf, la data producerii accidentului, la suma de 26.478 RON. Se reține că astfel de critici, care vizează, în esență, modul de interpretare a probatoriului administrat și stabilirea circumstanțelor factuale conform acestui probatoriu, nu corespund exigențelor căii de atac extraordinare a recursului, ce a fost concepută ca un mijloc procesual menit să asigure un control în legalitate asupra hotărârilor instanței de apel exclusiv pentru motivele limitativ enumerate de art. 488 C. proc. civ. Sub un ultim aspect, recurenta invocă folosirea de către curtea de apel a unor considerente contradictorii în motivarea deciziei recurate, învederând că instanța de apel a reținut îndeplinirea condițiilor pentru atragerea răspunderii sale civile delictuale, cu toate că din sentința civilă nr. 470 din 28 mai 2020, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI a civilă, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 98 din 22 ianuarie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă în dosarul nr. x/2020, rezultă că fapta a fost săvârșită de intimatul A.. Existența unei motivări corespunzătoare se analizează prin raportare la exigențele impuse de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., care impun instanței să evidențieze, în cadrul considerentelor, obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. consacră trei ipoteze care conduc la casarea unei hotărâri din perspectiva nemotivării ori a motivării necorespunzătoare a acesteia și, anume, lipsa oricărei motivări, situația în care motivarea conține considerente străine de natura și obiectul litigiului, precum și situația în care motivarea cuprinde motive care sunt contradictorii. Înalta Curte reține că, raportat la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., anterior evocat, contradicția la care se referă norma citată, atunci când privește doar argumentele instanței de judecată, trebuie să fie una de natură să conducă la concluzia că hotărârea este practic nemotivată, asemenea situații întâlnindu-se, de exemplu, atunci când din unele considerente rezultă temeinicia cererii, iar din altele, netemeinicia, sau atunci când se reține caracterul fondat concomitent a două cereri, cu toate că ele s-ar exclude reciproc. Din examinarea deciziei recurate se observă că instanța de apel, răspunzând criticilor referitoare la aspectele reținute prin sentința civilă nr. 470 din 28 mai 2020, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2020, a statuat că respectiva hotărâre nu a tranșat cu putere de lucru judecat existența unei eventuale fapte ilicite săvârșite cu vinovăție a reclamantului din prezenta cauză, A., întrucât cererea de chemare în judecată a fost respinsă, în contradictoriu cu asiguratorul, tocmai pentru lipsa vinovăției reclamantului. Analizând în continuare criticile pârâtei vizând neîndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale, instanța de apel a reținut cu privire la fapta ilicită că producerea accidentului, cauza imediată a acestuia, așa cum rezultă din raportul de expertiză și probele administrate în dosarul de urmărire penală, conduc la concluzia că la momentul producerii accidentului, în asfalt exista o groapă adâncă de 10 cm și lungă de 2 mp, ce a fost plombată cu nisip la 4 zile după accident. Față de aspectele relevate, se constată că decizia recurată nu conține dispoziții contradictorii, motivarea deciziei recurate fiind una clară, structurată și coerentă, prin raportare la probele administrate și dispozițiile legale incidente. Astfel, nu se poate susține că instanța nu a respectat exigențele de motivare impuse de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., iar împrejurarea că recurenta nu este de acord cu motivarea instanței de apel, sub aspectul soluției, nu echivalează cu o nemotivare și nu determină deci incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., criticile întemeiate pe aceste dispoziții legale neputând fi primite. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta UAT Județul Ialomița împotriva deciziei nr. 979A din 17 iunie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. PENTRU ACESTE MOTIVE,