ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1867/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 27 decembrie 2017 pe rolul Tribunalului Cluj, secția civilă, reclamanta societatea A. S.R.L. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Cluj-Napoca să se dispună obligarea pârâtului Municipiul Cluj-Napoca la plata sumei de 1.986.950,88 RON (3x662.316,96 RON) conform art. 139 alin. (2) pct. b) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu titlu de despăgubiri pentru încălcarea de către pârât a dreptului de proprietate intelectuală al reclamantei ce poartă asupra documentației Planului Urbanistic Zonal pentru obiectul de "Centuri ocolitoare ale municipiului Cluj - Napoca, tronsonul Calea x - Mănăștur" realizat de reclamantă pe baza contractului de servicii nr. x din 07.08.2006, predată și neachitată, precum și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 737 din 01.11.2021 a Tribunalului Cluj, a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei A. S.R.L., a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive pârâtului Municipiul Cluj-Napoca, a fost admisă, în parte, acțiunea și, pe cale de consecință, a fost obligat pârâtul Municipiul Cluj-Napoca la plata în favoarea reclamantei A. S.R.L. a sumei de 662.316,96 RON cu titlu de despăgubiri pentru încălcarea de către pârât a dreptului de proprietate intelectuală al reclamantei asupra documentației Planului Urbanistic Zonal pentru obiectul de "Centuri ocolitoare ale municipiului Cluj - Napoca, tronsonul Calea x" realizat de reclamantă pe baza contractului de servicii nr. x din 07.08.2006; a fost obligat pârâtul Municipiul Cluj-Napoca la plata în favoarea reclamantei A. S.R.L. a sumei de 38.400 RON cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale reprezentate de onorariu avocațial și onorariu expert.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia nr. 109/A din 03 martie 2022, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a admis în parte apelul declarat de reclamantul A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 737 din 01.11.2021 a Tribunalului Cluj, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a obligat pârâtul Municipiul Cluj-Napoca la plata în favoarea reclamantei și a dobânzii legale penalizatoare aferente sumei de 662.316,96 RON calculată de la data pronunțării sentinței, respectiv 01.11.2021. A păstrat restul dispozițiilor sentinței apelate. A respins apelul declarat de pârâtul Municipiul Cluj-Napoca împotriva aceleiași sentințe și a obligat pe intimatul Municipiul Cluj-Napoca să plătească apelantei suma de 1.000 RON cheltuieli de judecată parțiale în apel.

Calea de atac formulată în cauză. Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Cluj au declarat recurs reclamanta A. S.R.L. și pârâta U.A.T Municipiul Cluj-Napoca, criticând soluția pentru nelegalitate. 4.1 Recurenta-reclamantă A. S.R.L., invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a arătat că este parțial de acord cu raționamentul instanței de fond cu privire la întinderea prejudiciului, raportat la criteriul de evaluare din art. 188 alin. (2) pct. a) din Legea nr. 8/1996, care coincide, în parte, cu valoarea facturii emise și ulterior stornată de către reclamantă, însă se impune a face precizări în acest sens. Arată că beneficiul nerealizat nu este singurul criteriu de evaluare a prejudiciului, conform art. 188 alin. (2) pct. a) din Legea nr. 8/1996, la acesta adăugându-se o serie de alte criterii legale de stabilire a întinderii prejudiciului, toate aceste criterii fiind exemplificative și nu exhaustive. Consideră că suma de 662.316,96 RON a fost egală cu câștigul nerealizat doar la nivelul anului 2008, iar la momentul actual acesta nu mai coincide cu prețul pe care reclamanta l-ar fi practicat pentru aceeași lucrare. Susține că soluția cea mai echitabilă este actualizarea acestei sume de bază, stabilită la nivelul anului 2008 raportat la un criteriu obiectiv, cum ar fi indicele prețului de consum pentru perioada 2008 - 2021 sau luarea în considerare a dobânzii legale penalizatorii practicabile între profesioniști. Arată că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. instanța de apel interpretând mod greșit normele de drept material, respectiv prevederile art. 44 alin. (2) din Legea nr. 8/1996. În mod greșit a reținut instanța de control că a promovat cereri noi în apel, în condițiile în care s-a solicitat recalcularea prejudiciului, care poate fi făcută și prin raportarea la prețul stabilit în EUR, și nu actualizarea despăgubirilor. De asemenea, este greșită constatarea instanței de control în sensul invocării de către reclamantă a altor aspecte decât cele invocate prin cerere de chemare în judecată, în condițiile în care în cererea de chemare în judecată a solicitat calcularea despăgubirilor conform triplului acelei sume pe care în mod uzual ar fi primit-o pentru această lucrare. Or, chiar din contractul de prestări - servicii nr. x din 07.08.2006, depus în fața instanței de fond, care nu reprezintă un aspect nou, rezultă modul de calcul al prejudiciului, aspect de care instanța de apel trebuia sa țină cont în virtutea caracterului devolutiv al apelului, instanța de apel fiind învestită cu recalcularea prejudiciului. 4.2 Recurenta-pârâtă UAT Municipiul Cluj-Napoca a invocat prin cererea sa de recurs motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. arătând că decizia este nelegală, fiind pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, în condițiile în care nu există o încălcare a drepturilor de proprietate intelectuală și în secundar, s-a dispus angajarea răspunderii civile a municipiului în lipsa unei fapte ilicite imputabile acestuia, cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1357 C. civ. coroborat cu art. 46 alin. (1), art. 47 alin. (6) art. 84 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe. În ceea ce privește soluția de admitere în parte a apelului reclamantei, soluție pe care, de asemenea, înțelege să o recureze, consideră că aceasta s-a făcut cu încălcarea principiului disponibilității reglementat de art. 9 C. proc. civ., precum și cu depășirea limitelor efectului devolutiv determinat de ceea ce s-a supus judecății la prima instanță. Arată că, în condițiile în care prin cererea de chemare în judecată reclamanta nu a înțeles să învestească instanța cu soluționarea unui petit accesoriu constând în acordarea dobânzii legale aferente despăgubirii solicitate prin petitul principal, nu este posibilă formularea unor pretenții noi direct în apel, alin. (5) al art. 478 nefiind aplicabil în speță. Argumentul instanței de apel în sensul că nu are "relevanță de către cine a fost întocmită documentația de urbanism PUG" este contrar principiului răspunderii civile delictuale, căci municipiul este ținut să răspundă în realitate pentru fapta altuia în acest caz, atâta timp cât documentația PUG prin care se reține că a fost încălcat dreptul de proprietate al reclamantei, a fost elaborată de o terță persoană juridică, în baza unui contract de servicii de proiectare, nu de către municipiu, acesta fiind doar beneficiarul documentației. În speță, fapta imputată municipiului constă în predarea suportului material al documentației PUZ pentru centura ocolitoare tronsonul Calea x - Mănăștur, astfel cum se reține la pag. 15 din decizie. Atât documentația PUZ elaborată de către reclamantă, cât și documentația PUG au fost elaborate de specialiști în baza unor contracte de servicii, putând fi calificate opere realizate la comandă. Prin clauza de la art. 9.2 din contractul de servicii nr. x din 2006, reclamanta a renunțat în favoarea municipiului la drepturile de proprietate intelectuală. Potrivit art. 46 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, în cazul contractului de comandă pentru opere viitoare, în lipsa unei clauze contrare, drepturile patrimoniale aparțin autorului. Astfel, reținerea instanței în sensul îndeplinirii în cauză a cerinței de la prevederile art. 43 pct. 5 din Hotărârea nr. 101/2010 în raport de art. 9.2 din contractul de servicii din anul 2006 este una greșită, având la bază o eroare de aplicare a prevederilor legale, atâta timp cât nu s-a avut în vedere distincția dintre drept de autor și drept de proprietate intelectuală, iar pe de altă parte, nu s-a ținut cont de faptul că tocmai prin clauza 9.2 din contract a operat o transmitere a dreptului de proprietate intelectuală în favoarea municipiului conform art. 39 din Lege - nelimitată exclusiv coroborat cu art. 46. Susține că chestiunea răspunderii contractuale sub aspectul plății prețului nu are nicio relevanță juridică în stabilirea existenței unei încălcări a dreptului de proprietate intelectuală sau nu. Mai arată că, în speță, nu poate fi vorba despre o fapta ilicită a municipiului în condițiile în care între părți a existat un raport contractual, iar documentația de urbanism PUG nu a fost realizată de către pârât. Instanțele de fond au reținut că simpla predare, pe suport, a documentației tehnice în discuție de către reclamantă pârâtului, nu poate fi asimilată exprimării unui acord al reclamantei în ceea ce privește utilizarea acestei documentații, concluzie fundamentată pe dispozițiile art. 48 alin. (6) din Legea nr. 8/1996, potrivit cu care dobândirea proprietății asupra suportului material al operei nu conferă prin ea însăși un drept de utilizare asupra operei. Pârâtul consideră că s-a ignorat faptul că, pe de o parte, transmiterea dreptului de a utiliza opera s-a făcut prin asumarea clauzei de la art. 9.2 din contract, iar, pe de altă parte, că acordul de preluare a traseului de către elaboratorul PUG a fost exprimat direct de către reclamantă prin punerea la dispoziție a suportului digital, fără de care realizarea documentației PUG nu ar fi fost posibilă. Astfel, contrar reținerilor instanței, o eventuală răspundere juridică în baza Legii nr. 8/1996 nu poate fi angajată în sarcina municipiului în calitate de beneficiar al documentației ci, având în vedere mecanismul răspunderii civile delictuale, răspunde persoana care a săvârșit fapta ilicită, făptuitorul, cum se exprimă legiuitorul în cuprinsul art. 139, în acest caz, elaboratorul PUG. Atât timp cât s-a dovedit că transmiterea fișierului electronic ce conținea documentația s-a făcut tocmai de către reclamantă la solicitarea elaboratorului PUG contractat de către autoritatea publică prin prisma art. 84 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, coroborat cu art. 43 din Hotărârea nr. 101 din 29 iulie 2010, în mod nelegal instanța de apel a reținut în sarcina pârâtului existența unei fapte ilicite.

Apărările formulate în cauză În cauză nu au fost depuse întâmpinări.

Procedura de filtru. Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 07 martie 2023, completul de filtru a admis în principiu recursurile declarate de reclamanta A. S.R.L. și pârâta Municipiul Cluj-Napoca împotriva deciziei nr. 109/A din 3 martie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă. A fixat termen de judecată la data de 17 octombrie 2023, ora 9 30 , în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat, iar recursul declarat de pârâtă este fondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse. II.1 Recursul declarat de recurenta-pârâtă a valorificat, în principal, susțineri în sensul absenței condițiilor necesare pentru angajarea răspunderii civile delictuale, cu argumente în sensul că reclamanta a cedat pârâtei drepturile de autor asupra proiectului creat, astfel încât utilizarea acestuia de către pârâtă nu poate îmbrăca forma unei fapte ilicite. Pentru abordarea acestor critici, este necesar a se examina cu întâietate cadrul procesual în cauză. Reclamanta A. S.R.L. a solicitat prin cererea de chemare în judecată obligarea pârâtei UAT Municipiul Cluj-Napoca la plata triplului sumelor datorate de pârâtă pentru utilizarea operei reprezentate de documentația Planului Urbanistic Zonal pentru obiectul de "Centuri ocolitoare ale municipiului Cluj - Napoca, tronsonul Calea x - Mănăștur". Acest proiect a fost întocmit prin demersurile reclamantei, potrivit susținerilor din cererea de chemare în judecată, în baza unui contract de prestări servicii încheiat între părțile procesului în anul 2006, reclamanta mai arătând în acțiune că prețul contractului, în cuantum de 662.316,96 RON, nu a fost achitat de pârât, deși acesta a implementat documentația în discuție în cadrul lucrărilor respective. Temeiul de drept al solicitării de obligare a pârâtului la plata sumei constând în triplul sumei de 662.316,96 RON a fost indicat ca fiind art. 139 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996 (în prezent art. 188, după modificarea și republicarea legii). Prima instanță, argumentând soluția de admitere a acțiunii pentru suma de 662.316,96 RON, a reținut - necontestat - că documentația menționată este protejată prin drept de autor, precum și că drepturile de autor în discuție au fost transmise reclamantei de entitățile care au creat documentația în temeiul unor contracte de proiectare încheiate de aceasta din urmă. De asemenea, a mai reținut prima instanță că prin contractul încheiat între reclamantă și pârât s-a convenit o "cesiune cu titlu oneros a drepturilor de autor ale reclamantei asupra documentațiilor, planșelor întocmite de reclamantă în favoarea pârâtului Municipiul Cluj-Napoca". Analizând probatoriul administrat, Tribunalul a conchis că documentația a fost inclusă apoi în planul urbanistic elaborat de municipalitatea pârâtă în vederea realizării lucrărilor de amenajare urbană în discuție, iar cu privire la existența unui acord al reclamantei la o atare utilizare, a apreciat că el nu rezultă din contractul încheiat între părți sau din corespondența purtată între acestea și administrată în cauză în forma probei cu înscrisuri. De aceea, în absența acordului reclamantei, a apreciat că utilizarea documentației constituie o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, în forma culpei. În privința prejudiciului, s-a apreciat că, față de dispozițiile art. 44 și art. 188 alin. (2) lit. a) și b) din Legea nr. 8/1996 (art. 139 în numerotarea anterioară), nu pot fi aplicate criteriile de cuantificare cuprinse în lit. b) a textului evocat, deoarece există repere suficiente pentru evaluarea prejudiciului prin raportare la lit. a), respectiv prețul convenit de părți prin contract, astfel încât a determinat întinderea despăgubirilor prin raportare la această sumă. Prin apelul formulat, pârâtul a susținut - între alte critici - că în speță instanța a reținut în mod greșit săvârșirea de către acesta a unei fapte ilicite, având în vedere conținutul contractului încheiat între părți, prin prisma căruia "Chestiunea răspunderii contractuale sub aspectul plății prețului nu are nicio relevanță juridică în stabilirea existenței unei încălcări a dreptului de proprietate intelectuală sau nu." Totodată, s-a susținut că "(…) în speță nu poate fi vorba despre o faptă ilicită a municipiului în condițiile în care între părți a existat un raport contractual (…)". În considerentele deciziei recurate, ce a respins apelul declarat de pârât, Curtea de apel a reiterat în bună măsură argumentele reținute de prima instanță (consemnând, de altfel, că motivele apelului reproduc apărările formulate prin întâmpinare în fața Tribunalului și că nu reprezintă în acest context veritabile motive de apel). Cu privire la elementele esențiale ale prezentei analize, Curtea de apel a confirmat că prin contractul încheiat reclamanta a cedat cu titlu oneros pârâtului drepturile de autor asupra documentației și totodată că utilizarea acesteia s-a realizat de pârât fără acordul reclamantei, ceea ce fundamentează constatarea că în speță în mod corect s-a dispus angajarea răspunderii pârâtei pentru fapta ilicită, fără a dezvolta însă un răspuns concret motivelor de apel mai sus reproduse. Potrivit art. 188 alin. (1)-(2) din Legea nr. 8/1996 (art. 139 în numerotarea anterioară), "(1) Titularii drepturilor recunoscute și protejate prin prezenta lege pot solicita instanțelor de judecată sau altor organisme competente, după caz, recunoașterea drepturilor lor și constatarea încălcării acestora și pot pretinde acordarea de despăgubiri pentru repararea prejudiciului cauzat. Aceleași solicitări pot fi formulate în numele și pentru titularii de drepturi de către organismele de gestiune, de către asociațiile de combatere a pirateriei sau de către persoanele autorizate să utilizeze drepturi protejate prin prezenta lege, conform mandatului acordat în acest sens. Când o acțiune a fost pornită de titular, persoanele autorizate să utilizeze drepturi protejate prin prezenta lege pot să intervină în proces, solicitând repararea prejudiciului ce le-a fost cauzat. (2) La stabilirea despăgubirilor instanța de judecată ia în considerare: a) fie criterii, cum ar fi consecințele economice negative, în special câștigul nerealizat, beneficiile realizate pe nedrept de făptuitor și, atunci când este cazul, alte elemente în afara factorilor economici, cum ar fi daunele morale cauzate titularului dreptului; b) fie acordarea de despăgubiri reprezentând triplul sumelor care ar fi fost legal datorate pentru tipul de utilizare ce a făcut obiectul faptei ilicite, în cazul în care nu se pot aplica criteriile prevăzute la lit. a)". În același timp, din economia reglementării art. 40-44 din același act normativ, rezultă că în contractul de cesiune a drepturilor de autor părțile prevăd atât drepturile patrimoniale transmise, cât și modalitățile de utilizare, durata și întinderea cesiunii, precum și remunerația titularului dreptului de autor. Din această expunere rezultă, pe de-o parte, că reperele acțiunii reclamantei au cuprins susținerea că documentația asupra căreia poartă drepturile sale patrimoniale de autor a fost realizată în temeiul contractului de prestări servicii încheiat cu pârâtul, act juridic în care s-a prevăzut și remunerația cuvenită pentru transmisiunea drepturilor de autor. În același timp, acțiunea a făcut referire, pentru determinarea prejudiciului la dispozițiile art. 188 din lege, care reglementează, cum s-a arătat mai sus, ipoteza încălcării dreptului de autor - faptă ilicită cauzatoare de prejudicii. Or, o atare construcție juridică este afectată în mod semnificativ de echivoc, deoarece pe de-o parte s-a invocat un raport juridic izvorât din contract și pe de altă parte se apelează la norma legală ce dispune modul de reparare a prejudiciului izvorât din fapta ilicită. În acest context, instanțele de fond au reținut, în acord cu reclamanta, că părțile au inclus în convenția lor o cesiune a drepturilor patrimoniale de autor către pârât și totodată că reclamanta nu și-a dat acordul la folosirea operei, ceea ce face loc dezdăunării sale. Se observă din cele arătate că fundamentul substanțial al acțiunii reclamantei nu a fost lămurit, iar rezultatul analizei realizate de instanțele de fond suferă de același echivoc ca și cererea de chemare în judecată. În acest sens, prevederile art. 1350 alin. (3) C. civ. prevăd că "Dacă prin lege nu se prevede altfel, niciuna dintre părți nu poate înlătura aplicarea regulilor răspunderii contractuale pentru a opta în favoarea altor reguli care i-ar fi mai favorabile." Sub imperiul C. civ. 1864, o asemenea prevedere expresă nu era reglementată, dar prioritatea regulilor răspunderii contractuale față de alte instituții era recunoscută în mod consistent în doctrină și în jurisprudență. Prin urmare, era relevant prealabil soluționării cauzei a determina dacă reclamanta a învestit instanța cu o acțiune prin care cerea plata remunerației sale izvorâte din contract (și atunci invocarea art. 188 alin. (2) lit. b) era doar o chestiune circumstanțială, legată de evaluarea prejudiciului rezultat din pretinsa neexecutare a obligațiilor contractuale și instanța trebuia să aprecieze dacă norma era sau nu aplicabilă) ori dacă acțiunea sa este una în răspundere civilă pentru fapta ilicită (și atunci era necesar a se determina nu doar care este fapta ilicită, ci și când a fost ea săvârșită, pentru a determina corect legea aplicabilă, față de dispozițiile art. 103 din Legea de punere în aplicare a C. civ., nr. 71/2011 și față de succesiunea în timp a faptelor deduse judecății, care s-au petrecut sub imperiul ambelor reglementări). Cât timp cadrul procesual nu a fost suficient de lămurit din perspectiva temeiului de drept substanțial invocat de reclamant, revenea instanței de fond sarcina, prevăzută de art. 22 alin. (4) C. proc. civ., de a califica sau recalifica, după caz, temeiul de drept al acțiunii, în vederea soluționării cauzei în coordonatele stabilite de reclamant (potrivit art. 9 C. proc. civ.) și cu luarea în considerare a tuturor apărărilor pertinente respectivei calificări. Nici ulterior această chestiune nu a fost clarificată, deși în fața instanței de apel aceste chestiuni au fost aduse în discuție prin motivele apelului formulat de pârât, cărora li s-a răspuns deficitar. De aceea, din perspectiva motivelor recursului care se referă la existența contractului ce cuprinde și o cesiune a dreptului de autor și care valorifică imposibilitatea ca în aceste condiții să se rețină existența unei fapte ilicite, Înalta Curte reține că decizia instanței de apel nu cuprinde un răspuns adecvat, care să poată face obiectul controlului de legalitate conform art. 488 C. proc. civ. În consecință, este incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în sensul că nu s-au dezlegat apărări relevante pentru soluționarea cauzei, invocate în fața ambelor instanțe - cazul de casare fiind reținut cu referire la prevederile art. 476 alin. (1) și art. 477 alin. (1) C. proc. civ., ce reglementează limitele judecății în apel, nerespectate de Curtea de apel. Suplimentar, așa cum arată recurentul pârât, în absența acestor clarificări, instanțele au reținut concomitent că reclamanta a cedat pârâtului drepturile patrimoniale de autor și că acesta din urmă le-a folosit fără drept. Or, dacă drepturile de autor au fost transmise cu titlu oneros pe calea cesiunii către pârât, acesta era titularul lor și le putea exercita conform convenției părților, fără a fi nevoie de un acord al reclamantei - care, în funcție de natura cesiunii, exclusivă sau neexclusivă, fie nu mai era titulara drepturilor, fie nu se putea opune folosirii operei în limitele stabilite prin contract, dar avea dreptul - de principiu - de a primi remunerația convenită. Din această perspectivă constatările instanței de apel (care a validat întrutotul construcția logico-juridică adoptată de prima instanță) sunt contradictorii și ilogice. De aici rezultă încă o dată că instanțele de fond erau ținute a califica acțiunea reclamantei și a determina natura juridică a demersului acesteia, pentru că cerințele substanțiale de temeinicie erau diferite în ipoteza acțiunii izvorâte din contract față de cazul acțiunii izvorâte din delictul extracontractual. Chiar dacă cererea de recurs nu cuprinde o referire expresă la cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., acesta va fi reținut față de formularea criticilor în sensul că existența cesiunii exclude posibilitatea de a se constata folosirea fără drept a documentației, deci a unei fapte ilicite, în condițiile în care instanța de recurs are obligația, ce rezultă din art. 489 alin. (2) C. proc. civ., de a proceda la încadrarea corectă a criticilor formulate în cazurile de casare prevăzute de lege, dacă o asemenea încadrare este posibilă. Distinct de chestiunile analizate mai sus, Înalta Curte reține că este fondat și motivul de recurs ce privește admiterea de către Curtea de apel a căii de atac declarate de reclamantă și obligarea pârâtului la plata dobânzilor legale aferente sumei stabilite de prima instanță. Astfel, cum în mod corect a arătat pârâtul recurent, prin cererea de chemare în judecată reclamanta nu a cerut obligarea sa la plata de dobânzi legale, cererea fiind formulată cu ocazia declarării apelului (alături de solicitarea de actualizare a creanței). Contrar celor reținute de instanța de apel, prevederile art. 478 alin. (5) C. proc. civ. nu acoperă și ipoteza din cauza de față, unde cererea privind plata dobânzilor legale nu a fost formulată în fața primei instanțe. Potrivit art. 478 alin. (3) C. proc. civ., "În apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot formula pretenții noi." Norma aplicată greșit de instanța de apel este alin. (5) al art. 478 C. proc. civ., text care derogă de la regula cuprinsă în alin. (2) și potrivit cu care: "Se vor putea cere, de asemenea, dobânzi, rate, venituri ajunse la termen și orice alte despăgubiri ivite după darea hotărârii primei instanțe și va putea fi invocată compensația legală." În acest context, se impune a sublinia că solicitarea de plată a dobânzii legale aferente debitului principal este o pretenție distinctă de cererea privind plata despăgubirii formulată prin acțiune, chiar dacă are caracter accesoriu față de aceasta. Prin urmare, dacă este formulată prima dată în apel, ea este o pretenție nouă în sensul art. 478 alin. (3) C. proc. civ. Sensul normei de excepție din alin. (5) al textului nu este de a permite solicitarea pentru prima dată în apel a dobânzii, ci de a asigura că prelungirea procesului prin formularea unei căi de atac nu produce un prejudiciu suplimentar creditorului, atunci când sumele la care se referă norma (dobânzi, rate, venituri ajunse la termen) au fost cerute numai până la pronunțarea hotărârii primei instanțe, iar punerea în executare a sentinței este întârziată de formularea căii de atac a apelului. De altfel, legea arată în enumerare că este vorba și despre orice alte despăgubiri ivite după darea hotărârii, confirmând că excepția acoperă numai sume cu caracter periodic care au devenit scadente după momentul dezînvestirii primei instanțe și până la soluționarea apelului, dar - implicit - care fac obiectul procesului. Acestea sunt argumentele pentru care recursul declarat de pârât este fondat și din această perspectivă, admiterea apelului declarat de reclamantă a fost realizată cu încălcarea prevederilor art. 478 alin. (2) și (5) C. proc. civ., ceea ce atrage incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. De aceea, în temeiul art. 497 C. proc. civ., va fi admis recursul declarat de pârâtul recurent, cu consecința casării deciziei recurate și trimiterii cauzei la instanța de apel pentru rejudecare. II.2 Recursul declarat de recurenta reclamantă A. S.R.L. va fi respins, pentru considerentele ce succed. Astfel, cum s-a arătat mai sus, reclamanta a învestit prima instanță cu solicitarea de obligare a pârâtului la plata sumei reprezentând triplul remunerației stabilite prin contractul încheiat între părți, fiind indicate ca temei pentru o atare cuantificare a despăgubirilor prevederile art. 139 (art. 188 după republicare) alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996. Cererea reclamantei nu a cuprins nici un alt reper care să permită o altă modalitate de cuantificare a prejudiciului și nu s-a referit nici la obligația pârâtei de a plăti accesorii față de suma solicitată - actualizare sau dobânzi. De aceea, în mod corect a fost respinsă solicitarea formulată prin apel de reconfigurare a modului de cuantificare a prejudiciului prin actualizarea sumei acordate (remunerația convenită și nu triplul acesteia) cu rata inflației - pentru că o atare cerere constituia, cum s-a arătat mai sus, o pretenție nouă în sensul art. 478 alin. (2) C. proc. civ. Se impune în acest context sublinierea faptului că în mod greșit susține reclamanta în fața instanței de apel necesitatea adoptării altor criterii de determinare a prejudiciului, care să se încadreze în prevederile art. 188 (fost art. 139) alin. (2) din Legea nr. 8/1996. Astfel, regulile desfășurării procesului civil impun un grad rezonabil de disciplină procesuală, în sensul în care toate elementele ce caracterizează pretenția reclamantului să fie deduse judecății odată cu cererea introductivă, pentru a fi cunoscute de adversar, care are dreptul de a formula apărări adecvate prin întâmpinare, toate acestea urmând a fi avute în vedere de instanță la soluționarea cauzei. Din acest motiv art. 204 C. proc. civ. nu permite modificarea cererii (inclusiv sub aspectul obiectulu) după momentul primului termen de judecată la care reclamantul este legal citat, cu excepțiile cuprinse în alin. (2) al textului, ce nu sunt incidente în cauza de față. Or, indicarea unor noi elemente de calcul al prejudiciului (cum sunt actualizarea cu indicele de consum sau aplicarea de dobânzi legale sumei solicitate) reprezintă, fără îndoială, modificări ale acțiunii care puteau fi formulate numai în acord cu limitele trasate de art. 204 C. proc. civ. Este adevărat că reclamanta putea propune instanței mai multe variante de calcul al prejudiciului, aducând argumente subsidiare sau alternative (pentru ipoteza în care varianta triplului remunerației nu era însușită de instanță), dar acestea trebuia să figureze în cererea de chemare în judecată sau într-o cerere de modificare formulată în termenul legal. În plus, actualizarea și dobânda nu puteau fi cerute direct în apel, pentru argumentele expuse în cele ce preced, cu ocazia analizei recursului declarat de pârât. Pentru toate aceste argumente, recursul declarat de reclamantă, ce poate fi încadrat în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., va fi respins ca nefondat.