ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1594/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă sub nr. x/2018, la 10 aprilie 2018, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții SCPEJ B., C., D. și E., solicitând instanței, ca prin hotărârea ce o va pronunța, să constate retragerea din Societatea Civilă Profesională de Executori "B." a fiecăruia dintre cei trei pârâți, respectiv C., D. și E., ca urmare a notificărilor înregistrate la societate sub nr. x din 16.03.2018, precum și să dispună anularea, în parte, a Hotărârii nr. 1/26.03.2018, respectiv a pct. 1-3 și 5, cu cheltuieli de judecată. Pe calea cererii reconvenționale, pârâții au solicitat, în principal, să se constate încetarea Contractului de societate civilă profesională încheiat la 10.10.2012 și a Societății Civile Profesionale de Executori Judecătorești "Dobra, B.", înființate prin Ordinul Ministrului Justiției nr. 3789/C/19.11.2012, ca efect al denunțării unilaterale, în temeiul art. 1277 C. civ. și, în subsidiar, pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se dispună încetarea Contractului de societate civilă profesională încheiat la 10.10.2012 și a Societății Civile Profesionale de Executori Judecătorești "B.", înființate prin Ordinul Ministrului Justiției nr. 3789/C/19.11.2012, în temeiul art. 1930 alin. (1) lit. a) din C. civ., iar într-un ultim subsidiar, în temeiul art. 1930 alin. (1) lit. c) din același act normativ. Prin încheierea de ședință din 12 decembrie 2018, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis excepția de necompetență funcțională și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea uneia dintre secțiile III-V ale Tribunalului București, în raport de dispozițiile art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2010. Cauza a fost astfel înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. x/2018**. La 2 octombrie 2019, reclamantul a depus la dosar o cerere de renunțare la judecată, în temeiul art. 406 C. proc. civ., iar ulterior, la 4 decembrie 2019, acesta și-a precizat cererea de renunțare la judecată, arătând că înțelege să renunțe doar la capătul unu de cerere, prin care a solicitat să se constate retragerea din Societatea Civilă Profesională de Executori "B." a fiecăruia dintre cei trei pârâți, respectiv C., D. și E., ca urmare a notificărilor înregistrate la societate sub nr. x din 16.03.2018.

Sentința pronunțată de prima instanță Prin sentința civilă nr. 649 din 24 iunie 2020, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a luat act de renunțarea reclamantului A. la judecata primului capăt de cerere formulat în contradictoriu cu pârâții Societatea Civilă Profesională de Executori Judecătorești "B.", C., D. și E.. A respins, ca neîntemeiate, excepția lipsei capacității procesuale de folosință și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SCPEJ "B.". A respins, ca neîntemeiate, excepția lipsei de interes și excepția lipsei de obiect a capătului 2 de cerere al acțiunii principale. A respins, ca nefondat, capătul 2 de cerere al acțiunii principale formulat de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Societatea Civilă Profesională de Executori Judecătorești "B.", C., D. și E., având ca obiect anularea în parte a Hotărârii nr. 1/26.03.2018. A respins, ca rămasă fără obiect, cererea reconvențională formulată de pârâții C., D. și E., în contradictoriu cu reclamantul A. și a obligat reclamantul la plata către pârâții C. și D. a sumei de 8.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat redus. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul A..

Decizia pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 384 A din 18 martie 2022, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie a respins apelul, ca nefondat, și a obligat apelantul să plătească intimaților C. și D. suma de 11.776 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, sub forma onorariului de avocat.

Recursul exercitat în cauză Hotărârea instanței de apel a fost atacată cu recurs de către reclamantul A.. În dezvoltarea motivului de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul a susținut, în esență, că instanța de apel nu a aplicat corect dispozițiile art. 1272, 1910, 1913, 1916 și 1918 din C. civ. care stabilesc regula unanimității voturilor asociaților pentru modificarea actelor constitutive ale unei societăți civile, precum și art. 1272 C. civ., care impune aplicabilitatea regulilor de drept comun fiecărui contract special în absența clauzelor derogatorii. Susține că instanțele de fond au ignorat prevederile art. 1930, 1941 și 1942 C. civ. care nu prevăd un regim de măsuri provizorii ce pot deroga de la regimul de drept comun al administratorilor unei societăți civile în situația manifestării de către o parte din asociați a dorinței de încetare a societății, ci reglementează cu totul altceva. Astfel, s-a procedat la numirea unui administrator unic în persoana pârâtei C., fără acordul unanim, în locul celor doi reprezentanți cu puteri depline stabiliți prin actul constitutiv, precum și la împuternicirea unui asociat, ce nu este administrator, să facă acte de administrare a societății, tot fără acordul unanim necesar modificării actului constitutiv. Concluzia instanței de fond, precum și a celei de apel că, prin dispozițiile adoptate la punctele 1, 2, 3 și 5 din Hotărârea asociaților nr. 1/26.03.2018, nu s-ar modifica actul constitutiv al societății este rezultatul unei neînțelegeri a regimului statutar și legal al calității de administrator al societății civile, fiind o vădită aplicare greșită a art. 1910 și 1913 din C. civ. Mai arată că numirea asociatului retras C. ca unic reprezentant al societății în raporturile cu terții, conferirea accesului la conturile curente ale societății exclusiv asociatului D., care nu fusese desemnat ca reprezentant al societății față de terți prin actul constitutiv și desemnarea acestuia ca reprezentant al societății în raporturile fiscale cu A.N.A.F., sunt lovite de nulitate, pentru că reprezintă modificări ale contractului de societate ce nu pot fi adoptate decât în unanimitate. Consideră că se aduce atingere limitelor mandatului de administrator al reclamantului, astfel cum rezultă din contractul de societate și din regimul legal, fiind limitat dreptul acestuia de a dispune anumite plăți, deși limitarea era deja făcută pentru orice plăți prin efectul hotărârilor de la pct. 1 și 2. Stabilirea unor noi limite de mandat, a unui mod de organizare neprevăzut prin contractul de societate, precum și a altor aspecte legate de administrare prin hotărârile de la pct. 3 și 5 din hotărârea atacată, constituie încălcarea aceluiași regim prevăzut de contractul de societate și lege privind exercitarea funcției de administrator făcută fără respectarea prevederilor privind consimțământul tuturor asociaților. Prin hotărârea de la pct. 3, se aduce atingere limitelor mandatului de administrator al domnului A., astfel cum rezultă din contractul de societate și din regimul legal arătat mai sus, fiind limitat încă o dată dreptul acestuia de a dispune anumite plăți, deși limitarea era deja făcută pentru orice plăți prin efectul hotărârilor de la punctele 1 și 2. La punctul 5, se modifică nu doar limitele mandatului reclamantului ca administrator și modul de organizare, dar chiar se restrânge accesul său la informații curente privind societatea, lucru indispensabil nu doar funcționării ca administrator, ci chiar și funcționării sale profesionale ca executor judecătoresc, prin limitarea accesului la corespondență pentru unii asociați. Toate aceste hotărâri, luate la punctele 1, 2, 3 și 5, sunt modificări evidente ale reglementării din contractul de societate privind funcția de administrator, față de efectul prevederilor din acest contract, raportate la regimul legal al administratorilor unei societăți civile. Modificarea reglementării funcției de administrator, așa cum rezultă din contractul de societate și din regimul de drept comun, constituie o modificare a contractului de societate și poate fi făcută doar cu respectarea regulii unanimității, prevăzută de art. 1910 alin. (3) C. civ. Confuzia instanțelor care și-au însușit argumentația pârâților, cum că nu s-ar fi modificat prin aceste hotărâri contractul de societate, ci ar fi vorba de lucruri ce nu au legătură cu conținutul contractului de societate, pornește de la ignorarea regimului de drept comun al reglementării limitelor mandatului administratorilor și a modului de organizare și administrare al societății civile. Arată că a valida teze de genul că, întrucât niciun articol din actul constitutiv nu a fost modificat expres, nu s-a modificat regimul statutar al administratorilor prin faptul că s-a stabilit ca reprezentarea să se facă doar de unul din cei doi administratori, înseamnă a valida o fraudă la lege și un raționament vădit defectuos, cu aplicarea eronată a normelor legale. Mai susține că ideea că derogarea de la regimul legal ar fi provizorie și, deci posibilă, prin raportare la dorința de încetare a societății, manifestată de unii asociați, nu are nicio bază legală, ci reprezintă o interpretare peste lege și împotriva sa, căci orice modificare permanentă sau temporară a regimului juridic al administratorilor societății civile reprezintă o modificare a acestui regim, deci trebuie să aibă forma prevăzută de lege. Or, societatea civilă, ca și contract, nu cunoaște un regim juridic derogator de la dreptul comun, prin faptul că unii asociați și-au manifestat dorința de încetare a ei, ci, într-o asemenea situație, își continuă existența ca și contract civil, cu regimul său statutar și legal, fără nicio modificare, până la data la care încetează în condițiile prevăzute de lege - art. 1930 C. civ. și ale legii speciale (Legea nr. 188/2000), adică abia la momentul existenței Ordinului Ministrului Justiției care ia act de încetarea asocierii. În speța de față, societatea profesională și-a continuat existența timp de încă 9 luni, între data de 26.03.2018 și data încetării, la 04.01.2019. Mai mult, administrarea bunurilor comune ale asociaților încetează doar la data acordului de partajare sau la data numirii de lichidatori, conform art. 1941 și următoarele din C. civ. Astfel, instanța de apel, stabilind că încălcarea provizorie a regulii unanimității este posibilă față de dorința de încetare a societății, nu a aplicat corect legea, ci a creat norme speciale proprii, pe care legiuitorul nu le-a reglementat, aplicând regula generală a majorității simple peste regula specială de strictă interpretare a regulii unanimității. În concluzie, a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la instanța de apel, spre o nouă judecată a cererii principale.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea formulată, intimații C. și D. au invocat excepția nulității recursului, pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.. Aceștia au susținut că recurentul critică cu precădere hotărârea instanței de fond și invocă aspecte care vizează temeinicia, iar nu nelegalitatea hotărârii recurate. În subsidiar, au solicitat respingerea recursului, ca lipsit de interes, în condițiile în care hotărârea asociaților a încetat să mai producă efecte, asocierea profesională încetând prin Ordinul MJ nr. 82/C/4.01.2019. Au mai solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 18 mai 2023, completul de filtru a admis în principiu recursul, fiind respinsă excepția nulității recursului și stabilit termen de judecată în ședință publică, la 12 octombrie 2023, cu citarea părților.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Prioritar, Înalta Curte constată că, prin sentința primei instanțe, a fost respinsă excepția lipsei de interes și excepția lipsei de obiect a capătului 2 de cerere al acțiunii principale, invocate de către intimații-pârâți la termenul de judecată de la fond din 3 iunie 2020, soluție ce nu a fost apelată, devenind astfel definitivă, ea fiind doar reluată de către intimații-pârâți prin întâmpinarea formulată în fața instanței de apel, care, de altfel, nici nu a analizat-o și, ulterior, prin întâmpinarea depusă în recurs. În aceste context, excepția lipsei de interes, motivată de faptul că pârâta Societatea Civilă Profesională de Executori Judecătorești B. nu mai există, în urma emiterii Ordinului Ministrului Justiției nr. 82/C/04.01.2019, nu mai poate fi analizată, întrucât soluția dată asupra acesteia a căpătat autoritate de lucru judecat. Pe de altă parte, recursul vizează decizia din apel, astfel că nu se poate reține că ar fi lipsit de interes, în contextul în care recurentul-reclamant nu a obținut câștig de cauză în fața instanțelor de fond. Cu privire la fondul recursului, Înalta Curte reține că, potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., "recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", iar, conform art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiată recursul și dezvoltarea lor". Din coroborarea acestor dispoziții legale rezultă că recursul este calea extraordinară de atac de reformare, prin care hotărârea este supusă controlului judiciar numai prin prisma conformității sale cu regulile de drept material și/sau procesual aplicabile, astfel că părțile nu au posibilitatea de a o critica pentru motive de netemeinicie. Cu alte cuvinte, în recurs se exercită strict un control de legalitate al hotărârii, prin raportare la motivele de casare prevăzute în mod expres și limitativ la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanței de recurs reanalizarea mijloacelor de probă și/sau reevaluarea situației de fapt. În literatura de specialitate și în practica judiciară, s-a arătat că faptele sunt stabilite în mod suveran de către instanțele de fond, în timp ce instanța de recurs judecă hotărârea, iar nu procesul, în sensul că nu rejudecă tot dosarul, ci verifică, pe baza hotărârii recurate, modalitatea în care au fost aplicate de către instanța de apel normele de drept procesual și/sau de drept material situației de fapt deja stabilite. Ca atare, scopul recursului transcede interesului particular și constă în asigurarea unui cadru juridic coerent și unitar, printr-o interpretare și aplicare uniformă a legii, în timp ce interpretarea mijloacelor de probă este de resortul convingerii judecătorului de fond, care administrează probele și le poate aprecia (în primă instanță) sau, după caz, reaprecia și completa (în apel). În acest context, nu se poate pretinde instanței de recurs cenzurarea aprecierii probatoriului, transformând-o într-o a treia instanță de fond, în mod vădit contrar rolului și funcțiilor recursului. În considerarea celor expuse, Înalta Curte urmează a analiza doar acele argumente din memoriul de recurs care se subsumează motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., referitoare la încălcarea art. 1910 alin. (2) și (3) și urm. din C. civ., din perspectiva nerespectării regulii unanimității la adoptarea Hotărârii nr. 1/26.03.2018 în ceea ce privește măsurile luate de la pct. 1-3 și 5, întrucât celelalte critici din recurs, aduc în discuție temeinicia deciziei recurate, prin prisma mijloacelor de probă administrate în fond și în apel, în legătură cu faptul că măsurile luate de la pct. 3 și 5 din hotărârea asociaților ar viza modificarea contractului de societate, iar nu desfășurarea curentă a activității societății de executori judecătorești. Criticile sunt nefondate. Contrar susținerilor din recurs, instanța de apel a stabilit că măsurile de la pct. 1-2 din Hotărârea nr. 1/26.03.2018 se încadrează în ipotezele reglementate de art. 1910 alin. (3) din C. civ., în sensul în care a reținut că desemnarea, prin pct. 1 al hotărârii nr. 1/26.03.2018, ca reprezentant al societății în raporturile cu terții, doar a intimatei-pârâte C. reprezintă atât o modificare a contractului de societate, cât și numirea unui administrator unic, în sensul dispozițiilor art. 1910 alin. (3) din C. civ., iar, desemnarea, prin pct. 2 al Hotărârii nr. 1/26.03.2018, a intimatului-pârât D., ca reprezentant al societății în raporturile cu F. S.A. și cu Agenția Națională de Administrare Fiscală, reprezintă o modificare a contractului de societate, în sensul dispozițiilor art. 1910 alin. (3) din C. civ. Cu toate acestea, instanța de apel, prin interpretarea regulii stabilite de art. 1910 alin. (3) C. civ. la situația de fapt, ce nu mai poate fi contestată în recurs, a reținut, în mod legal, că dată fiind manifestarea de voință a trei dintre asociați în sensul încetării asocierii, Hotărârea nr. 1/26.03.2018 are caracter provizoriu și a fost adoptată cu intenția de a produce efecte temporare, respectiv doar pentru perioada de tranziție cuprinsă între momentul adoptării sale și cel al încetării efective a asocierii, prin emiterea ordinului ministrului justiției nr. 82C/04.01.2019, fiind destinată a reglementa modul de desfășurare a activității curente, precum și raporturile dintre asociați, dat fiind că decizia de încetare a asocierii a intervenit ca urmare a neînțelegerilor dintre asociați, neputând fi adoptată, astfel, cu consimțământul tuturor asociaților, în condițiile art. 1910 alin. (3) C. civ., tocmai din cauza "divergențelor de opinii profesionale și personale" ivite între asociații contractului de societate. În acord cu motivarea instanței de apel, Înalta Curte reține că un contract de societate este, în principiu, un contract intuitu personae. Astfel, contractul de societate prin care se constituie o societate simplă are întotdeauna un caracter intuitu personae, persoana asociaților și încrederea reciprocă dintre aceștia fiind importante atât la momentul încheierii, al executării, cât și la momentul încetării lui. În consecință, niciunul dintre asociați nu-și poate transmite părțile de interes către persoane din afara societății decât cu consimțământul tuturor asociaților [art. 1901 alin. (1) teza a II-a C. civ..] și nici nu poate ceda sau garanta în niciun fel obligațiile personale sau ale vreunui terț cu drepturile sociale, fără consimțământul tuturor celorlalți asociați [art. 1908 alin. (2) și (3) C. civ..]. Din aceleași considerente, moartea sau punerea sub interdicție a unuia dintre asociații persoane fizice ori încetarea calității de subiect de drept a uneia dintre persoanele juridice asociate ori falimentul unuia dintre asociați duce la încetarea societății, dacă în contractul de societate nu se prevede altfel (art. 1938 C. civ.). Potrivit art. 1939 C. civ., "în contractul de societate se poate stipula ca la moartea unui asociat societatea să continue de drept cu moștenitorii acestuia". Or, în speță, date fiind "divergențele de opinii profesionale și personale" ivite între asociații contractului de societate, această încredere reciprocă nu mai există, dovadă fiind voința celor trei asociați de a înceta asocierea, precum și litigiile aflate în prezent pe rolul instanțelor între asociați. Dispozițiile art. 1910 alin. (3) C. civ. trebuie interpretate, astfel, în contextul în care, anterior adoptării hotărârii atacate, trei dintre cei patru asociați și-au exprimat voința încetării asocierii conform notificărilor din data de 16.03.2018, ceea ce înseamnă că voința socială nu s-ar mai putea forma prin întâlnirea voințelor tuturor asociaților. Altfel spus, verificarea respectării majorității prevăzute de lege pentru adoptarea unei hotărâri, trebuie efectuată în condițiile exprimării anterioare a voinței de încetare a societății și cu luarea în considerare a faptului că derularea activității ulterioare a societății este subsumată atingerii scopului încetării persoanei juridice respective. Pe de altă parte, este relevant și faptul că societatea în discuție este necesar să funcționeze până la momentul îndeplinirii formalităților legale de încetare, fiind vorba despre o societate civilă profesională a executorilor judecătorești, având ca obiect de activitate prestarea unui serviciu public. Or, până la finalizarea procedurii de aprobare a încetării existenței acestei societăți, care a intervenit prin ordinul ministrului justiției din data de 04.01.2019, respectiva societate avea obligația de a-și îndeplini în mod corespunzător activitatea și de a derula procedurile de executare silită până la momentul încetării sale, ceea ce a presupus, printre altele, adoptarea hotărârilor cu privire la care s-a introdus prezenta acțiune în nulitate. În acest context, al exprimării voinței de încetare a societății civile și până la data încetării în condițiile legii a acestei asocieri, observând specificul obiectului de activitate al societății și împrejurarea că activitatea de executare silită ține de prestarea unui serviciu public, de interes general, dispoziția cuprinsă la art. 1910 alin. (3) C. civ. privind aplicarea regulii unanimității trebuie interpretată și aplicată în spiritul său, astfel cum a procedat în mod corect instanța de apel. Faptul că instanța de apel a apreciat, în acest context faptic specific, că măsurile dispuse prin pct. 1 și 2 din Hotărârea nr. 1/26.03.2018 privitoare la desfășurarea activității curente a S.C. P..E.J. "B." până la momentul la care ministrul justiției va aproba încetarea asocierii au un caracter excepțional și temporar și nu au putut fi adoptate cu consimțământul tuturor asociaților, astfel că nu poate fi reținută, în cauză, încălcarea regulii unanimității, prevăzută la art. 1910 alin. (3) din C. civ., nu înseamnă că instanța de apel a interpretat greșit normele legale în materie sau că a creat norme speciale proprii, pe care legiuitorul nu le-a reglementat, aplicând regula generală a majorității simple peste regula specială de strictă interpretare a regulii unanimității. Ceea ce este relevant este faptul că adoptarea hotărârii contestate a intervenit cu votul celor trei asociați, astfel că, în contextul neînțelegerilor dintre asociați, al adoptării voinței individuale de încetare a societății și al necesității desfășurării corespunzătoare a procedurilor de executare silită aflate în derulare, voința societății nu se putea forma altfel decât prin întâlnirea voinței a trei dintre cei patru asociați. Prin urmare, în interpretarea și aplicarea prevederilor art. 1910 alin. (3) C. civ., în mod just a reținut instanța de apel respectarea condiției legale privind majoritatea cerută pentru adoptarea hotărârilor în cadrul societății civile, în scopul desfășurării activității curente în perioada tranzitorie de la momentul exprimării voinței încetării societății și până la momentul efectivei îndepliniri a formalităților legale care marchează încetarea persoanei juridice. Contrar susținerilor recurentului reclamant, față de argumentele anterior expuse, se constată că, în speță, nu este incidentă o ipoteză de aplicare eronată a prevederilor art. 1272, 1910 alin. (2) și (3), 1913, 1916, 1918, 1930, 1941 și 1942 din C. civ. Deopotrivă, se observă că recurentul susține că aprecierea instanței de apel privitoare la faptul că măsurile luate de la pct. 3 și 5 din hotărârea asociaților ar viza modificarea contractului de societate, iar nu desfășurarea curentă a activității societății de executori judecătorești. Înalta Curte constată, însă, că, în speță, aprecierea instanței de apel asupra faptului că măsurile de la pct. 3 și 5 nu privesc nici numirea unui administrator unic, nici modificarea contractului de societate s-a făcut, prin prisma faptului că prin cele două măsuri nu se modifică niciuna dintre cele 10 clauze ale contractului de societate civilă profesională încheiat la 10.10.2012, astfel cum a fost modificat prin cele două acte adiționale, respectiv a faptului că reclamantul nu a indicat în concret care clauză din contractul de societate ar fi fost modificată prin cele două măsuri adoptate la pct. 3 și 5 din hotărârea nr. 1/26.03.2018, susținând într-o manieră generală că "s-au stabilit noi limite de mandat, un mod de organizare neprevăzut prin contractul de societate, precum și alte aspecte legate de administrarea societății". Astfel, aprecierea instanței de apel, contestată în recurs, prin argumentele evocate anterior, poartă asupra elementelor de fapt și nu asupra elementelor de drept, criticile recurentului anterior menționate tinzând la a aduce în discuție modul de interpretare a materialului probator de către instanța care a pronunțat hotărârea recurată, cu consecința reevaluării situației de fapt, raportat la probele administrate, iar nu o ipoteză de aplicare greșită în cauză a prevederilor art. 1910 alin. (3) din C. civ. În consecință, Înalta Curte urmează a reține că aceste critici, care tind să conducă la reevaluarea elementelor de fapt, nu pot fi primite, întrucât vizează modalitatea în care judecătorii fondului au evaluat probatoriile și și-au format convingerea asupra temeiniciei cererii deduse judecății, neconstituindu-se în critici de nelegalitate în înțelesul dispozițiilor art. 488 din C. proc. civ. Prin urmare, stabilind pe baza materialului probator, că măsurile de la pct. 3 și 5 din hotărârea nr. 1/26.03.2018 nu se încadrează în niciuna dintre cele două situații specifice care ar fi atras aplicarea în cauză a regulii unanimității, conform art. 1910 alin. (3) C. civ., instanța de apel a reținut, în mod legal, că ele au fost legal adoptate cu votul majorității asociaților, conform art. 1910 alin. (2) din același cod. În orice caz, sunt pe deplin valabile argumentele anterior expuse în privința modului în care instanța de apel a interpretat și aplicat regula unanimității cu prilejul analizării acțiunii în nulitatea măsurilor adoptate la pct. 1 și 2 din Hotărârea nr. 1/26.03.2018. Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, constatând că decizia recurată a fost pronunțată cu respectarea prevederilor legale, în temeiul art. 496 alin. (1) din același cod, va respinge recursul, ca nefondat. Având în vedere soluția dată recursului declarat de reclamant, în aplicarea dispozițiilor art. 453 C. proc. civ., va obliga pe recurentul-reclamant la plata sumei de 11.744 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimații-pârâți D. și C., conform dovezilor de plată depuse la dosar, constând în onorariul de avocat.