ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 343/2021

Drepturile conferite particularilor de art. 20 alin. (1), din Regulamentul CE nr. 1782/2003: 1.1. Prevederile art. 20 alin. (1) din Regulamentul CE nr. 1782/2003 sunt de natură a conferi drepturi particularilor, în sensul că fermierul are dreptul de a se orienta pe hărți standardizate ce garantează o precizie cartografică echivalentă cel puțin unei hărți scara 1:10000? 1.

Nerespectarea respectivul standard este de natură a conferi drepturi particularilor, în sensul acordării de despăgubiri pentru imposibilitatea unei corecte identificări pe hartă a parcelei exploatate, cu consecința pierderii în totalitate sau parțial a subvenției? 1.

Care dintre următoarele aspecte - folosirea de hărți alb-negru, folosirea de hărți la o scară diferită de standarde, folosirea de hărți fără elemente topografice caracteristice unei hărți montane (linii de cotă, vârfuri, culmi montane, lipsa denumirilor vârfurilor/culmilor, lipsa unor drumuri montane), folosirea de hărți cu elemente topografice eronate (limite dintre localități, zone de jnepeniș/ienupăriș arătate ca zonă de pășune) - sunt considerate ca nerespectări ale standardului instituit de art. 20 alin. (1) din Regulamentul CE nr. 1782/2003, de natură a-1 pune pe fermier în imposibilitatea unei identificări corecte a parcelelor exploatate, cu consecința atragerii răspunderii patrimoniale a autorității (A.P.I.A.) ori statului membru (Statul Român)? 2. Drepturile conferite particularilor de art. 68 alin. (1) și (3) din Regulamentul CE nr. 796/2004: 2.1. Prevederile art. 68 alin. (1) și (3) din Regulamentul CE nr. 796/2004 au valența de a conferi drepturi concrete particularilor? Care sunt aceste drepturi: dreptul de a-și dovedi nevinovăția prin orice mijloc de probă; dreptul de a obține modificarea cererii în sensul de a reflecta nevinovăția fermierului ori datele faptice corecte? 2.2. Care sunt limitările acestor drepturi: de exemplu, art. 68 alin. (1) și (3) din Regulamentul CE nr. 796/2004 permite administrarea probei cu expertiza topografică în orice stadiu procesual, opunându-se unei norme naționale care permite administrarea probei cu expertiza topografică doar în stadiul procesual fond? 2.3. Norma în discuție - art. 68 din Regulamentul CE nr. 796/2004 - este suficient de clară, în sensul că reglementează dreptul agricultorului de a beneficia de exonerarea de la sancționare prin reducerea sau excluderea de la acordarea subvenției în cele două ipoteze și indirect obligația unei instanțe în fața căreia se invocă aplicabilitatea uneia dintre cele două situații de a analiza caracterul întemeiat sau neîntemeiat al respectivei apărări? 2.

Norma în discuție - art. 68 din Regulamentul CE nr. 796/2004 - este ea și accesibilă, din punctul de vedere al interpretării, și previzibilă, în sensul că obligă instanța învestită cu soluționarea unui litigiu în domeniul acordării de subvenții pe suprafețe agricole să administreze orice fel de probe care pot dovedi nevinovăția fermierului (inclusiv expertiza topografică), iar în cazul în care nevinovăția fermierului este dovedită ori se dovedește că datele declarate sunt date faptic corecte obligă instanța învestită cu soluționarea unui astfel de litigiu să oblige autoritatea la modificarea datelor înregistrate în cererea de subvenție? 2.

Care sunt criteriile care arată caracterul deliberat al încălcării art. 68 din Regulamentul CE nr. 796/2004? Nerealizarea unei cercetări judecătorești complete, neadministrarea unui probatoriu concludent, util și pertinent, în sensul nerespectării obligațiilor instituite de art. 68 din Regulamentul CE nr. 796/2004, nemotivarea respingerii probelor despre care subsemnatul arătam că îmi susțin nevinovăția, ignorarea puterii de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești în materie de suprafață determinată, inventarea unei situații de fapt care nu avea nicio legătură cu realitatea sunt considerate drept încălcări deliberate ale art. 68 din Regulamentul CE nr. 796/2004? 2.6.Noțiunea de „suprafață determinată”, respectiv de „suprafață pentru care sunt îndeplinite toate condițiile de acordare a unui ajutor”, astfel cum este definită aceasta în art. 2 pct. 22 din Regulamentul CE nr. 796/2004, include și suprafețele care au fost la dispoziția fermierului indiferent de natura raportului juridic în temeiul căruia suprafețele în discuție erau utilizate de agricultor (conta practic utilizarea efectivă a suprafețelor pentru care fermierul solicita subvenția), conform celor statuate de CJUE, în considerentul 54 al Hotărârii Landkreis Bad DUrkheim, C-61/09 EU:C:2010:606? În această noțiune de „suprafețe care au fost la dispoziția fermierului”/„suprafețe efectiv utilizate” intră și situația suprafețelor utilizate, determinate pe baza aplicării perimetrului menționat în contractul de închiriere și care au fost efectiv exploatate pe baza perimetrului respectiv determinat în teren pe baza reperelor topografice menționate în contract? În ceea ce privește cererea de efectuare a trimiterii preliminare, sunt de reținut următoarele. În esență, recurentul a solicitat sesizarea CJUE cu o cerere de hotărâre preliminară, referitoare la faptul dacă art. 20 alin. (1) din Regulamentul CE nr. 1782/2003 și art. 68 alin. (1) și (3) din Regulamentul CE nr. 796/2004 conferă drepturi particularilor. Înalta Curte a constatat că nu se impune efectuarea unei trimiteri preliminare pentru următoarele considerente. Referitor la art. 68 alin. (1) și (3) din Regulamentul CE nr. 796/2004, în cadrul recursului nu s-au formulat motive de fond referitoare la interpretarea de către instanța de apel a efectelor acestui articol, ci s-au formulat doar motive legate de încălcarea autorității de lucru judecat, în consecință, nu este pertinentă formularea unei întrebări preliminare care să vizeze fondul problemei de drept, și anume dacă art. 68 alin. (1) și 3 din Regulamentul CE nr. 796/2004 conferă drepturi particularilor. Cu privire la solicitarea de sesizare a CJUE cu o cerere de hotărâre preliminară, referitoare la faptul dacă art. 20 alin. (1) din Regulamentul CE nr. 1782/2003 conferă drepturi particularilor, nu se poate aprecia că există îndoieli cu privire la interpretarea acestui articol, raportat la problema de drept ce este necesar a fi dezlegată în cadrul prezentului litigiu, adică dacă această normă conferă drepturi particularilor, așa cum se va detalia mai jos în cadrul analizei motivelor de recurs ce vizează fondul, ținând cont de jurisprudența CJUE, Hotărârea din 6 octombrie 1982, Cauza 283/81, CILFIT, în cadrul căreia s-a statuat că art. 177 al treilea paragraf trebuie să fie interpretat în sensul că o instanță națională ale cărei decizii nu sunt supuse unei căi de atac în dreptul intern trebuie, atunci când se pune o problemă de drept comunitar în cauza dedusă judecății sale, să își îndeplinească obligația de sesizare a Curții de Justiție, cu excepția cazului în care constată că problema invocată nu este pertinentă sau că dispoziția comunitară în cauză a făcut deja obiectul unei interpretări din partea Curții sau că aplicarea corectă a dreptului comunitar se impune cu o asemenea evidență încât nu mai lasă loc niciunei îndoieli rezonabile; existența unei astfel de posibilități trebuie să fie evaluată în funcție de caracteristicile proprii dreptului comunitar, de dificultățile specifice pe care le prezintă interpretarea acestuia și de riscul divergențelor de jurisprudență în cadrul comunității. Înalta Curte, în majoritate, a constatat nefondat recursul pentru considerentele expuse mai jos. În prealabil, este de remarcat că recurentul a formulat inițial cererea ca fiind o revizuire adresată Curții de Apel Pitești, pe care a calificat-o ulterior ca fiind recurs. Astfel, motivele de fapt inițiale urmează a fi încadrate și analizate de către instanța de recurs prin raportare la prevederile art. 488 C. proc. civ. Este nefondat motivul de recurs prin care se susține încălcarea prin decizia atacată a prevederilor art. 480 alin. (3) C. proc. civ., care va fi analizat prin raportare la prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. În primul rând, recurentul a arătat că instanța de apel trebuia să anuleze sentința atacată cu apel și să trimită cauza spre rejudecare primei instanțe de fond, întrucât aceasta, respingând cererea de chemare în judecată, ca inadmisibilă, nu ar fi intrat în cercetarea fondului cauzei, și nici nu ar fi pus în discuție părților decât excepția inadmisibilității. Potrivit art. 480 alin. (3) C. proc. civ.: „ În cazul în care se constată că, în mod greșit, prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată, instanța de apel va anula hotărârea atacată și va judeca procesul, evocând fondul. Cu toate acestea, instanța de apel va anula hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare primei instanțe sau altei instanțe egale în grad cu aceasta din aceeași circumscripție, în cazul în care părțile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare; trimiterea spre rejudecare poate fi dispusă o singură dată în cursul procesului. Dezlegarea dată problemelor de drept de către instanța de apel, precum și necesitatea administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.” Conform art. 480 alin. (6) C. proc. civ.: „Când se constată că există un alt motiv de nulitate decât cel prevăzut la alin. (5) , iar prima instanță a judecat în fond, instanța de apel anulând în tot sau în parte procedura urmată în fața primei instanțe și hotărârea atacată, va reține procesul spre judecare, pronunțând o hotărâre susceptibilă de recurs, dacă este cazul.” Instanța de apel a anulat sentința atacată cu apel, considerând fondată prima critică a apelantului, ce viza contradictorialitatea dintre soluția pronunțată în dispozitivul hotărârii și motivarea acesteia, dar a apreciat că această situație o îndreptățește să admită apelul, să anuleze sentința și să procedeze la rejudecarea cauzei, raportat la actele și lucrările dosarului. De asemenea, instanța de apel a apreciat că : „Hotărârea primei instanțe a fost motivată în fapt și în drept, iar eventualele lacune ori inadvertențe ale motivării pot fi suplinite sau remediate prin motivarea instanței de apel, așa încât cauza nu poate fi trimisă spre rejudecare la tribunal, întrucât nu sunt îndeplinite condițiile art. 480 alin. (3) C. proc. civ.” Alin. (3) al art. 480 C. proc. civ. se aplică în cazul în care se constată că, în mod greșit, prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului, adică a respins în mod greșit cererea de chemare în judecată în temeiul unei excepții, și astfel nu a intrat în cercetarea fondului cauzei. În speță, prima instanță de fond (Tribunalul Argeș) a respins cererea de chemare în judecată, ca inadmisibilă, dar în considerente a analizat cererea de chemare în judecată pe fond, și anume condițiile care trebuie să fie îndeplinite pentru a atrage răspunderea statului membru UE pentru încălcarea dreptului comunitar față de persoana vătămată, considerând că nu sunt îndeplinite două dintre aceste condiții (normele dreptului comunitar despre care susține că au fost încălcate nu conferă drepturi particularilor, și oricum încălcarea nu ar fi suficient de gravă). Prin decizia atacată a fost anulată sentința pentru motivul că există contradictorialitate între considerente și dispozitiv, întrucât prin dispozitiv cererea de chemare în judecată a fost respinsă, ca inadmisibilă, iar în considerente cererea de chemare în judecată a fost analizată pe fond, fiind socotită de fapt neîntemeiată. Ținând cont că prima instanță de fond a analizat în considerente fondul cererii de chemare în judecată, nu se poate reține că prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului, raportat doar la soluția din dispozitiv. În mod similar, în cazul invers, când în dispozitiv cererea de chemare era respinsă, ca neîntemeiată, dar prin considerente era analizată admisibilitatea cererii, în jurisprudență s-a decis că sunt îndeplinite condițiile art. 480 alin. (3) prima teză C. proc. civ., impunându-se trimiterea cauzei spre rejudecare, întrucât s-a socotit că ceea ce este relevant pentru aplicarea acestei norme juridice - stabilirea dacă prima instanță a intrat sau nu în judecata fondului când a soluționat procesul - este conținutul considerentelor, iar nu al dispozitivului. Astfel, în cadrul acestor prevederi, regula o constituie rejudecarea cauzei de către instanța de apel, cale de atac devolutivă, iar trimiterea spre rejudecare primei instanțe de fond, conform art. 480 alin. (3) teza finală C. proc. civ., reprezintă o excepție, care are loc doar dacă una dintre părți solicită aceasta și doar o singură dată în cursul procesului. Această interpretare concordă cu scopul avut în vedere de legiuitor când a reglementat prevederile art. 480 C. proc. civ., și anume acela de a asigura celeritatea procedurii judiciare. Faptul că în fața primei instanțe s-ar fi încălcat principiul contradictorialității, întrucât instanța ar fi pus în discuție doar problema admisibilității sau dreptul la apărare, deoarece nu i s-ar fi dat posibilitatea reclamantului să solicite administrarea unor probe suplimentare în afara celor aflate deja la dosar, nu pot duce la trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe de fond, având în vedere că nu se încadrează în prevederile art. 480 alin. (3) C. proc. civ., ci în cele ale art. 480 alin. (6) C. proc. civ. Or, trimiterea spre rejudecare primei instanțe de fond, conform art. 480 alin. (3) teza finală C. proc. civ., fiind o dispoziție de excepție de la regula rejudecării fondului de către instanța de apel, este de strictă interpretare și aplicare și nu poate fi extinsă prin analogie. Criticile referitoare la încălcarea principiului contradictorialității, a dreptului la apărare, inclusiv legat de administrarea unor probe suplimentare, au putut fi valorificate în apel, cale de atac devolutivă, fără afectarea dreptului la un proces echitabil. De altfel, în jurisprudența Curții Constituționale (Decizia nr. 37 din 15 ianuarie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 65 din 28 ianuarie 2008 sau Decizia nr. 1.122 din 23 septembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 738 din 4 noiembrie 2010), s-a reținut că accesul la justiție, garantat de prevederile art. 21 din Legea fundamentală, nu presupune și accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuiește justiția, iar instituirea regulilor de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești, deci și reglementarea căilor de atac, sunt de competența exclusivă a legiuitorului, care poate institui, în considerarea unor situații deosebite, reguli speciale de procedură. Reglementările internaționale în materie nu impun accesul la totalitatea gradelor de jurisdicție sau la toate căile de atac prevăzute de legislațiile naționale, art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, consacrând numai dreptul persoanei la un recurs efectiv în fața unei instanțe naționale, deci posibilitatea de a accede la un grad de jurisdicție. Recurentul-reclamant a mai arătat că instanța de apel nu ar fi pus în discuția părților faptul că va reține cauza spre rejudecare și, astfel, nu i-ar fi dat posibilitatea să se apere cu privire la fondul litigiului, să solicite administrarea unor probe suplimentare sau să formuleze cererea de efectuare a unor trimiteri preliminare către CJUE. Aceste critici nu sunt de natură să afecteze legalitatea deciziei recurate, având în vedere următoarele considerente. În primul rând, așa cum rezultă din partea introductivă a încheierii de amânare a pronunțării, din 8 ianuarie 2019, reclamantul a arătat că nu are cereri prealabile de formulat, și nici probe noi în afara celor existente la dosar, iar instanța a dat cuvântul în susținerea apelului în integralitatea sa. Prin apel s-au formulat critici legate de modalitatea în care a fost soluționată cauza în fața primei instanțe, raportat la faptul că prin dispozitiv a fost respinsă cererea, ca inadmisibilă, iar în considerente a fost analizat fondul cererii de chemare în judecată, solicitându-se trimiterea cauzei spre rejudecare, dar s-au formulat argumente și referitoare la fondul cererii de chemare în judecată, la temeinicia acesteia. Ca atare, apelantul-reclamant a avut posibilitatea să își susțină în integralitate apelul, instanța de apel neavând obligația să pună în discuție fiecare posibilă soluție pe care ar fi adoptat-o cu privire la pretențiile din apel. Or, potrivit art. 178 alin. (2) C. proc. civ., nulitatea relativă poate fi invocată numai dacă neregularitatea nu a fost cauzată prin propria faptă. În al doilea rând, art. 480 C. proc. civ. nu impune, în cazul situației regulă a reținerii cauzei spre rejudecare în apel, soluționarea apelului în două etape, prima în care să fie admis apelul și să se anuleze sentința, iar cea de-a doua în care să fie soluționat/evocat fondul cauzei, care să se desfășoare la alt termen. Dimpotrivă, situația regulă care rezultă din dispozițiile art. 480 alin. (2), (3) prima teză, (5), (6) C. proc. civ. este cea a soluționării apelului într-o singură etapă. Prin urmare, în temeiul acestor dispoziții legale, nu există vreo așteptare a părților în sensul anulării în prealabil a sentinței atacate și acordării unui alt termen pentru evocarea fondului/judecarea procesului. De altfel, raportat la considerentele deciziei atacate, din care reiese că instanța de apel a socotit cererea de acordare a despăgubirilor pentru încălcarea/neaplicarea dreptului Uniunii Europene, ca neîntemeiată, pentru neîndeplinirea uneia dintre condițiile cumulative, și anume ca normele juridice pretins încălcate să prevadă drepturi pentru particulari, aspect ce nu presupunea analizarea vreunei probe, nu se poate reține vreo vătămare dată de faptul că nu ar fi avut posibilitatea să ceară probe suplimentare celor deja administrate, conform cerințelor art. 175 C. proc. civ. De asemenea, în ceea ce privește faptul că nu ar fi avut posibilitatea să formuleze cererea de efectuare a unor trimiteri preliminare către CJUE, această intenție a reclamantului a fost materializată în recurs, fiind analizată de către instanța de recurs, așa cum s-a reținut mai sus. Ca atare, nu se poate reține, contrar susținerilor recurentului, derularea procesului într-un mod inechitabil sau cu încălcarea principiului echivalenței. În ceea ce privește motivul de recurs prin care se susține încălcarea de către instanța de apel a autorității de lucru judecat a considerentelor sentinței nr. 960/1.07.2016 a Tribunalului București, pronunțate în dosarul nr. x/3/2013, care nu ar fi fost atacată cu apel de către pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, dar ar fi fost atacată de către reclamant, sunt de reținut următoarele. În primul rând, este de reținut că sentința menționată anterior, chiar potrivit susținerilor recurentului, făcute chiar și la ultimul termen de judecată în recurs, nu este definitivă, conform art. 634 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., fiind atacată cu apel cel puțin de către acesta. Mai este de reținut că recurentul a renunțat la susținerea cererii de suspendare a prezentei cauze, până la soluționarea dosarului nr. x/3/2013, la termenul din data de 15 decembrie 2020. Atâta timp cât hotărârea nu este definitivă, nu se poate discuta în fața vreunei alte instanțe decât cea învestită cu acea cale de atac despre limitele apelului date de ceea ce s-a atacat sau despre cele date de neînrăutățirea situației în propria cale de atac. Efectele autorității de lucru judecat provizorii prevăzute de art. 430 alin. (4) C. proc. civ. nu se confundă cu efectele autorității de lucru judecat ale unei hotărâri definitive. Înțelesul autorității de lucru judecat provizorii al unei hotărâri de la pronunțarea acesteia, conform art. 430 alin. (1), (2) C. proc. civ., raportat la alin. (3) al aceluiași articol este acela că urmează a se consolida sau desființa în funcție de soluția eventualului apel sau recurs. Dacă s-ar avea în vedere acest efect provizoriu al autorității de lucru judecat pe care hotărârea îl are de la pronunțare într-un alt litigiu, ar fi afectat principiul securității juridice. În al doilea rând, punându-se și problema unor statuări referitoare la interpretarea dreptului Uniunii Europene - și anume a art. 68 alin. (1) și (3) din Regulamentul (CE) nr. 796/2004 - raportat la sentința nr. 960/1.07.2016 a Tribunalului București, nu există nici identitate de obiect și cauză a cererii de chemare în judecată, având în vedere că în cadrul celor două litigii se solicită constatarea încălcării dreptului Uniunii Europene prin două hotărâri judecătorești diferite, decizia civilă nr. 1606/9.04.2012 a Curții de Apel București, respectiv hotărârea nr. 5206/11.11.2013, pronunțată de Judecătoria Pitești, Secția penală, în dosarul nr. y/3/2013. Or, în ceea ce privește interpretarea dreptului Uniunii Europene, autoritatea de lucru judecat presupune tripla identitate de părți, cauză și obiect, așa cum rezultă, de exemplu, din Hotărârea Curții (Camera a șasea) din 16 iulie 2020, cauza C‑424/19, Cabinet de avocat UR împotriva Administrației Sector 3 a Finanțelor Publice, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, Administrației Sector 3 a Finanțelor Publice, MJ, NK, par. 28-34. Ca atare, sunt nefondate motivele de recurs prin care se susține încălcarea de către instanța de apel a autorității de lucru judecat a considerentelor sentinței nr. 960/1.07.2016 a Tribunalului București, pronunțate în dosarul nr. x/3/2013. Recurentul a mai susținut că instanța de apel ar fi constatat că, raportat la argumentele oferite de instanța națională (în cadrul deciziei civile nr. 1606/2012, pronunțate de Curtea de Apel București), s-a conturat vinovăția reclamantului sub aspectul esențial că a făcut o supradeclarare, constatare care ar fi contrară ordonanței de clasare a Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 2 București, în cadrul căreia s-ar fi reținut că faptele recurentului nu au fost săvârșite cu intenție, ci din culpă. Sub acest aspect este de reținut că întinderea conceptului juridic de vinovăție din cadrul dreptului penal nu coincide cu cea din dreptul civil. Tocmai de aceea instanța civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite. Susținerea că ar fi inexactă motivarea instanței de apel în sensul că ar fi fost respinsă motivat cererea prin care a solicitat adresarea unor întrebări preliminare CJUE, formulată în cadrul dosarului nr. y/3/2013, soluționat prin sentința penală nr. 5206/2013, pronunțată de Judecătoria Pitești, este nefondată. Astfel, din încheierea de ședință din data de 24.10.2013, dată în dosarul nr. y/3/2013, aflat pe rolul Judecătoriei Pitești, rezultă că petentul A. a depus un „set de înscrisuri reprezentând practică judiciară în materie și o cerere prin care solicită adresarea unor întrebări preliminare Curții de Justiție a Uniunii Europene, insistând în administrarea probei cu martori, efectuarea unei cercetări la fața locului, efectuarea unei expertize topografice cu privire la corectitudinea hărților și a unei expertize tehnico-științifice, precizând că administrarea acestor probe este necesară, invocând în acest sens art. 49 și 51 din Regulamentul Comisiei Europene nr. 796/2004. În susținerea cererii s-a invocat cauza Luchini contra statului italian.” Față de aceste solicitări, instanța penală a pronunțat următoarea soluție: „în baza art. 278 ind. 1 alin. (7) C. proc. pen. respinge cererile solicitate de petent având în vedere specificul procedurii de soluționare a plângerii împotriva rezoluției procurorului potrivit căreia, soluția procurorului se verifică pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei și a oricăror înscrisuri noi prezentate.” Aceasta reprezintă motivarea instanței penale cu privire la toate solicitările formulate, deci inclusiv cu privire la cererea de adresare a unor întrebări preliminare Curții de Justiție a Uniunii Europene. Pe de altă parte, chiar dacă s-ar considera că instanța căreia i-a fost solicitată adresarea unor întrebări preliminare Curții de Justiție a Uniunii Europene nu a motivat corespunzător respingerea acestei solicitări, acest fapt nu este suficient pentru a atrage răspunderea statului, trebuind să fie îndeplinite condițiile cumulative statuate în cauza Köbler (Cauza C-224/01, Hotărârea CJUE din 30 septembrie 2003, Gerhard Köbler împotriva Republik Österreich), una dintre acestea fiind aceea ca încălcarea să privească o normă de drept comunitar, care are ca scop să confere drepturi persoanelor particulare, condiție care în prezentul litigiu s-a constatat că nu este îndeplinită. În ceea ce privește motivele de recurs privind fondul cauzei, este de reținut că recurentul a formulat critici de fond doar referitor la interpretarea art. 20 din Regulamentul (CE) nr. 1782/2003, și anume în legătură cu cele reținute de către instanța de apel, în sensul că această normă juridică nu are ca obiect conferirea de drepturi concrete particularilor (în speță, conferirea vreunui drept concret și efectiv reclamantului), drepturi pe care aceștia să le poată valorifica în fața instanțelor naționale, ci ele vizează drepturi generice care ar putea fi deduse dintr-un ansamblu al dispozițiilor normative aplicabile în materie. Legat de nerespectarea art. 20 din Regulamentul (CE) nr. 1782/2003, este de observat că prin cererea de chemare în judecată reclamantul a solicitat obligarea Statului Român, în solidar cu ceilalți pârâți, la despăgubiri în vederea reparării prejudiciilor sub forma daunelor materiale și morale pentru neaplicarea prevederilor acestui articol în litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr. y/3/2013, soluționat prin sentința penală nr. 5206 din 11.11.2013, pronunțată de Judecătoria Pitești. Reclamantul a susținut că organul de cercetare penală și procurorii, iar, ulterior, instanța de judecată, nu au cercetat și dovedit vinovăția petentului, vinovăție ce ar fi trebuit să fie stabilită prin raportare la normele juridice ale Uniunii Europene menționate și că, dacă ar fi ținut cont de aceste normele juridice ale Uniunii Europene, ar fi concluzionat în mod direct că nu există o culpă administrativă și, cu atât mai mult, o culpă de natură penală. Reclamantul a arătat că hărțile A.P.I.A. sunt eronate, iar din acest motiv nu s-a putut face o identificare corectă a situației din teren în anul 2007 și că cerința instituită de textul art. 20 din Regulamentul (CE) nr. 1782/2003 conferă fermierului dreptul de a se orienta pe hărți corecte și care respectă anumite standarde de calitate, ce îi pot asigura o identificare rapidă și corectă a parcelelor sale. Această cerință nu ar fi îndeplinită de hărțile puse la dispoziție de A.P.I.A., întrucât hărțile nu ar conține niciun fel de repere topografice care să permită identificarea crestelor montane ce constituie limitele estică și nordică ale golului alpin (pășunii), X., hărțile ar fi hărți alb-negru, situație care ar putea conduce la un procentaj ridicat de eroare, fiind realizate la o scară mică. Așa cum a reținut instanța de apel, ceea ce i se impută reclamantului în cauza respectivă este supradeclararea unei suprafețe de teren în vederea obținerii de subvenții, anume prezentarea de declarații inexacte, care au ca rezultat obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al CE sau din bugetele administrate de acestea ori în numele lor. S-a reținut în cauza penală că reclamantul a recunoscut că rezultatul identificării incorecte a limitelor terenului s-a concretizat inițial în identificarea unei suprafețe mai mari și, ca urmare a recunoașterii, el a sesizat organele judiciare, motiv pentru care, instanța penală a făcut aplicabilitatea dispozițiile art. 18 1 C. pen., referitoare la lipsa pericolului social prevăzut de lege pentru ca fapta să constituie infracțiune. Nemulțumirea reclamantului este aceea că instanța penală nu a reținut lipsa vinovăției pentru a-i fi aplicabile prevederile de excepție de la aplicarea reducerilor și a excluderilor ale art. 68 alin. (1) din Regulamentul CE nr. 796/2004, potrivit căruia „Reducerile și excluderile prevăzute la capitolul I nu se aplică în cazul în care agricultorul a prezentat date faptice corecte sau atunci când poate demonstra prin orice alt mijloc că nu este vinovat.” Astfel cum s-a reținut anterior, reclamantul consideră faptul că nu este vinovat de supradeclararea unei suprafețe de teren în vederea obținerii de subvenții este demonstrat prin aceea că nu i s-au pus la dispoziție hărți întocmite potrivit prevederilor art. 20 din Regulamentul (CE) nr. 1782/2003, de unde ar rezulta dreptul său în acest sens. În cauza Köbler, Curtea de Justiție a reiterat condițiile în care un stat membru este obligat să repare prejudiciul cauzat persoanelor prin încălcări ale dreptului comunitar, anume norma juridică nerespectată să aibă ca obiect conferirea de drepturi persoanelor particulare pe care acestea să le poată valorifica în fața instanțelor naționale, încălcarea sa fie suficient de gravă și să existe o legătura directă de cauzalitate între încălcarea obligației care revine statului și prejudiciul suferit (paragraful 51). Aceste condiții sunt cumulative, constatarea neîndeplinirii uneia dintre ele fiind suficientă pentru respingerea cererii și făcând astfel inutilă analiza celorlalte condiții. Referitor la îndeplinirea condiției ca norma pretins încălcată să aibă ca obiect conferirea de drepturi persoanelor particulare, sunt de reținut următoarele. Din jurisprudența instanțelor judecătorești ale Uniunii Europene (CJCE/CJUE/Tribunalul) [de exemplu, Hotărârea Curții din 14 iulie 1967, Kampffmeyer și alții/Comisia, 5/66, 7/66 și 1^66-24/66, Hotărârea Tribunalului din. 10 aprilie 2002, Lamberts/Ombudsmanul, T-209/00, Hotărârea Artegodan/Comisia, C‑221/10 P (T-429/05), Hotărârea Tribunalului - Camera a doua extinsă din 23 noiembrie 2011 în cauza T-341/07, Jose Maria Sison împotriva Consiliului Uniunii Europene, Hotărârea Curții din 4 iulie 2000, Bergaderm și Goupil/Comisia, C‑352/98 P, Hotărârea Holcim (Deutschland)/Comisia, și Hotărârea Sison I, Hotărârea Curții din 13 martie 1992, Vreugdenhil/Comisia, C‑282/90, și Hotărârea Curții din 11 februarie 1999, Antillean Rice Mills și alții/Comisia, C‑390/95 P, Hotărârea Tribunalului din 14 noiembrie 2002, Rica Foods/Comisia, T‑332/00 și T‑350/00, Hotărârea Tribunalului din 25 februarie 2003, Renco/Consiliul, T‑4/01, Hotărârea Schneider Electric/Comisia, Hotărârea MyTravel Group/Comisia, C-403/98, Azienda Agricola Monte Arcosu c. Regione Autonoma della Sardegna (2001), cauza C-278/02 Herbert Handbauer GmbH (2004)] în materia verificării condiției ca o normă juridică a dreptului Uniunii Europene să aibă ca obiect conferirea de drepturi particularilor și doctrina elaborată în baza acestei jurisprudențe reies următoarele elemente care ar trebui cercetate ca fiind utile analizei : dacă norma în cauză creează obligații și dacă este destinată să îngrădească drepturile care intră în patrimoniul particularilor; dacă obligația este formulată în termeni clari, preciși, necondiționali, adică să nu fie subordonată unor acte de drept intern; dispoziții care sunt prin natura lor apte să fie invocate în fața instanțelor naționale, fără să fie nevoie de alte implementări (doctrina efectului direct); dacă norma se pretează prin natura ei să producă efecte directe în relațiile juridice dintre stat și justițiabili; dacă reglementează obligații de a face sau a nu face (obligații de rezultat precise) în sarcina statelor; dacă paguba pretinsă este consecința nerespectării unui interes pe care regulamentul urmărește să îl protejeze, prin raportare la obiectivul și conținutul regulamentului; conținutul dispoziției și domeniul (aria de aplicare); dacă dispoziția, prin conținutul și scopul său, acordă protecție intereselor pretinse în drept de către particular; dacă există o legătură între interesul pe care se bazează particularul și protecția acordată de o dispoziție a regulamentului. Faptul că toate regulamentele au efect direct și sunt astfel capabile de a crea drepturi individuale pe care instanțele naționale trebuie să le protejeze, totuși nu înseamnă că fiecare dispoziție a regulamentelor conferă drepturi particularilor pe care să le invoce în fața instanțelor naționale. Art. 20 din Regulamentul (CE) nr. 1782/2003 are ca denumire marginală „Sistemul de identificare a parcelelor agricole” și este situat în cadrul Capitolului 4, intitulat „Sistemul integrat de gestionare și control”, situat în Titlul II „Dispoziții generale”. Pentru prezenta speță este relevant doar alin. (1), celelalte alineate referindu-se la plantațiile de măslini, alineat care are următorul conținut: „Sistemul de identificare a parcelelor agricole este constituit pe baza planurilor și documentelor de cadastru sau a altor referințe cartografice. Tehnicile utilizate se bazează pe un sistem electronic de date geografice care conține, de preferință, fotografii aeriene sau spațiale care respectă anumite norme uniforme ce garantează o precizie cel puțin echivalentă cu cea asigurată de cartografierea la o scară de 1:10 000.” Regulamentul (CE) nr. 1782/2003 privește stabilirea normelor comune pentru schemele de sprijin direct în cadrul politicii agricole comune și de stabilire a anumitor scheme de sprijin pentru agricultori și modificarea altor regulamente. Potrivit art. 18 care se află, de asemenea, în Capitolului 4, intitulat „Sistemul integrat de gestionare și control”, și care are denumirea marginală „Elementele sistemului integrat”: ”(1) Sistemul integrat conține următoarele elemente: (a) o bază de date electronică; (b) un sistem de identificare a parcelelor agricole; (c) un sistem de identificare și de înregistrare a drepturilor la plată conform art. 21; (d) cereri de ajutor; (e) un sistem integrat de control; (f) un sistem unic de identificare a fiecărui agricultor care depune o cerere de ajutor. (2) În cazul aplicării art. 67, 68, 69, 70 și 71, sistemul integrat cuprinde un sistem de identificare și înregistrare a animalelor (…).” Referitor la sistemul integrat de gestionare și control și, în particular, la sistemul de identificare a parcelelor agricole sunt relevante considerentele 10-16 din preambulul Regulamentului, potrivit cărora: ”(10) În conformitate cu art. 8 din Regulamentul (CE) nr. 1258/1999 al Consiliului din 17 mai 1999 privind finanțarea politicii agricole comune (1), statele membre trebuie să ia măsurile necesare pentru a se asigura că tranzacțiile finanțate de Fondul European de Orientare și Garantare Agricolă (F.E.O.G.A.), secțiunea Garantare, sunt aplicate efectiv și în mod corect și că există un sistem de prevenire și de corectare a neregulilor. (11) Pentru a îmbunătăți eficiența și utilitatea mecanismelor de gestionare și de control, trebuie adaptat sistemul instituit prin Regulamentul (CE) nr. 3508/92 al Consiliului din 27 noiembrie 1992 de stabilire a unui sistem de gestionare și control integrat pentru anumite regimuri de ajutoare comunitare (2), pentru a cuprinde regimul de plată unică, regimurile de ajutor pentru grâul dur, plante proteaginoase, culturi energetice, orez, amidon din cartofi, fructe cu coajă, lapte, semințe, leguminoase pentru boabe, ajutoarele regionale specifice, precum și controlul punerii în aplicare a normelor privind condiționarea, modularea și sistemul de consiliere agricolă. Este oportună prevederea posibilității de a include, într-o etapă ulterioară, și alte regimuri de ajutor. (12) În vederea efectuării unui control eficient și pentru a evita depunerea mai multor cereri la diferite organisme plătitoare din același stat membru, fiecare stat membru trebuie să introducă un sistem unic de identificare a agricultorilor care depun cereri de ajutor în cadrul sistemului integrat. (13) Diferitele elemente ale sistemului integrat urmăresc creșterea eficienței procedurilor de gestionare și de control. Prin urmare, în ceea ce privește regimurile comunitare nereglementate de prezentul regulament, statele membre trebuie autorizate să le utilizeze, cu condiția ca acestea să nu contravină dispozițiilor în cauză. (14) Ținând seama de complexitatea sistemului, precum și de numărul mare de cereri de ajutor care trebuie soluționate, este indispensabilă utilizarea mijloacelor tehnice și a metodelor de gestionare și de control corespunzătoare. Prin urmare, sistemul integrat trebuie să cuprindă, la nivelul fiecărui stat membru, o bază de date electronică, un sistem de identificare a parcelelor agricole, cererile de ajutor ale agricultorilor, un sistem integrat de control și, pentru regimul de plată unică, un sistem de identificare și de înregistrare a drepturilor la plată. (15) Pentru a permite prelucrarea și utilizarea datelor colectate pentru verificarea cererilor de ajutor, este necesară crearea unor baze de date electronice performante, care să ofere, în special, posibilitatea efectuării de controale încrucișate. (16) Identificarea parcelelor agricole reprezintă un element cheie al aplicării corecte a regimurilor legate de suprafață. Experiența acumulată a demonstrat anumite deficiențe ale metodelor existente. Prin urmare, trebuie prevăzut un sistem de identificare creat, dacă este cazul, cu ajutorul tehnicii de teledetecție.” Aplicând cele expuse anterior cauzei de față, sunt de reținut următoarele. În ceea ce privește conținutul normei de drept comunitar (al Uniunii Europene) pretins încălcate în prezenta cauză, și anume art. 20 alin. (1) din Regulamentul (CE) nr. 1782/2003, este de observat că în cadrul acesteia: - în prima teză este definit sistemul de identificare a parcelelor agricole, ca fiind constituit pe baza planurilor și documentelor de cadastru sau a altor referințe cartografice; - în a doua teză sunt definite tehnicile utilizate pentru constituirea sistemului, ca fiind bazate pe un sistem electronic de date geografice; - în a treia teză se menționează elementele de dorit („de preferință”) pe care se tinde să le conțină sistemul electronic de date geografice, ca fiind fotografii aeriene sau spațiale care respectă anumite norme uniforme ce garantează o precizie cel puțin echivalentă cu cea asigurată de cartografierea la o scară de 1:10 000. Recurentul-reclamant susține că din acest articol ar rezulta dreptul său de a-i fi puse la dispoziție pentru identificarea terenurilor hărți care să conțină date topografice, color, ce garantează o precizie cel puțin echivalentă cu cea asigurată de cartografierea la o scară de 1:10 000 și, pentru că i-ar fi fost puse la dispoziție hărți alb-negru cu o precizie inferioară scării de 1:10 000, fără date topografice, nu s-ar face vinovat de supradeclarare. Din aceste susțineri reiese că recurentul-reclamant susține existența unui drept pe care să îl poată invoca în fața instanțelor naționale din prevederile celei de-a treia teze a art. 20 alin. (1). Or, în cadrul acestei teze nu este reglementată o obligație de rezultat în sarcina statului, din care să rezulte vreun drept corelativ, ci se reglementează elementele către care se dorește a se tinde pentru perfecționarea sistemul de identificare a parcelelor agricole, deziderat care se regăsește și în considerentul 16 al preambulului la Regulament. Mai mult, din susținerile recurentului rezultă că acesta este nemulțumit nu de conținutul electronic al sistemului electronic de identificare a parcelelor agricole, ci de conținutul hărților fizice care i-au fost puse la dispoziție de A.P.I.A. pentru identificarea terenului, or, este evident din conținutul art. 20 alin. (1) din Regulament, că obiectul de reglementare al acestuia nu are legătură cu încălcarea pretinsă de către recurent. Referitor la scopul normei de drept comunitar (al UE) invocate, prin raportare la denumirea marginală a acestuia, capitolul în cadrul căruia este situat, considerentele 10-16 ale preambulului Regulamentului (CE) nr. 1782/2003, așa cum s-a menționat mai sus, rezultă că art. 20 alin. (1) se referă la sistemul de identificare a parcelelor agricole, care face parte, conform art. 18 din Regulament, dintre elementele sistemului integrat de gestionare și control. Ca atare, scopul normei este acela al reglementării modalității de organizare a unuia dintre elementele sistemului integrat de gestionare și control a legalei utilizări a fondurilor europene, în vederea creșterii eficienței procedurilor de gestionare și control (considerentul 13), iar nu de a conferi drepturi particularilor pe care aceștia să le poată invoca în fața instanțelor naționale, și, în orice caz, nu în legătură cu încălcarea pretinsă de către recurent. În ceea ce privește motivele de recurs referitoare la interpretarea art. 20 din Regulamentul (CE) nr. 1782/2003 de către instanța de apel, în sensul că această normă juridică nu are ca obiect conferirea de drepturi concrete particularilor (în speță conferirea vreunui drept concret și efectiv reclamantului), drepturi pe care aceștia să le poată valorifica în fața instanțelor naționale, ci ele vizează drepturi generice care ar putea fi deduse dintr-un ansamblu al dispozițiilor normative aplicabile în materie, sunt de reținut următoarele. În primul rând, recurentul a susținut că această condiție - conferirea de drepturi particularilor - este îndeplinită atunci când norma de drept încălcată, deși vizează, în esență, interese cu caracter general, asigură și protecția intereselor individuale ale persoanelor în cauză, așa cum rezultă din jurisprudența CJUE. Sub acest aspect este de reținut că instanța de apel a constatat că art. 20 din Regulamentul (CE) nr. 1782/2003 nu are ca obiect conferirea de drepturi concrete particularilor (în speță, conferirea vreunui drept concret și efectiv reclamantului), drepturi pe care aceștia să le poată valorifica în fața instanțelor naționale, ci ele vizează drepturi generice care ar putea fi deduse dintr-un ansamblu al dispozițiilor normative aplicabile în materie. Ca atare, instanța de apel nu a pornit de la premisa că, atâta timp cât dispoziția în cauză vizează drepturi generice/generale, care ar putea fi deduse dintr-un ansamblu al dispozițiilor normative aplicabile în materie, nu ar putea conferi și drepturi particularilor, ci raportat la conținutul concret al acestei norme a ajuns la concluzia că nu are ca obiect conferirea de drepturi concrete particularilor, aflați în categoria pretinsă de reclamant. În al doilea rând, recurentul a susținut că aprecierea instanței de apel contravine scopurilor Regulamentului (CE) nr. 1782/2003, așa cum sunt acestea enunțate în preambul la punctele 16, 21, 24, care ar indica modul în care este asigurată protecția intereselor individuale ale persoanelor, în paralel cu cele legate de o serie de interese generice. Referitor la considerentul 16, așa cum s-a reținut în cadrul analizei expuse mai sus, în cadrul acestuia se reflectă dezideratele legate de perfecționarea sistemului de identificare a parcelelor agricole, parte a sistemului integrat de gestionare și control a corectei utilizări a fondurilor europene, concluzie care rezultă din interpretarea conținutului său, raportat la considerentele anterioare ale preambulului Regulamentului (10-15). În ceea ce privește considerentele 21 și 24 ale preambulului Regulamentului, invocate de către recurent în susținerea faptului că art. 20 alin. (1) din Regulament ar avea ca obiect conferirea de drepturi concrete particularilor pe care aceștia să le poată invoca în fața instanțelor naționale, este de observat că acestea nu sunt utile pentru analiza problemei de drept în cauză, având în vedere că nu au legătură cu norma menționată anterior, referindu-se la obiectivul schemelor de sprijin din cadrul politicii agricole comune, la evitarea alocării incorecte a resurselor comunitare, prin neefectuarea niciunei plăți de sprijin al agricultorilor care au creat în mod artificial condițiile necesare pentru a beneficia de astfel de plăți (considerentul 21), respectiv la obiectivele îmbunătățirii competitivității în agricultura comunitară și dezvoltării unor standarde în materie de calitate a produselor alimentare și de mediu și la modalitățile de realizare (considerentul 24), iar nu la sistemul d