ÎCCJ, decizie (scj.ro #213682)

Drept financiar fiscal. Neîndeplinirea obligației de a depune declarațiile fiscale. Consecințe în cazul contribuabililor care beneficiază de scutiri/reduceri

Cuprins pe materii

: Drept financiar fiscal. Impozitele și taxele locale – Impozitul pe construcții

Index

Declarație fiscală

Impozit pe clădiri

Principiul proporționalității sancțiunii

Legea nr. 227/2015, art. 455 alin. (2), art. 460 alin. (5) și (7

1

), art. 487 ind. 1

Legea nr. 207/2015, art. 110 alin. (1) și art. 183

H.G. nr. 1/2016, pct. 56

Obligația de a depune declarație fiscală, pentru contribuabilii care nu datorează impozit/taxă pe clădiri, este prevăzută de legiuitor prin dispozițiile pct. 56 din H.G. nr. 1/2016 privind normele de punere în aplicare a Codului fiscal.

Nedepunerea declarațiilor fiscale reprezintă contravenție, în conformitate cu dispozițiile art. 336 alin. (1) C.proc.fisc., însă faptă nu poate fi sancționată, potrivit p

rincipiul proporționalității sancțiunii,

cu obligația de a achita taxa pe clădiri pe care contribuabilul nu o datorează.

I.C.C.J., Secția de contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 679 din 8 februarie 2024

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Galați, Secția de contencios administrativ și fiscal, la data de 19.11.2021, sub nr. x/44/2021, reclamanta Compania Națională de Căi Ferate București C.F.R. S.A. prin Sucursala Regională CF Galați a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Municipiul Galați prin Primar și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice:

- suspendarea executării Deciziei de impunere nr. 177630/30.08.2021 emise de pârâtul Municipiul Galați pentru suma de 6.669.505 lei, reprezentând 4.994.619 lei taxă pe clădiri, 1.283.095 lei majorări de întârziere aferente taxei pe clădiri, 313,082 lei taxă pentru activități cu impact asupra mediului și 78.709 lei majorări de întârziere aferente taxei pentru activități cu impact asupra mediului.

- anularea Dispoziției Primarului Municipiului Galați nr. 3726/18.10.2021 și a Deciziei de impunere nr. 177630/30.08.2021 privind creanțele datorate bugetului local, stabilite în urma inspecției fiscale care a vizat perioada ianuarie 2016-martie 2021, pentru sumele descrise la punctul nr. 1.

Prin Sentința civilă nr. 158 din 16 noiembrie 2022, Curtea a respins, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamantă.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta C.N.C.F. - C.F.R. S.A. București - Sucursala Regională C.F. Galați a formulat recurs, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C.proc.civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Recurenta-reclamantă invocă greșita aplicare a prevederilor art. 456 alin. (1), teza I, coroborate cu art. 456 alin. (3) C.fisc., prin stabilirea nelegală a taxei pentru o serie de clădiri proprietate publică, pentru care nu se datorează taxă/impozit.

Instanța de fond a omis analiza prevederilor art. 456 alin. (3) C.fisc., din cuprinsul cărora rezultă că solicitarea privind scutirile adresate autorității locale se referă strict la situațiile prevăzute de art. 456 alin. (2) C.fisc., nu și la situațiile prevăzute de art. 456 alin. (1) C.fisc., printre care și clădirile aferente infrastructurii feroviare publice.

Prin urmare, susținerea instanței de fond, potrivit căreia recurenta-reclamantă avea obligația de a solicita scutiri de la plată și de a depune documente în acest sens, moment de la care ar fi beneficiat de așa-zise scutiri, pornesc de la o premisă eronată.

Recurenta-reclamantă consideră că s-a reținut greșit incidența prevederilor art. 495 lit. d) – dispoziții tranzitorii și prevederile art. 487

1

C.fisc., deoarece nu se discută în cauza de față de o sumă cu titlu de impozit pentru care se acordă o scutire/reducere, ci de o sumă nedatorată potrivit legii.

Recurenta-reclamantă arată că s-a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 460 alin. (7)

1

C. fisc., iar instanța de fond a validat nelegal teza potrivit căreia există obligația efectuării evaluării clădirilor proprietate publică, în vederea impozitării, în condițiile în care, proprietatea publică nu se evaluează/reevaluează.

În speță, sunt aplicabile dispozițiile art. 460 alin. (7)

1

C.fisc., însă, dacă s-ar fi datorat taxa pe clădiri, aceasta trebuia calculată la baza de impozitare prevăzută de art. 460 alin. (5) lit. f) C.fisc., fără a avea în vedere existența unui raport de evaluare și fără a se stabili un procent de impozitare de 5% drept penalizare.

Pentru clădirea A., instanța de fond a dat o interpretare greșită a dispozițiilor art. 461 alin. (6) C.fisc., aceasta a suferit doar o reparație, dar nu are relevanță mărirea valorii cu peste 25%, în condițiile în care nu se datorează taxă/impozit.

Recurenta-reclamantă mai susține și greșită aplicare a prevederilor art. 453 lit. a) C.fisc., care definesc activitatea economică ca fiind orice activitate care constă în furnizarea de bunuri, servicii și lucrări pe o piață.

În mod greșit prima instanță a stabilit că recurenta-reclamantă datorează taxă pentru activități cu impact asupra mediului pentru două activități secundare, dar care se desfășoară în interes propriu, nu pe o piață (atelier stingătoare; transport și depozitare mărfuri).

Recurenta-reclamantă nu realizează venituri/nu desfășoară activitate productivă de furnizare servicii încărcare stingătoare pe o piață, acestea sunt destinate interesului propriu, iar pentru Codurile CAEN x și y, transportul și depozitarea se referă strict la bunuri/materiale deplasate între gestiunile proprii sau depozitate în interes propriu, în scopul efectuării de lucrări de reabilitare a infrastructurii feroviare publice.

Se arată și faptul că prin „număr de angajați se înțelege numărul total de salariați de la punctul de lucru unde se desfășoară activitatea cu impact asupra mediului și nu pe sucursală, astfel că s-au aplicat greșit dispozițiile art. 3 alin. (4) din Regulamentul privind activitățile cu impact asupra mediului, anexă la H.C.L. Galați nr. 442/2015, în acest sens au fost și concluziile raportului de expertiză.

Intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Galați a formulat întâmpinare, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și, în rejudecare, admiterea acțiunii și a excepției lipsei calității procesuale pasive a statului.

Intimatul-pârât Municipiul Galați prin Primar a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluția instanței de recurs

Examinând hotărârea atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului și cu motivele invocate prin recurs, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Analiza motivelor de casare

Cu privire la criticile întemeiate pe dispozițiile art. 488 pct. 6 C.proc.civ., urmează să fie respinse, constatându-se că judecătorul fondului a arătat motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, precum și motivele pentru care s-au admis ori s-au înlăturat cererile părților, ceea ce invocă recurenta-reclamantă este lipsa unui răspuns pozitiv la anumite argumente expuse de aceasta, care nu echivalează însă cu nemotivarea hotărârii.

În ceea ce privește motivele de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., Înalta Curte constată că sunt fondate.

Prima instanță a considerat că reclamanta datorează taxa pe clădire pentru Clădirea călători Corp C și 9 cabine aferente infrastructurii feroviare publice, întrucât nu a depus declarația la organul fiscal, pentru aceste bunuri, în perioada 01.01.2016-31.12.2016 și 01.01.2018-31.12.2021.

Pentru anul 2017, instanța de fond a considerat că reclamanta nu datorează taxa pentru aceste clădiri, deoarece în Legea nr. 227/2015 C.fisc., aplicabilă în anul 2017, nu a fost prevăzut un termen limită de declarare și depunere a documentelor justificative pentru aplicarea scutirii.

Recurenta-reclamantă, în susținerea recursului, invocă greșita aplicare a dispozițiilor art. 456 alin. (1) lit. a) teza I, coroborate cu dispozițiile art. 456 alin. (1) lit. l) C.fisc. și art. 456 alin. (3) C.fisc.

Potrivit dispozițiilor art. 456 C.fisc., intitulat – Scutiri – la alin. (1) lit. a) și l) se stipulează faptul că nu se datorează impozitul/taxă pe clădiri pentru clădirile aflate în proprietatea publică sau privată a statului (lit. a) și nici pentru clădirile aferente infrastructurii feroviare publice sau infrastructurii metroului (lit. l).

Art. 456 alin. (2) C.fisc. stabilește posibilitatea consiliului local de a acorda scutirea sau reducerea impozitului pe clădiri datorat pentru anumite clădiri strict nominalizate, altele decât cele de la alin. (1).

La rândul său, art. 456 alin. (3) C.fisc., stipulează că scutirea sau reducerea de la plata impozitului/taxei stabilită conform alin. (2), se aplică începând cu data de 01 ianuarie a anului următor celui în care persoana depune documentele justificative.

Recurenta-reclamantă mai susține că dispozițiile art. 495 lit. d) – dispoziții tranzitorii din Codul fiscal nu se aplică în cauză, deși textul se referă la întreg articol 556, în realitate se au în vedere numai scutirile/reducerile de la alin. (2), întrucât alin. (1) privește situația în care impozitul/taxa nu se datorează.

Aceeași susținere este făcută de recurenta-reclamantă și cu privire la aplicabilitatea dispozițiilor art. 487

1

C.fisc., intitulat – Termenul de depunere a documentelor – unde, deși se indică scutirile/reducerile de la plată în temeiul dispozițiilor art. 456 C.fisc., în realitate acesta se referă numai la alin. (2), pentru aceleași motive arătate mai sus.

La rândul său, instanța de fond, observând data punerii în funcțiune a construcțiilor, 2009-2012, a considerat să indice prevederile în vigoare pentru acea perioadă respectiv pct. 27 din H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, conform cărora declarațiile fiscale se depun, chiar dacă potrivit Codului fiscal, pentru acele clădiri nu se datorează impozit sau sunt scutite de la plata acestui impozit.

Instanța de fond consideră că această obligație se menține și în baza Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, în vigoare de la 01.01.2016, identificând prevederile art. 455 alin. (2), art. 456 alin. (1) lit. a) și l), art. 461 alin. (15), art. 495 lit. d) C.fisc., prev. art. 101 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 207/2015 Cod procedură fiscală, pct. 21 alin. (1), pct. 56, pct. 27 alin. (1) din H.G. nr. 1/2016 privind Normele de aplicare a Codului fiscal.

Potrivit dispozițiilor art. 455 alin. (2) C.fisc., pentru clădirile proprietate publică sau privată a statului ori a unităților administrativ-teritoriale, concesionate, închiriate, date în administrare ori în folosință, după caz, oricăror entități, altele decât cele de drept public, se stabilește taxa pe clădiri, care se datorează de concesionari [...].

Recurenta-reclamantă este autoritate publică asimilată, desfășoară activități de interes național, potrivit dispozițiilor art. 6 din H.G. nr. 581/1998, prin urmare se încadrează în excepția prevederilor art. 455 alin. (2) C.fisc., în sensul că, pentru clădirile proprietate publică concesionate, nu datorează taxă.

În legătură cu obligația recurentei-reclamante de a depune declarație, deși aceasta nu datorează taxa pe clădirile în discuție, prevederile Codului fiscal invocate atât de instanța de fond, cât și de organele fiscale, nu conțin o dispoziție expresă în acest sens, mai ales că art. 461 alin. (15) C.fisc., stabilește că depunerea declarațiilor fiscale reprezintă o obligație în cazul persoanelor care beneficiază de scutiri sau reduceri de la plata impozitului sau taxei pe clădiri.

Or, recurenta-reclamantă nu se află în situația de a beneficia de scutire sau reducere de la plata taxei pe clădiri, ci acestea nu datorează taxa, în virtutea legii.

De asemenea, dispozițiile art. 101 alin. (3) lit. b) C.proc.fisc., nominalizează obligativitatea depunerii declarației fiscale în cazul în care obligația fiscală este scutită de la plată.

Abia prin prevederile pct. 56 din H.G. nr. 1/2016 privind normele de punere în aplicare a Codului fiscal se arată că depunerea declarațiilor fiscale reprezintă o obligație și în cazul persoanelor fizice sau juridice care nu datorează impozit/taxă pe clădiri.

Prin urmare, chiar dacă dispozițiile Codului fiscal și cele ale Codului de procedură fiscală pot da naștere la interpretări prin normele de punere în aplicare, s-a arătat în mod clar, că recurenta-reclamantă are obligația depunerii declarațiilor fiscale pentru clădirile pentru care nu datorează taxă.

Continuând raționamentul, Înalta Curte urmează să stabilească dacă sancțiunea pentru nedepunerea declarațiilor fiscale o reprezintă însăși plata taxei pe clădiri, cu majorările de întârziere aferente.

Instanța de fond a răspuns pozitiv la această chestiune, astfel că a obligat recurenta-reclamantă la plata sumei de 4.627.275 lei debit/taxă și 1.216.973 lei majorări de întârziere, calculate până în luna iunie 2021.

Prima instanță și-a întemeiat soluția pe dispozițiile art. 487

1

C.fisc., conform cărora, pentru anul 2018, scutirile/reducerile prevăzute la art. 456, art. 464 și art. 469, se aplică începând cu data de 01 ianuarie, cu obligația de a se depune documente justificative până la o anumită dată.

Pentru anul 2016, instanța de fond nu a indicat niciun temei juridic.

Înalta Curte reține faptul că textul sus-menționat are în vedere scutirile și reducerile de impozit/taxă, pentru care este evident că nu pot fi obținute dacă nu se depun documente justificative, însă recurenta-reclamantă nu se află într-o astfel de situație, ci aceasta nu datorează taxă pe clădirile în discuție, în temeiul legii.

Or, obligația de a plăti taxa în cazul în care nu sunt îndeplinite anumite formalități, este excesivă și încalcă principiul proporționalității sancțiunilor, mai ales că o astfel de sancțiune nu este prevăzută în legislația fiscală.

Nedepunerea declarațiilor fiscale reprezintă contravenție, în conformitate cu dispozițiile art. 336 alin. (1) C.proc.fisc. și nicidecum fapta nu este sancționată cu obligația de a achita o taxă pe clădiri pentru care nu se datorează, în virtutea legii.

Față de acestea, Înalta Curte va reține întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., în privința obligării recurentei-reclamante la plata taxei pe clădiri, dispusă de prima instanță.

Aceleași argumente se regăsesc și în privința clădirii A., pentru aceasta nu se datorează taxă, prin urmare nu se pune nici problema evaluării/neevaluării acesteia.

Referitor la taxa pentru activitățile cu impact asupra mediului înconjurător, Înalta Curte urmează să constate ca fiind fondate criticile formulate de recurenta-reclamantă, avându-se în vedere că activitățile în discuție sunt desfășurate strict în interes propriu, nu reprezintă activități economice în sensul dispozițiilor art. 453 lit. a) C.fisc., prin urmare, nu se datorează taxă.

Cu privire la solicitarea intimatului-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați, formulată prin întâmpinare, în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive, urmează să fie respinsă, partea neformulând critici, prin intermediul unei cereri de recurs, împotriva sentinței primei instanțe.

Față de acestea, în temeiul dispozițiilor art. 496 C.proc.civ., coroborat cu dispozițiile art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, a fost admis recursul declarat, a fost casată sentința recurată și, în rejudecare, s-a admis acțiunea reclamantei, urmând se dispune anularea actelor administrativ-fiscale contestate.