ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1239/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Argeș, secția civilă la 24 decembrie 2019, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții B., C., D. și E., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța să constate inopozabilitatea contractului de vânzare autentificat sub nr. x/22 august 2012 de către B.N.P. F.. La 13 ianuarie 2020, reclamantul a modificat cererea de chemare în judecată, solicitând introducerea, în cauză, a pârâtului G. pentru a se constata inopozabilitatea contractului de vânzare autentificat sub nr. x/14 decembrie 2011 de B.N.P. H..

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin încheierea din 3 noiembrie 2020 s-a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâți prin întâmpinările depuse la dosar. Prin sentința civilă nr. 238 din 11 mai 2021, Tribunalul Argeș, secția civilă a admis cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, și a declarat inopozabilitatea, față de reclamant, a contractelor de vânzare autentificate sub nr. x/14 decembrie 2011 și nr. 1340/22 august 2012, cu obligarea pârâților la 6.855 RON cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 2281 din 3 mai 2022, Curtea de Apel Pitești, secția I civilă a respins, ca nefondate, apelurile declarate de pârâtul G. împotriva sentinței civile nr. 238 din 11 mai 2021 pronunțate de Tribunalul Argeș, precum și de pârâții B., C., D. și E. împotriva aceleiași hotărâri judecătorești și a încheierii din 3 noiembrie 2020.

Recursurile declarate în cauză Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâții C., D., B. și E. și pârâtul G.. 4.1. Recurenții pârâți C., D., B. și E. au solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de apel, pentru următoarele motive: a.1. În ceea ce privește problema prescripției extinctive, recurenții afirmă că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază (art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ.). Astfel, este esențială exprimarea opiniei instanței asupra momentului la care trebuie să se împlinească termenul de prescripție. Momentul împlinirii termenului de prescripție nu poate fi determinat dacă nu a fost stabilit, în mod concret, momentul începutului curgerii termenului de prescripție extinctivă. În motivarea soluției de respingere a apelului sub aspectul excepției prescripției extinctive, Curtea de Apel Pitești a arătat că momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție este momentul la care creditorul "a cunoscut starea de insolvabilitate a debitorului B., respectiv ulterior momentului pronunțării sentinței civile nr. 59/15 februarie 2018 a Tribunalului Argeș, prin care debitorul a fost obligat, prin acțiunea în regres, să plătească creditorului suma de 316.500 RON". De asemenea, instanța de apel a reținut că "instanța de fond, în aprecierea termenului de prescripție, a avut în vedere un moment anterior constatării stării de insolvabilitate a debitorului în procedura executării silite...". Rezultă din considerentele deciziei recurate că Tribunalul a avut în vedere un moment anterior constatării stării de insolvabilitate, adică un moment anterior începutului curgerii termenului de prescripție (deci, Tribunalul nu a dezlegat corect), iar Curtea a reținut că termenul de prescripție a început să curgă la un moment ulterior pronunțării sentinței civile 59/15 februarie 2018, fără să precizeze care este acest moment. Nefiind determinată data de la care curge termenul de prescripție, nu poate fi determinată nici data la care acesta s-a împlinit și, astfel, nu se poate stabili dacă acțiunea revocatorie este introdusă după împlinirea termenului de prescripție sau este introdusă în termen. Neprecizarea de către instanța de apel a momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție extinctivă determină caracterul nemotivat al deciziei și face imposibil controlul de legalitate pe care trebuie să îl efectueze instanța de recurs, aspect care determină încălcarea dreptului la apărare, a dreptului la un proces echitabil și îngrădește accesul liber la justiție al recurenților (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.). a.2. Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.). Decizia este pronunțată cu încălcarea dreptului la apărare, a dreptului la un proces echitabil și dreptului de dispoziție al părților (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.). Instanța de apel nu a analizat criticile cuprinse în memoriul de apel la paginile 3 - 5, prin care se indică și se dovedește momentul de la care creditorul trebuia să cunoască prejudiciul. În anul 2012, recurenții B. și C., cât și garantul ipotecar A., au fost supuși executării silite de către creditoarea I. S.A. În dosarul de executare constituit, nr. 4243/2012 al B.E.J. J., executorul judecătoresc a solicitat Primăriei Pitești lista bunurilor cu care figurează în evidențele fiscale atât recurenții debitori, cât și intimatul reclamant, comunicându-se, prin adresa nr. x/27 decembrie 2012, că debitorii nu sunt înscriși cu niciun bun mobil sau imobil. Această adresă a fost depusă în dosarul de executare la 8 ianuarie 2013. La 28 februarie 2013, garantul ipotecar a formulat contestație la executare în dosarul nr. x/2012, dosarul de executare fiind atașat dosarului constituit, pe rolul Judecătoriei Pitești, ca urmare a demersului intimatului reclamant. Acesta din urmă trebuia să cunoască, cel mai târziu la momentul soluționării contestației la executare (28 noiembrie 2014), starea de insolvabilitate a recurenților Drăgoi, dovada acestei stări fiind probă în dosarul de contestație la executare. Acest moment este plasat cu 5 ani înainte de introducerea acțiunii revocatorii, termenul de prescripție extinctivă fiind împlinit la data cererii de chemare în judecată. Dacă instanța ar fi avut în vedere aceste aspecte, în motivarea deciziei ar trebui să se regăsească argumente potrivit cărora începutul prescripției nu curge de la data indicată de pârâți, respectiv 28 noiembrie 2014, deoarece art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. obligă instanța să menționeze, în considerente, și motivele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Din acest punct de vedere, hotărârea apare ca nemotivată. Neanalizarea de către instanța de apel a acestei apărări, ce avea potențialul să conducă, în mod distinct, la admiterea apelului, evidențiază o încălcare a dreptului la apărare, a dreptului la un proces echitabil și a dreptului de dispoziție al părților. b. În ceea ce privește condițiile acțiunii revocatorii, recurenții susțin că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.) și este pronunțată cu încălcarea dreptului la apărare, dreptului la un proces echitabil și dreptului de dispoziție al părților (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.). Arată recurenții că, în motivele de apel formulate împotriva sentinței Tribunalului Argeș, a fost formulată o critică distinctă, cuprinsă în paginile 8 - 9 din cererea de apel. Această critică vizează modalitatea de soluționare de către prima instanță a acțiunii revocatorii privind contractul de vânzare-cumpărare nr. x/22 august 2012, adică acel contract prin care G. vinde către recurenții D. și E. bunul imobil din litigiu. Dacă acest contract de vânzare-cumpărare este atacat cu acțiunea revocatorie, potrivit art. 1562 C. civ., este obligatoriu ca reclamantul A. să fi fost creditorul vânzătorului G., iar, prin acest contract, G. trebuie să își fi creat sau să își fi mărit o stare de insolvabilitate, astfel încât creditorul său, A., să fie pus în imposibilitatea realizării creanței față de el. Or, A. nu a fost și nu este creditor al lui G., între aceștia nefiind niciun raport juridic; de asemenea, nu s-a afirmat, în acțiune, că G. ar fi devenit insolvabil prin vânzarea bunului către D. și E.. Această apărare a fost valorificată prin prisma a 4 elemente: excepția inadmisibilității acțiunii revocatorii prin raportare la contractul de vânzare nr. x/22 august 2012; lipsa calității procesuale active a reclamantului în ceea ce privește acțiunea revocatorie față de același contract; solicitarea de respingere a acțiunii pe fond, pentru neîndeplinirea condițiilor; lipsa de interes a acțiunii raportat la actul juridic menționat. Instanța de apel nu a analizat acest motiv. Dacă acest motiv de apel ar fi fost analizat, în motivarea deciziei ar fi trebuit să se regăsească argumente potrivit cărora reclamantul A. era creditorul lui G. sau că A. are pusă de lege la dispoziție calea acțiunii revocatorii chiar dacă nu este creditor al vânzătorului. Art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. obligă instanța să menționeze, în considerente, și motivele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Neanalizarea de către instanța de apel a acestei apărări, ce avea potențialul să conducă la admiterea căii de atac, evidențiază o încălcare a dreptului la apărare, a dreptului la un proces echitabil și a dreptului de dispoziție al părților. 4.2. Recurentul pârât G. a solicitat admiterea căii de atac, casarea, în întregime, a deciziei recurate și, în principal, să se constate că dreptul material la acțiune este prescris, în subsidiar, trimiterea cauzei, spre rejudecare la instanța de apel, pentru următoarele motive: a. Dispozițiile noului C. civ., aplicabil ambelor contracte a căror desființare se solicită, stabilesc, pentru acțiunea pauliană, un termen de prescripție de un an de la data la care creditorul a cunoscut sau trebuia să cunoască prejudiciul ce rezulta din actul atacat - art. 1564 C. civ. Termenul special de prescripție de un an a început să curgă de la momentul înscrierii în cartea funciară a celor două contracte de vânzare, respectiv, pentru contractul nr. x/14 decembrie 2011 a început să curgă la 15 decembrie 2011, iar pentru contractul nr. x/22 august 2012, la 23 august 2012. De la momentul înscrierii în cartea funciară, intimatul reclamant trebuia să cunoască prejudiciul. Potrivit art. 883 alin. (3) C. civ., "Nimeni nu va putea invoca faptul că nu a avut cunoștință de existența vreunei înscrieri efectuate în cartea funciară sau, după caz, a unei cereri de înscriere înregistrate la biroul de cadastru și publicitate imobiliară", astfel că, după înscrierea în cartea funciară, drepturile astfel înscrise devin opozabile erga omnes, acesta fiind scopul publicității imobiliare. Evocă, în acest sens, decizia nr. 1698/18 aprilie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, fiind evident că nu poate fi lăsat la latitudinea reclamantului momentul în care acesta decide să ia cunoștință de actul considerat prejudiciabil, respectiv de formularea cererii de comunicare către O.C.P.I. Prin încheierea de ședință din data de 3 noiembrie 2020, instanța de fond a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de recurentul G. prin întâmpinare, cu motivarea că "momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție este cel al comunicării extrasului de carte funciară din data de 13 decembrie 2019 de la dosar", apreciind că acesta este momentul la care reclamantul a luat cunoștință de actele pe care le atacă, dată de la care a cunoscut presupusul prejudiciu și persoana care l-a cauzat, explicație preluată și în sentința civilă pronunțată. Acțiunea a fost depusă la 24 decembrie 2019, astfel că s-a reținut ca fiind depusă în termenul de un an. Curtea de Apel Pitești, având de soluționat apelul promovat în cauză cu privire la modalitatea de soluționare a excepției prescripției, l-a apreciat ca fiind nefondat, raportându-se însă la un moment distinct de cel stabilit de Tribunal. "Momentul de la care curge termenul de prescripție nu este acela al încheierii actului de către debitor în frauda interesului creditorului, ci momentul la care acesta de pe urmă a cunoscut sau trebuia să cunoască prejudiciul. În cazul acțiunii revocatorii, prejudiciul creat de către debitor în detrimentul interesului creditorului constă în starea de insolvabilitate pe care o creează prin înstrăinarea bunurilor sau o naște, zădărnicind valorificarea creanței. Față de acest moment, rezultând în mod expres din dispozițiile art. 1564 C. civ., termenul de un an pentru formularea acțiunii în declararea inopozabilității actelor de vânzare-cumpărare a început să curgă de la data la care reclamantul a cunoscut starea de insolvabilitate a debitorului B., respectiv ulterior momentului pronunțării sentinței civile nr. 59/15 februarie 2018 a Tribunalului Argeș, prin care debitorul a fost obligat prin acțiunea în regres să plătească creditorului suma de 316.500 RON. Instanța de fond, în aprecierea termenului de prescripție, a avut în vedere un moment anterior constatării stării de insolvabilitate a debitorului în procedura executării silite, acela al eliberării extraselor de carte funciară privind imobilele, din data de 13 decembrie 2019, atunci când, prin încheierea de ședință din 3 noiembrie 2020, a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune în mod corect". Se impune clarificarea cronologică a momentelor avute în vedere de instanța de apel în justificarea "corectitudinii" cu care a fost respinsă excepția prescripției dreptului material la acțiune. Curtea de Apel Pitești a motivat că termenul de un an pentru formularea acțiunii în declararea inopozabilității actelor de vânzare a început să curgă de la data la care reclamantul a cunoscut starea de insolvabilitate a debitorului B., respectiv ulterior momentului pronunțării sentinței civile nr. 59/15 februarie 2018 a Tribunalului Argeș, prin care debitorul a fost obligat, prin acțiunea în regres, să plătească creditorului suma de 316.500 RON. Sentința civilă nr. 59 din 15 februarie 2018 a Tribunalului Argeș a rămas definitivă, prin neapelare, la 14 iunie 2018. La 20 iunie 2018, intimatul A. a formulat cererea de executare silită a titlului executoriu constând în sentința civilă nr. 59/15 februarie 2018 a Tribunalului Argeș. Ca urmare a relațiilor solicitate în cadrul dosarului execuțional nr. x/2018, la 28 august 2018, Primăria Municipiului Pitești confirmă că B. și C. nu figurează cu bunuri mobile și imobile supuse impozitelor și taxelor locale, iar, la 4 septembrie 2018, și O.C.P.I. precizează că, pe numele B., nu au fost identificate înregistrări referitoare la cartea funciară. Aceste înscrisuri (titlul executoriu și înscrisurile din dosarul de executare silită nr. x/2018) au fost depuse de reclamant la 13 ianuarie 2020. Deși ambiguă această formulare de "ulterior pronunțării sentinței civile nr. 59/15 februarie 2018", (ulterior putând fi și astăzi), apreciază că termenul de un an este depășit, indiferent de momentul la care se raportează, având în vedere că acțiunea a fost depusă la 24 decembrie 2019. În logica instanței de apel, dacă reclamantul a cunoscut starea de insolvabilitate a debitorului B. la data pronunțării sentinței civile nr. 59 din 15 februarie 2018 a Tribunalului Argeș, se pune problema cum devine momentul eliberării extraselor de carte funciară privind imobilele, din 13 decembrie 2019, un moment anterior constatării stării de insolvabilitate a debitorului în procedura executării silite. Instanța de apel nu a precizat exact care este momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție, moment de la care să fie calculat termenul de un an stabilit de legiuitor, iar, în lipsa acestei motivări, nu poate fi verificată legalitatea soluției. În dosarul de executare nr. 4243/2012 al B.E.J. J., constituit la cererea creditoarei I. S.A., s-a solicitat Primăriei Pitești lista bunurilor cu care figurau înscriși, în evidențele fiscale, pârâții B. și C., răspunsul dat prin adresa x/27 decembrie 2012 fiind că soții Drăgoi nu mai figurează înscriși cu niciun bun mobil sau imobil în evidențele fiscale. La 28 februarie 2013, reclamantul intimat A. a formulat contestație la executare în dosarul de executare silită 4243/2012 al B.E.J. J., astfel că trebuia să cunoască, cel mai târziu la momentul soluționării contestației sale la executare (28 noiembrie 2014, data pronunțării sentinței), starea de insolvabilitate a soților Drăgoi, dovada acestei stări fiind probă în dosarul contestației la executare. Termenul de un an, calculat fie de la data înscrierii în cartea funciară - x decembrie 2011/23 august 2012, fie de la data la care reclamantul a cunoscut starea de insolvabilitate a debitorului B. - data de 28 noiembrie 2014, data pronunțării sentinței în contestația la executare în dosarul de executare silită 4243/2012 al B.E.J. J., respectiv cel al pronunțării sentinței civile nr. 59/15 februarie 2018 a Tribunalului Argeș, definitivă prin neapelare, la 14 iunie 2018, a fost depășit, acțiunea fiind depusă la 24 decembrie 2019. Instanța de apel a făcut, în mod greșit, aplicarea dispozițiilor art. 1564 din C. civ., apreciind că termenul de un an este respectat, fără a face o minimă motivare în ceea ce privește data exactă de la care începe să curgă termenul de prescripție, respectiv cea la care se împlinește termenul. b. Arată că, în mod greșit, a reținut instanța complicitatea sa la fraudă în condițiile în care a fost de bună-credință, nu a cunoscut situația dintre A. și B., nu a avut niciodată intenția de a prejudicia pe cineva, acționând cu dorința de a achiziționa o casă și, ulterior, a apreciat că este profitabil să înstrăineze casa astfel dobândită. În drept, a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză Reclamantul A. a formulat întâmpinare la recursurile formulate în cauză, solicitând respingerea acestora, ca nefondate. Pârâtul G. a formulat întâmpinare la recursul declarat de pârâții B., C., D. și E., solicitând admiterea acestuia. Prin răspunsul la întâmpinarea formulată de reclamantul A., pârâtul G. a solicitat admiterea căii de atac exercitate de acesta și înlăturarea apărărilor formulate de intimatul reclamant. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând decizia civilă recurată în raport cu criticile formulate și cu dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că ambele recursuri sunt fondate, pentru următoarele considerente: În primul rând, trebuie menționat că cele două recursuri vor fi examinate împreună, în contextul în care recurenții au critici comune în ceea ce privește soluția instanței de apel, de menținere a hotărârii primei instanțe din perspectiva respingerii excepției prescripției extinctive, urmând a se evidenția fiecare susținere diferită a pârâților sub aspectul excepției, cât și al fondului cauzei. În mod corect au afirmat recurenții că, prin decizia recurată, nu se stabilește, în mod exact, termenul de început al curgerii prescripției extinctive, argumente în lipsa cărora nu se poate determina nici momentul împlinirii termenului în discuție, cu consecința imposibilității verificării dacă soluția din apel este legală sub acest aspect. Astfel, Curtea, făcând referire la dispozițiile art. 1564 C. civ., menționează că momentul de la care curge termenul de prescripție de un an, în cazul acțiunii revocatorii, nu este cel al încheierii contractelor de vânzare care fac obiectul demersului reclamantului, ci data la care creditorul a cunoscut sau trebuia să cunoască prejudiciul rezultat din perfectarea acestor acte, respectiv data la care a cunoscut starea de insolvabilitate creată prin încheierea lor. În continuarea raționamentului, plasează momentul cunoașterii stării de insolvabilitate a debitorilor "ulterior pronunțării sentinței civile nr. 59/15 februarie 2018 a Tribunalului Argeș, prin care, în cadrul acțiunii în regres formulate de reclamant, debitorii Drăgoi au fost obligați să-i plătească acestuia, în solidar, suma de 316.500 RON. Totodată, deși instanța de apel a considerat ca fiind corectă soluția primei instanțe de respingere a excepției prescripției extinctive, cu argumentele care au fundamentat-o, reține un alt moment de început al curgerii termenului în raport cu cel identificat de prima instanță (anterior constatării stării de insolvabilitate a debitorului în procedura executării silite, respectiv data eliberării extraselor de carte funciară, x decembrie 2019). Caracterul imprecis al motivării deciziei sub aspectul momentului de început al prescripției, prin folosirea unor termeni generali - "ulterior pronunțării sentinței civile nr. 59/2018" - este de natură să determine imposibilitatea exercitării controlului de legalitate asupra soluției pronunțate în ceea ce privește excepția în dezbatere, în condițiile în care "ulterior" poate implica o multitudine de momente cu caracter relevant asupra excepției, în raport cu care acțiunea trebuia considerată prescrisă față de data introducerii cererii de chemare în judecată (21 decembrie 2019, data poștei). De exemplu, în acest sens, dacă se are în vedere data rămânerii definitive a sentinței civile menționate, care nu a fost apelată, și dispozițiile art. 634 alin. (1) pct. 3 și alin. (2) C. proc. civ., dreptul la acțiune apare ca fiind prescris. De asemenea, deși toți recurenții au evocat, în apelurile declarate, un raționament laborios în ceea ce privește momentul de început al curgerii termenului de prescripție, astfel cum a fost expus pe parcursul prezentelor considerente, instanța de apel a omis să se pronunțe asupra motivelor de apel formulate, decizia fiind total nemotivată din această perspectivă, ceea ce atrage incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 teza I C. proc. civ.. Or, instanța de apel era obligată, conform art. 479 alin. (1) C. proc. civ., să verifice hotărârea primei instanțe, sub aspectul corectei stabiliri a situației de fapt și legii aplicate în limitele indicate prin cererea de apel. În egală măsură, astfel cum stabilesc dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., instanța era obligată să arate și argumentele pentru care a înlăturat cererile părților. Carențele în motivare se regăsesc, în ceea ce privește decizia recurată, nu numai din perspectiva unei argumentații lacunare, imprecise și fără expunerea considerentelor pentru care Curtea nu a validat niciunul dintre raționamentele apelanților din perspectiva începutului curgerii prescripției, dar și din cea a unei motivări contradictorii, care constituie teza a II-a din motivul de casare indicat în precedent. Astfel, deși instanța de apel face referire la momentul cunoașterii prejudiciului de către titularul acțiunii pauliene, pe care îl identifică cu momentul cunoașterii stării de insolvabilitate a debitorului, se raportează la sentința civilă nr. 59/15 februarie 2018 a Tribunalului Argeș, care, în absența determinării unui moment precis, nu reprezintă data cunoașterii stării de insolvabilitate, ci titlul executoriu care confirmă dreptul de creanță al reclamantului asupra sumei de 316.500 RON, la plata căreia pârâții au fost obligați în solidar. Or, condiția referitoare la caracterul cert al creanței, astfel cum este prevăzută în art. 1563 C. civ., este distinctă de condiția ca actul încheiat de debitor cu terțul să fi provocat un prejudiciu creditorului reclamant, care constă, de regulă, în crearea sau mărirea stării de insolvabilitate de către debitor, criteriu de referință în raport cu care instanța de apel a stabilit că trebuie calculat termenul de prescripție. În aceiași termeni ai contrarietății deciziei, instanța de apel validează raționamentul primei instanțe în ce privește respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune, despre care afirmă că este corect, deși reține un alt presupus moment de început decât cele stabilit de prima instanță (data eliberării extraselor de carte funciară, x decembrie 2019), respectiv "ulterior pronunțării sentinței civile nr. 59/15 februarie 2018", care ar viza cunoașterea stării de insolvabilitate a debitorului. Totodată, Curtea reține că prima instanță a avut în vedere "un moment anterior" constatării stării de insolvabilitate a debitorului, ceea ce, fiind considerat corect de către instanța de prim control judiciar, infirmă propriul raționament. Mai mult, referindu-se la "un moment anterior" cunoașterii stării de insolvabilitate de către reclamant, pe care Curtea l-a confirmat, rezultă că începutul termenului de prescripție nu mai poate fi cel stabilit de către această instanță, și anume cel marcat de cunoașterea stării de insolvabilitate care coincide cu cunoașterea sau obligația cunoașterii prejudiciului. În alți termeni, nu se poate reține practic care este, în opinia Curții, momentul de început al curgerii prescripției considerat ca fiind corect de către această instanță. În concluzie, raportat la motivarea incompletă și, pe alocuri, contradictorie a instanței de apel în legătură cu soluția dată excepției prescripției dreptului la acțiune, în baza art. 496 și 497 C. proc. civ. cu referire la art. 488 alin. (1) pct. 6 din același cod, Înalta Curte va admite cele două recursuri, va casa decizia atacată și va trimite cauza, spre rejudecare, urmând ca instanța de apel să identifice, în mod exact, momentul de început al prescripției, în absența căruia nu se poate determina dacă dreptul material la acțiune este sau nu prescris față de data introducerii cererii de chemare în judecată. În egală măsură, în examinarea acestei chestiuni, Curtea va avea în vedere motivele de apel expuse de pârâți, la care va răspunde punctual, indiferent dacă își însușește sau nu vreunul dintre momentele de început al prescripției propuse de aceste părți. Având în vedere că deficiențele în motivarea deciziei comportă un motiv de recurs distinct, cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte consideră că nu se mai impune analiza criticilor din perspectiva încălcării dispozițiilor procedurale referitoare la dreptul la apărare, la un proces echitabil și de dispoziție al părții (care vizează un motiv de casare separat - 488 alin. (1) pct. 5). b. Pe fondul cauzei, în mod corect recurenții susțin nemotivarea instanței de apel în ceea ce privește condiția ca G., vânzătorul din cel de-al doilea contract atacat, să fi fost debitorul reclamantului și, prin perfectarea actului de vânzare, să-și fi creat sau mărit starea de insolvabilitate, cerințe care trebuie îndeplinite cumulativ pentru succesul acțiunii pauliene. Deși face vorbire despre un presupus "concert fraudulos" al pârâților în încheierea contractelor pentru care s-a solicitat revocarea, și care ține de condiția fraudei debitorului, respectiv a complicității la fraudă a terților, nu analizează aceste elemente (cele două arătate mai sus) care reprezintă tot atâtea condiții distincte ce trebuie întrunite pentru admiterea acțiunii pauliene. De asemenea, deși face referire la conduita pârâtului G., pe care o apreciază ca fiind de rea-credință, instanța insistă asupra unor aspecte, contestate de pârât, care sunt exterioare elementelor acțiunii pauliene, și anume plata reală a prețului la data autentificării actelor juridice și lipsa intenției de a cumpăra, care se identifică cu lipsa cauzei actului juridic și care reprezintă motiv de nulitate a contractului, temeiul celor două acțiuni (pauliană și în nulitate) fiind diferit. În concluzie, în ipoteza în care se va trece peste prescripția dreptului la acțiune, Curtea va proceda la analiza, pe fond, a tuturor condițiilor acțiunii revocatorii, astfel cum au fost evidențiate de părți, fiind întrunite și sub acest aspect cerințele motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. La acest moment procesual, neputându-se realiza, în recurs, o apreciere asupra legalității deciziei din perspectiva fondului raporturilor juridice dintre părți, Înalta Curte nu va avea în vedere criticile întemeiate pe motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., rămânând în sarcina instanței de rejudecare să dezlege aceste raporturi. În concluzie, în baza art. 496 și art. 497 cu referire la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., va admite recursurile declarate, va casa decizia atacată și va trimite cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță de apel. În ceea ce privește cheltuielile de judecată solicitate, Curtea le va avea în vedere în raport cu soluția ce urmează a se pronunța, la acest moment procesual nefiind finalizat litigiul în legătură cu care aceste cheltuieli au fost avansate, în condițiile art. 453 C. proc. civ. PENTRU ACESTE MOTIVE,