ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1109/2023

Ședința publică din data de 13 iunie 2023

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Tribunalului Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2019*, reclamantul A. a chemat în judecată pârâtele S.C. B. S.R.L., C. S.R.L. și D. S.R.L., în insolvență, prin lichidator judiciar E., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună:

În drept, cererea a fost întemeiată pe art. 888, art. 1247, art. 1492, art. 1242, art. 1244, art. 1236-1238 C. civ. etc., art. 435 C. proc. civ., Legea nr. 188/2000, Legea nr. 36/1995 și Regulamentul de punere în aplicare a acesteia, Legea nr. 85/2014, art. 37 din Legea nr. 7/1996 actualizată etc.

Prin sentința civilă nr. 1468/24.10.2019 a fost admisă excepția și s-a dispus declinarea competenței de soluționare a cererii în favoarea secției I Civile a Tribunalului Prahova.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul secției I civile din cadrul Tribunalului Prahova la data de 19.11.2019, sub nr. x/2019*.

La data de 22 iunie 2020, reclamantul a depus la dosar o cerere precizatoare a capătului 3 de cerere din acțiunea introductivă de instanță, prin care a arătat că, prin cererea de chemare în judecată, a formulat o cerere principală în nulitate, o cerere accesorie în anularea actelor subsecvente actului a cărui nulitate a solicitat-o prin capătul de cerere principal, precum și o cerere principală subsidiară (capătul 3 de cerere), a cărei rezolvare se antrenează exclusiv în ipoteza în care instanța ar respinge primele capete de cerere.

Prin sentința civilă nr. 144/25.01.2021, pronunțată de Tribunalul Prahova, secția I civilă în dosarul nr. x/2019, a fost admisă excepția lipsei de interes a reclamantului în promovarea acțiunii, invocată de pârâtele S.C. B. S.R.L. și S.C. C. S.R.L., prin întâmpinare.

Tribunalul a respins acțiunea precizată, formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele S.C. B. S.R.L., C. S.R.L., prin administrator judiciar H. și D. S.R.L., în insolvență, prin lichidator judiciar E., ca fiind lipsită de interes.

A obligat reclamantul să plătească pârâtei S.C. B. S.R.L. suma de 17.293,79 RON cheltuieli de judecată.

A luat act că pârâta S.C. C. S.R.L. își rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul A., criticând-o pentru motive de nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 2067/29 iunie 2022 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 144 din data de 25 ianuarie 2021, pronunțată de Tribunalul Prahova, secția I civilă, în contradictoriu cu pârâtele S.C. B. S.R.L. București, C. S.R.L., prin administrator judiciar H. și S.C. D. S.R.L. - prin lichidator judiciar I..

Împotriva deciziei civile nr. 2067 din 29 iunie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

A susținut printr-un prim motiv de recurs (art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.), că soluționarea eronată a excepțiilor procesuale, ca și nerespectarea principiilor fundamentale ale procesului civil (principiul disponibilității - art. 9 alin. (2) C. proc. civ., în cazul speței) determină nulitatea necondiționată de vătămare a actelor de procedură ce le conțin, în temeiul art. 176 pct. 6 C. proc. civ., fiind vorba despre cerințe extrinseci actului de procedură.

Arată că prima instanța a admis excepția lipsei de interes, a respins acțiunea ca fiind lipsită de interes, iar instanța de apel a respins apelul, menținând soluția primei instanțe, ocazie cu care a încălcat și principiul disponibilității - art. 9 alin. (2) C. proc. civ.. Susține că soluția este eronată, deoarece reclamantul a demonstrat în cauză folosul practic urmărit prin exercitarea acțiunii, astfel că nu se poate susține că nu ar avea un interes suficient de bine conturat.

Câtă vreme legea permite invocarea uzucapiunii atât pe cale de acțiune, cât și pe cale de excepție, potrivit principiului disponibilității, reclamantul era îndreptățit să invoce uzucapiunea și doar pe cale de excepție, cu scopul, în acest dosar, limitat la a-și dovedi interesul în dreptul de a solicita nulitatea actelor translative de proprietate a celor care se pretind proprietari, în temeiul lor.

În ipoteza admiterii acțiunii în nulitate și a constatării nulității atât a actului de dare în plată din 12.12.2016, prin care "s-a transmis proprietatea" de la D. la C., cât și a actului translativ subsecvent dintre C. și B., inclusiv nulitatea operațiunilor de înscriere în cartea funciară a imobilului, la OCPI Prahova, constatând, pe cale incidentală, și inopozabilitatea sentinței civile nr. 1652/05.03.2018, pronunțată de Judecătoria Ploiești în dosar nr. x/2017, s-ar reîntoarce în situatia anterioară datei de 12.12.2016. respectiv aceea în care proprietar al imobilului figura mama reclamantului (defuncta J.), iar reclamantul A., în calitatea sa de unic moștenitor, poate solicita înscrierea sa ca proprietar tabular în locul mamei sale.

Această operațiune este posibilă, prin solicitarea la notarul public care a emis primul certificat de moștenitor, a unui certificat de moștenitor suplimentar, cu privire la imobilul în litigiu și făcând și dovada că autoarea sa era proprietar tabular la momentul decesului, care este și data deschiderii moștenirii.

Urmând aceste operațiuni juridice, legale și posibile, A. va figura drept proprietar tabular în locul mamei sale J..

În ceea ce privește societatea D. (în insolvență), se dovedește și prin sentința civilă nr. 1652/05.03.2018, pronunțată de Judecătoria Ploiești în dosar nr. x/2017, aceasta nu deține un titlu de proprietate perfect valabil, sub aspecte de fond si de formă (în primul rând pentru că nu este cuprins în chiar conținutul titlului de la cine la cine se transmite proprietatea), motiv pentru care din anul 2005 OCPI Prahova le-a refuzat constant intabularea în cartea funciară a imobilului timp de 13 ani (aceasta neputând fi realizată decât când i-a obligat instanța prin sentința nr. 1652/05.03.2018, a cărei inopozabilitate am cerut a fi constatată). În consecință, actul de adjudecare din 2005, constituind un titlu inform, nu are eficacitatea unui titlu translativ de proprietate prin el însuși astfel că efectele juridice ale acestuia nu-i pot fi opuse reclamantului A., nici erga omnes.

Interesul în obținerea nulității actelor translative de proprietate cu privire la imobil, începând cu 12.12.2016, rezidă din chiar interesul reclamantului A. de a se înscrie ca proprietar tabular în locul mamei sale în cartea funciară, dar înainte de toate, interesul, ca folos practic, este suficient si dacă reclamantul urmărește repunerea părților în situația anterioară datei de 12.12.2016, când situația de fapt si de drept a imobilului în discuție îi profita (chestiune mai mult decât necesară pentru a justifica interesul de a acționa în scopul eliminării din circuitul civil a actelor translative care i-au schimbat această situație juridică anterioară).

Sub un alt aspect, în cazul în care s-ar ivi vreo acțiune judiciară din partea administratorului judiciar al D., atunci reclamantul din prezenta cauză, A., fie îi va opune calitatea de proprietar tabular și se vor compara titlurile și valabilitatea acestora, fie. în subsidiar, va opune uzucapiunea scurtă, de 10 ani, față de această societate.

Opinează că reclamantul A. poate invoca instituția uzucapiunii scurte (de la 10 la 20 de ani), în ipoteza în care, în acel eventual litigiu, s-ar aprecia ad absurdum ca valabil, actul de adjudecare din 14.02.2005, prin care s-ar fi transmis proprietatea către S.C. D. S.R.L., deoarece, numai într-o astfel de ipoteză se va considera că autoarea reclamantului, J. ar fi pierdut, în drept, din patrimoniul său, dreptul de proprietate la data de 14.02.2005. Într-o astfel de ipoteză, deși dacă se va considera că a pierdut dreptul de proprietate, oricum, aceasta nu a pierdut posesia imobilului și a exercitat-o continuu, împreună cu fiul său, reclamantul, ambii posesori considerând cu bună-credință că au în continuare un just titlu (anume, au apreciat în credința lor - că titlul lor produce în continuare efectele juridice ale unui act de proprietate, câtă vreme actul de adjudecare, fiind viciat - în principal prin faptul că nu arată de la cine la cine se transmite dreptul de proprietate - nu ar fi valabil și ar fi lipsit de eficacitate).

Reclamantul, moștenitorul legal al autoarei J., a posedat continuu imobilul din 1998 și până în prezent, putându-se considera că acestuia i-a fost tulburată posesia, de principiu, la data de 4.08.2020 sau cel mai devreme la data de 08.07.2019, când a fost sesizată instanța cu primul dosar de evacuare nr. x/2019, în care cererea a fost respinsă definitiv - în ipoteza în care se consideră că întreruperea operează de la data primei cereri de evacuare împotriva reclamantului.

În aceste condiții, va opera de jure uzucapiunea scurtă de Ia 10 la 20 de ani - art. 1895 si urm. din sistemul vechiul C. civ., în concret uzucapiunea de 10 ani care era deja împlinită (se împlinise la 14.02.2015) la data la care D. "transmitea proprietatea" - nelegal prin convenția de dare în plată, mascată în "ofertă reală de plată" - către C. anume la 12.12.2016, efectul uzucapiunii fiind retroactiv, în sensul că uzucapantul va fi considerat proprietar nu din momentul împlinirii termenului, ci chiar din ziua în care a început posesia.

Arată că pârâta B. a obținut o hotărâre de evacuare a reclamantului A. în procedura specială simplificată prevăzută de art. 1034 și urm. C. proc. civ., hotărâre care nu a fost pusă încă în executare, posesia fiind încă tot a reclamantului. Or, în ipoteza în care s-ar admite acțiunea în nulitate din prezenta cauză, ar proceda, după caz, fie la revizuirea hotărârii de evacuare, fie la întoarcerea executării silite, dacă aceasta s-ar realiza.

Apreciază că este neîntemeiată motivarea instanței, potrivit căreia admiterea acțiunii nu ar putea conduce la întoarcerea bunului în patrimoniul apelantului, ci în patrimoniul pârâtei D. S.R.L., acest aspect neaducând niciun folos practic reclamantului apelant, fiind vorba despre o interpretarea eronată a legii de drept material, la fel ca și chestiunile care țin de aplicarea instituției uzucapiunii și a instituției nulității (atât din perspectiva invocării acestora si pe cale de excepție substanțială, cât și prin prisma efectelor pe care incidența acestor instituții le determină în cazul dat).

În privința motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., arată că vizează nemotivarea hotărârii recurate, potrivit exigentelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., coroborat cu art. 6 par. l C.E.D.O., dar și cu alte principii fundamentale ale procesului civil.

Instanța de apel, la fel ca și judecătorul fondului, nu a analizat toate apărările formulate din perspectiva celor 3 planuri de justificare a cerinței interesului - prezentate la primul motiv de recurs, nearătând de ce a respins argumentele prezentate în justificarea celor 3 perspective opuse excepției lipsei de interes.

Succint, dintre multiplele noastre argumente invocate în susținerea interesului, ca cerință de exercitare a acțiunii civile, instanța de apel s-a raportat exclusiv la cel legat de chestiunea invocării uzucapiunii pe cale de excepție substanțială, iar la final a expediat lapidar (fără o motivare concretă) argumentele legate de planul acțiunilor de carte funciară.

În plus, motivarea instanței de apel cuprinde rețineri străine de cauză.

În drept, reclamantul a invocat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 10 octombrie 2022, sub nr. x/2019*, fiind repartizat aleatoriu, spre soluționare, Completului nr. 9.

Prin rezoluția de primire a dosarului s-a dispus comunicarea cererii de recurs.

Recursul a fost comunicat intimaților B. S.R.L., K., fostă C. S.R.L. ȘI D. S.R.L..

Intimata D. S.R.L. prin administrator judiciar I. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Intimata K., fostă C. S.R.L. a depus întâmpinare prin care a solicitat constatarea nulității recursului și, pe fond, respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru argumentele ce succed.

Pe calea recursului de față, prevalându-se de motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a pretins caracterul nelegal al deciziei atacate prin prisma greșitei aprecieri asupra posibilității acestuia de a invoca prescripția achizitivă pe cale de excepție, precum și soluționării eronate a excepției lipsei de interes, în sensul respingerii acțiunii ca fiind lipsită de interes (soluție menținută în apel), ocazie cu care s-a încălcat și principiul disponibilității prevăzut de art. 9 alin. (2) C. proc. civ.. Susține că soluția este eronată, deoarece reclamantul a demonstrat în cauză folosul practic urmărit prin exercitarea acțiunii.

A mai criticat, aferent punctului 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., faptul că hotărârea recurată nu a fost motivată, nefiind analizate susținerile sale.

Criticile, astfel formulate, sunt fondate.

Astfel, se reține că reclamantul a învestit instanța cu o acțiune având ca obiect constatarea nulității absolute a două acte translative de proprietate, încheiate între pârâții dintre prezenta cauză, susținând, în esență, că autoarea sa a fost proprietara tabulară a imobilului și că actele atacate au fost încheiate între pârâți în dauna dreptului de proprietate al mamei sale și cu încălcarea mai multor prevederi legale imperative, inclusiv cu fraudarea legii.

Pârâtele au susținut că reclamantul nu a justificat interesul în atacarea actelor de înstrăinare, deoarece nu a atacat în acest proces și actul de adjudecare în urma căruia autoarea reclamantului a pierdut în anul 2005 proprietatea asupra imobilului în favoarea pârâtei D. S.R.L., care l-a transmis apoi în anul 2016 prin dare în plată către pârâta C. S.R.L. și care la rândul său l-a vândut în anul 2018 către pârâta B. S.R.L.; prin urmare, au arătat pârâtele, desființarea cu efecte retroactive a celor două acte juridice a căror nulitate s-a invocat prin cererea de chemare în judecată (încheiate între D. și C. S.R.L., respectiv între C. S.R.L. și B. SRL) va reîntoarce imobilul în patrimoniul D. S.R.L., ceea ce nu va aduce vreun folos practic reclamantului.

Față de invocarea excepției lipsei de interes de către pârâte prin întâmpinare, reclamantul a înțeles să invoce dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune ca mod de apărare împotriva excepției lipsei de interes.

Cu privire la acest aspect a motivat Curtea de apel că prescripția achizitivă poate fi invocată pe cale de excepție, ca apărare de fond, într-un litigiu în care uzucapantul, având poziția procesuală de pârât, se va prevala de dobândirea dreptului său de proprietate în modalitatea arătată, pentru a paraliza pretenția formulată împotriva sa de către reclamant.

Instanța de apel a subliniat că, în cauză, reclamantul înțelege să invoce dobândirea dreptului de proprietate prin intermediul uzucapiunii, ca excepție (apărare de fond), procedeu pe care nu îl are însă la îndemână, dat fiind faptul că în procesul civil cadrul procesual sub aspectul obiectului și părților este stabilit tocmai de către acesta și avea posibilitatea formulării unui capăt de cerere distinct, având acest obiect.

De asemenea, a mai relevat că nici în combaterea excepției lipsei de interes invocată de pârâți, reclamantul nu are deschisă calea apărării de fond constând în invocarea excepției uzucapiunii. Aceasta întrucât, în calitatea sa de reclamant, în măsura în care interesul în promovarea acțiunii este justificat de pretinsul său drept de proprietate, avea îndatorirea de a dovedi existența acestui drept încă de la momentul promovării acțiunii, fie prin formularea unui capăt de cerere distinct având ca obiect constatarea dreptului de proprietate asupra imobilului ca urmare a intervenirii prescripției achizitive, fie prin obținerea, anterior promovării acțiunii introductive de instanță, a unei hotărâri judecătorești care să constate existența dreptului de proprietate prin uzucapiune, în măsura în care ar fi îndeplinite condițiile prevăzute de lege.

A conchis Curtea de apel că reclamantul are deschisă calea acțiunii, în timp ce pârâtul are dreptul să se apere invocând excepția de fond privind dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, doar pentru a paraliza pretențiile deduse judecății de către reclamant, iar o interpretare contrară ar conduce la eludarea dispozițiilor legale privind plata taxelor de timbru, anume O.U.G. nr. 80/2013.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte subliniază că reclamantul a făcut referire atât la cazul de uzucapiune scurtă de la 10 la 20 ani, reglementată de dispozițiile art. 1895 C. civ. de la 1864, cât și la uzucapiunea extratabulară și tabulară, reglementată de dispozițiile art. 930 și 931 C. civ.

Dispozițiile art. 1842 C. civ. de la 1864 prevedeau că "prescripția poate fi opusă în cursul unei instanțe până în momentul când curtea de apel va pronunța definitiva sa decizie, asupra căreia nu mai poate reveni după lege, afară numai de cazul când cel în drept a o opune ar trebui să se prezume, după împrejurări, că a renunțat la dânsa".

Rezultă din aceste dispoziții ale vechii reglementări, care instituie termenul de decădere pentru exercitarea dreptului de a invoca uzucapiunea, că ea poate fi invocată și pe cale de excepție, pe timpul judecății de fond, dar și în apel, până la momentul pronunțării deciziei de către instanța de apel, iar legea nu distinge în funcție de poziția procesuală a posesorului uzucapant, de reclamant într-o acțiune al cărei obiect nu a fost însăși constatarea dobândirii dreptului prin efectul uzucapiunii sau de pârât în acțiunea în revendicare a proprietarului cu titlu al imobilului sau într-o altfel de acțiune care ar pune în discuție dreptul real invocat de uzucapant.

Această concluzie se desprinde din însuși textul de lege, care nu distinge poziția procesuală a posesorului uzucapant. Unei formulări generale a textului legal trebuie să-i corespundă o aplicare generală a acestuia, fără a face apel la distincții pe care legea nu le prevede, potrivit principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.

Din perspectiva dreptului procesual civil, invocarea uzucapiunii nu este o excepție, ci o apărare de fond, care este, așadar, permisă oricăreia dintre părți, indiferent de poziția sa procesuală.

Prin urmare, raționamentul instanțelor de fond potrivit căruia reclamantul, pe de o parte, nu a formulat un capăt de cerere distinct, având acest obiect și, pe de altă parte, nu are deschisă calea apărării de fond constând în invocarea excepției uzucapiunii nici în combaterea excepției lipsei de interes invocată de pârâți, este eronat.

Reține incorect instanța de apel că reclamantul nu are acest procedeu la îndemână, dat fiind faptul că în procesul civil cadrul procesual sub aspectul obiectului și părților este stabilit tocmai de către acesta.

Înalta Curte reține însă că tocmai în respectarea dreptului de dispoziție al părții, invocat de instanța de apel, care presupune că obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților, partea poate dispune de mijloacele procedurale acordate de lege, iar cât timp uzucapiunea poate fi invocată și pe cale de excepție - în sensul de apărare - aceasta era o opțiune ce revenea reclamantului.

De asemenea, nu poate fi primit nici argumentul potrivit căruia invocarea uzucapiunii în această manieră ar conduce la eludarea dispozițiilor legale privind plata taxelor de timbru, anume art. 1 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, câtă vreme invocarea excepției uzucapiunii reprezintă o apărare a părții, care invocă dobândirea calității de proprietar în acest mod. De altfel, reclamantului nu i s-a pus în vedere să timbreze nici de către instanța de fond, nici de către instanța de apel, în măsura în care s-a fi apreciat că există o astfel de obligație ca urmare a invocării uzucapiunii.

Cât privește lipsa de interes, instanța de apel a reținut că reclamantul nu deține o hotărâre judecătorească în sensul constatării pretinsului drept de proprietate asupra bunului imobil, iar admiterea acțiunii nu ar putea aduce niciun folos practic acestuia atât timp cât imobilul ce face obiectul celor două acte a ieșit din proprietatea mamei sale prin actul de adjudecare încheiat la 14 februarie 2005 în dosarul execuțional nr. x/2004 al BEJ L., ce reprezintă titlu de proprietate pentru pârâta D. S.R.L..

Or, având în vedere că reclamantul era în drept să invoce dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune în cadrul apărărilor față de excepția lipsei de interes invocată de pârâte, după cum s-a arătat mai sus, Înalta Curte apreciază că excepția menționată a fost soluționată în mod nelegal, fără luarea în considerare a tuturor chestiunilor relevante din perspectiva susținerilor părților.

Este, astfel, incident, cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., față de nesocotirea prevederilor art. 9 C. proc. civ., în sensul omisiunii de analiză a unei apărări considerată de recurente relevantă pentru soluționarea chestiunii incidentale a existenței interesului de a acționa.

Este fondată și critica recurentului ce vizează absența din considerentele deciziei recurate a unor argumente legate de calitatea mamei recurentului reclamant de proprietar tabular al imobilului în discuție (cu privire la care s-au încheiat actele juridice atacate pentru nulitate) și la absența înscrierii în cartea funciară a adjudecatarului.

Aceste chestiuni au fost invocate de recurentul reclamant tot în combaterea excepției lipsei sale de interes în sesizarea instanței, iar din considerentele hotărârii atacate nu rezultă care ar fi relevanța juridică a împrejurărilor invocate și care ar putea fi consecințele juridice ale acestei împrejurări față de existența interesului ca cerință de a acționa.

Prin urmare, se observă și din această perspectivă incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ. - în sensul omisiunii de a respecta limitele învestirii apelului astfel cum rezultă ele din art. 476 alin. (1) și art. 477 alin. (1) C. proc. civ., deoarece în apel reclamantul a evocat toate aceste apărări - și totodată a cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., deoarece lipsesc argumente concrete cu privire la unele dintre principalele susțineri ale apelantului în sensul nelegalității invocate de el prin apel în privința sentinței primei instanțe.

De aceea, va fi admis recursul, va fi casată decizia recurată și va fi trimisă cauza la instanța de apel, conform art. 497 C. proc. civ.

În acest context, instanța de apel, în rejudecare, va lămuri cu întâietate care sunt parametrii substanțiali ai apărării formulate de reclamant - față de echivocul susținerilor sale, care se referă atât la dispozițiile C. civ. 1864, cât și la cele ale noii legi de drept substanțial - fiind necesar ca acesta să precizeze totodată când a început posesia ce a stat la baza dobândirii dreptului pe calea prescripției achizitive, în vederea determinării aplicării legii în timp (față de prevederile art. 82 alin. (1) din Legea de punere în aplicare a C. civ. nr. 71/2011).

În funcție de aceste precizări și de rezultatul calificării juridice a susținerilor reclamantului, se vor avea în vedere de instanța de apel care sunt efectele juridice ale dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune și dacă ele sunt apte a justifica existența interesului procesual în sesizarea instanței cu cererea pendinte, urmând a se aprecia, totodată, care va fi regimul procesual al acestor chestiuni - dacă se impune unirea cu fondul a excepției și a apărării ce i se opune, ori dezlegarea lor în prealabil, după cum va fi considerat aplicabil art. 248 alin. (1) sau 4 C. proc. civ.

În privința celorlalte critici, Înalta Curte notează faptul că ele nu pot fi analizate, date fiind efectele pe care le produce soluția ce urmează a fi pronunțată în considerarea încălcării regulilor de procedură reprezentate de art. 480 alin. (3) C. proc. civ., rămânând în sarcina instanței de apel ca, în rejudecarea cauzei, cu ocazia analizei și a stabilirii în concret a raporturilor juridice dintre părți, potrivit celor mai sus indicate, să aibă în vedere toate susținerile părților.

Pentru aceste considerente, conform prevederilor art. 497 C. proc. civ., admite recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 2067 din 29 iunie 2022 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă, casează decizia și trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 2067 din 29 iunie 2022 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă, în contradictoriu cu intimatele-pârâte S.C. B. S.R.L., S.C. D. S.R.L. prin lichidator judiciar I. și K. (fostă C. SRL).

Casează decizia și trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 13 iunie 2023.