ÎCCJ, decizie (scj.ro #213656)

Acțiune în rezoluțiunea unui antecontract de vânzare-cumpărare. Introducerea cererii de către unul dintre soți în lipsa unui mandat expres din partea celuilalt soț. Excepția lipsei calității de reprezentant. Excepția lipsei coparticipării procesuale obligatorii

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Părțile. Reprezentarea părților

Index alfabetic: mandat tacit între soți

mandat de reprezentare

coparticipare procesuală obligatorie

C.proc.civ., art. 36, art. 59, art. 83, art. 85

C.civ., art. 345

Mandatul tacit dat în raporturile dintre soți pentru încheierea actelor de conservare, de folosință și de administrare a bunurilor comune, reglementat de art. 345 alin. (2) C.civ., nu cuprinde și dreptul de reprezentare în fața instanței de judecată, care trebuie să respecte condițiile procedurale prevăzute de art. 83 și art. 85 C.proc.civ.

Ca atare, promovând acțiunea în rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare și în numele soțului său, reclamanta era datoare să prezinte unul dintre înscrisurile la care face referire art. 85 C.proc.civ. pentru a justifica reprezentarea juridică a acestuia. Or, în condițiile în care nu s-a făcut dovada unui asemenea mandat, acțiunea este introdusă de o persoană care nu are calitatea de reprezentant.

Dat fiind faptul că reclamanta nu are calitatea de reprezentant al soțului său (parte în antecontractul a cărui rezoluțiune se cere), iar pricina nu poate fi soluționată fără participarea acestuia, întrucât în cazul cererilor având ca obiect desființarea unui act juridic coparticiparea procesuală este obligatorie, și prin urmare pentru a opera rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare este necesar ca toate părțile stipulate în cuprinsul actului juridic să figureze ca părți în procesul civil, devine incidentă excepția lipsei litisconsorțiului activ.

I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 786 din 11 mai 2023

I.

Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Iași - Secția civilă, în data de 07.09.2018, reclamanta A., în nume propriu și pentru reclamantul B., a solicitat în contradictoriu cu pârâții C. SRL, D., E. și F., ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 9786/2016, cu consecința repunerii părților în situația anterioară și obligarea pârâților la restituirea avansului, cu plata dobânzii legale de la data introducerii cererii și până la restituirea efectivă a sumei plătite drept avans.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1549, art. 1170, art. 1270 C.civ.

Prin sentința civilă nr. 4311 din 15.04.2019, Judecătoria Iași - Secția civilă a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Iași.

Prin sentința civilă nr. 1461/2019 din 08.10.2019, Tribunalul Iași - Secția I civilă a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea instanței inițial învestite, a constatat intervenit conflictul negativ de competență și a înaintat dosarul la Curtea de Apel Iași, în vederea pronunțării regulatorului de competență.

Prin sentința civilă nr. 54/2019 din 06.11.2019, Curtea de Apel Iași - Secția civilă a stabilit competența de soluționare a cererii în favoarea Tribunalului Iași.

Prin sentința civilă nr. 827 din 15.04.2021, Tribunalul Iași - Secția I civilă a admis excepția lipsei calității de reprezentant, invocată din oficiu și, în consecință, a anulat acțiunea promovată pentru reclamantul B. de către A., în contradictoriu cu pârâții C. SRL, D., E. și F., ca fiind introdusă de o persoană ce nu are calitate de reprezentant.

A admis excepția lipsei coparticipării procesuale. invocată din oficiu și, în consecință, a respins acțiunea formulată de reclamantă, pentru lipsa coparticipării procesuale obligatorii.

Prin decizia civilă nr. 584 din 07.12.2021, Curtea de Apel Iași - Secția civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta A. A obligat apelanta la plata către intimata C. SRL a sumei de 2500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta.

În cuprinsul cererii de recurs, după prezentarea situației de fapt, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ. și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței inițial învestite.

În dezvoltarea motivului de recurs invocat, recurenta-reclamantă a criticat hotărârea instanței de apel, susținând că, în mod greșit, calea de atac a fost soluționată prin raportare doar la dispozițiile art. 83-85 C.proc.civ., având în vedere caracterul patrimonial al acțiunii.

În acest sens, a invocat prevederile art. 345 alin. (2) C.civ., potrivit cu care fiecare soț poate încheia singur acte de conservare, acte de administrare cu privire la oricare dintre bunurile comune, precum și acte de dobândire a bunurilor comune. Totodată, a invocat și dispozițiile art. 345 alin. (4) C.civ., care prevede că, în măsura în care interesele sale legate de comunitatea de bunuri au fost prejudiciate printr-un act juridic, soțul care nu a participat la încheierea actului nu poate pretinde decât daune-interese de la celălalt soț, fără a fi afectate drepturile dobândite de terții de bună-credință.

Or, convenția a cărei anulare s-a solicitat prin prezenta cauză nu este un act de dispoziție care să atragă incidența dispozițiilor art. 346 C.civ., și implicit a dispozițiilor art. 83-85 C.proc.civ., întrucât nu vizează ipoteza acestui text de lege și anume aceea ca actul să fie unul de înstrăinare, ci este un act de reintrare în patrimoniul comun a unui bun mobil - respectiv suma de 40.929 lei, echivalentul celor 9198,25 euro.

Astfel, a considerat că aprecierea instanței cu privire la inexistența mandatului este lipsită de temei, cu atât mai mult cu cât, la data introducerii acțiunii, divorțul nu fusese pronunțat, ceea ce denotă că mandatul recurentei-reclamante era prezumat ca fiind existent și acceptat de fostul soț.

Instanța de apel nu a ținut cont de faptul că mandatul solicitat era acoperit la data introducerii acțiunii, iar pe parcursul litigiului nu s-a pus în discuție lipsa mandatului expres dat de soțul reclamantei.

A mai arătat că dreptul de dispoziție reclamat de aceasta nu are nicio influență asupra dreptului de conservare a patrimoniului comun cu fostul soț, participația acestuia fiind irelevantă în condițiile în care miza litigiului este de a își apropria un bun mobil scos din patrimoniul soților și deținut fără drept de către intimați, în condițiile neexecutării obligației.

Totodată, recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel, în virtutea rolului activ al acesteia, în considerarea art. 78 C.proc.civ., putea să dispună introducerea în cauză a fostului soț, pentru ca acesta să-și exprime opțiunea cu privire la cererea de chemare în judecată.

În continuare, a arătat că un alt argument în favoarea caracterului dispozitiv al acțiunii, în care sunt operabile dispozițiile privind actele de administrare a bunurilor cu regim matrimonial, este dat de normele care reglementează rezoluțiunea judiciară, astfel că, în conformitate cu dispozițiile art. 1550 C.civ. raportat la art. 1552 din același act normativ, rezoluțiunea poate fi declarată unilateral, prin notificare scrisă, când debitorul nu a executat obligația în termenul fixat.

Pentru a da relevanță practică noului regim al rezoluțiunii convenționale, prin art. 1548 C.civ. a fost instituită prezumția de culpă a debitorului unei obligații  contractuale, dedusă din simplul fapt al neexecutării, acesta constituind fundamentul invocării denunțării unilaterale.

Astfel, recurenta a considerat că, deși acest litigiu vizează un act de dispoziție, efectul desființării acestui act nu este cel de prejudiciere a fostului soț, ci de reîntregire a patrimoniului comun, fiind astfel aplicabile dispozițiile art. 2009 C.civ. cu referire la dispozițiile art. 339 și art. 345 C.civ..

Referitor la calitatea de reprezentant, a arătat că cererea de chemare în judecată a fost formulată în considerarea dispozițiilor art. 345 C.civ., care dispune că actele de conservare sau de administrare a bunurilor se fac și fără consimțământul celuilalt soț, care se prezumă a fi dat, întrucât nu este o cerere care să schimbe destinația bunurilor administrate, ci are ca obiect administrarea comunității de bunuri.

În ceea ce privește excepția lipsei litisconsorțiului activ, recurenta-reclamantă a solicitat să fie avut în vedere că prin cererea de chemare în judecată a acționat în calitate de coreclamant al numitului B., astfel încât condiția impusă de dispozițiile art. 59 C.proc.civ. a fost respectată, acesta cunoscând existența litigiului și conținutul cererii de chemare în judecată la momentul depunerii acesteia. Totodată,  a solicitat să fie avut în vedere că și în ceea ce privește notificările prealabile adresate pârâților, aceasta a acționat și în numele numitului B., cu care era căsătorită la aceea dată, în condițiile dispozițiilor art. 345 C.civ., acesta cunoscând demersurile reclamantei și fiind de acord cu acestea.

Printr-o altă critică, recurenta-reclamantă a contestat sentința primei instanțe raportat la competența materială a instanței, susținând că Tribunalul Iași nu era competent material să soluționeze prezentul litigiu în primă instanță, ci Judecătoria Iași, având în vedere că rezoluțiunea contractului avea ca efect repunerea părților în situația anterioară și ducea la restituirea sumei de 40.929 de lei date ca avans, și nu a valorii bunului tranzacționat, fiind vorba de un antecontract de vânzare-cumpărare.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenta-reclamantă a arătat că instanța care a soluționat conflictul negativ de competență, respectiv Curtea de Apel Iași, a ignorat acest aspect și, contrar dispozițiilor art. 94 alin. (1) lit.k) C.proc.civ., a stabilit că litigiul are valoarea premisă a tranzacției finale, pronunțând astfel o soluție nulă, cu ignorarea obiectului litigiului și a valorii acestuia.

Intimata-pârâtă C. SRL a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând, în esență, că instanța de apel a pronunțat o soluție legală, iar susținerile recurentei, potrivit cărora aceasta avea calitatea de reprezentant, întrucât la data promovării acțiunii era căsătorită și beneficia de mandatul prezumat al soțului, trebuie înlăturate având în vedere că, potrivit art. 85 C.proc.civ., în ipoteza în care fostul soț nu a semnat cererea de chemare în judecată, acesta nu putea fi reprezentat decât prin mandat expres sau autentic.

Intimații-pârâți E. și F. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, susținând, în esență, că, la data promovării litigiului

pendinte,

dosarul având ca obiect desfacerea căsătoriei dintre recurenta-reclamantă și B. era deja înregistrat pe rolul instanței de judecată, astfel că nu mai exista un mandat tacit între soți, în legătură cu gestionarea bunurilor acestora.

Totodată, au susținut că desființarea unui act juridic bilateral constituie un act de dispoziție care reclamă manifestarea expresă de voință a tuturor părților semnatare.

În ceea ce privește excepția necompetenței materiale a Tribunalului Iași, au arătat că această excepție nu a fost invocată până în recurs, astfel că această neinvocare constituie o consolidare a competenței în favoarea instanței sesizate.

Referitor la susținerile recurentei că instanța nu a pus în discuția părților lipsa mandatului fostului soț al reclamantei, intimații au arătat că la termenul din 04.03.2021, prima instanță a dat un termen pentru ca reclamanta să pună concluzii asupra excepției lipsei calității de reprezentant a reclamantei pentru fostul soț și asupra lipsei coparticipării procesuale obligatorii.

Recurenta-reclamantă a formulat răspuns la întâmpinările depuse de intimații-pârâți, prin care a solicitat respingerea apărărilor formulate și admiterea recursului.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Cu titlu preliminar, luând în examinare critica privind necompetența materială a Tribunalului Iași în judecarea cauzei în primă instanță, se constată că, raportat la dispozițiile art. 457 alin. (1) C.proc.civ. coroborate cu art. 488 alin. (2) din același cod, critica este inadmisibilă, întrucât, din analiza cererii de apel formulate de reclamantă, se observă că aspectele privind competența primei instanțe nu se regăsesc printre motivele de apel invocate și nu au făcut obiectul analizei în etapa procesuală a apelului, fiind invocate

omisso medio

, direct în recurs.

De altfel, se reține că prin sentința civilă nr. 54 din 06.11.2019, pronunțată în regulator de competență de Curtea de Apel Iași - Secția civilă, a fost tranșată definitiv competența materială a primei instanțe, în favoarea Tribunalului Iași, hotărârea fiind definitivă potrivit art. 135 alin. (4) C.proc.civ., motiv pentru care aspectele dezlegate nu mai pot fi repuse în discuție în prezenta cale de atac.

Procedând în continuare la analiza motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., se observă că, printr-o primă critică, recurenta a invocat greșita soluționare a cererii sale de apel doar prin raportare la dispozițiile art. 83-85 C.proc.civ., fără a fi avute în vedere dispozițiile art. 345 alin. (2) și (4) C.civ., potrivit cu care fiecare soț poate încheia singur acte de conservare, administrare sau acte de dobândire a bunurilor comune, opinând ca fiind lipsită de temei aprecierea instanței cu privire la inexistența mandatului, mai ales în condițiile în care la data introducerii acțiunii divorțul nu era pronunțat, iar mandatul era prezumat și acceptat.

Critica este nefondată.

Analizând decizia recurată, Înalta Curte constată că instanța de apel a realizat o amplă distincție între mandatul dat în raporturile dintre soți pentru încheierea actelor juridice ce privesc bunurile comune, supus dispozițiilor de drept material prevăzute de art. 345 C.civ., și mandatul dat în cadrul procesului, respectiv reprezentarea persoanei fizice în fața instanței de judecată, care trebuie să respecte condițiile procedurale prevăzute de art. 83 și art. 85 C.proc.civ..

Într-adevăr, dispozițiile art. 345 C.civ., invocate de recurentă, dau expresie prezumției mandatului tacit reciproc, în privința actelor de conservare, de folosință și de administrare a bunurilor comune. Totuși, de reținut este faptul că nu trebuie să se creeze o confuzie între mandatul tacit reciproc și mandatul de reprezentare juridică, a cărui dovadă se poate face prin înscris autentic sau poate fi acordat prin declarație verbală în fața instanței și consemnat în încheierea de ședință de la termenul la care a fost acordat, potrivit art. 85 C.proc.civ..

Astfel, dat fiind faptul că mandatul tacit reciproc nu cuprinde și dreptul de reprezentare în fața instanței, reclamanta era datoare să prezinte instanței unul dintre înscrisurile la care face referire art. 85 C.proc.civ. pentru a justifica reprezentarea juridică a soțului său, critica privind omisiunea instanței de judecată de a pune în discuția părților lipsa mandatului expres fiind nefondată.

Aceasta întrucât, din analiza actelor dosarului, se observă că, în fața primei instanțe, reclamantei i-a fost acordat un termen de judecată pentru complinirea lipsei calității de reprezentant, așa cum reiese din încheierea din 04.03.2021, când tribunalul, în temeiul art. 400 C.proc.civ., a repus cauza pe rol și a citat părțile pentru termenul din 15.04.2021, cu mențiunea de a pune concluzii asupra excepției lipsei calității de reprezentant a reclamantei pentru numitul B. și asupra excepției lipsei coparticipării procesuale obligatorii.

Cum reclamanta nu s-a conformat dispozițiilor instanței de judecată, instanța de apel a validat soluția primei instanțe de admitere a excepției lipsei calității de reprezentant, fiind fără relevanță critica recurentei referitoare la împrejurarea că, la momentul promovării acțiunii, divorțul nu era pronunțat, iar mandatul era prezumat, aceasta în condițiile în care, așa cum s-a arătat anterior, mandatul de reprezentare în fața instanței, chiar și pentru soți, se acordă cu respectarea dispozițiilor art. 85 C.proc.civ..

Pentru aceleași motive, nu poate fi primită nici critica recurentei în sensul că prezentul litigiu vizează un act de dispoziție, iar efectul desființării actului este acela de reîntregire a patrimoniului comun, fiind aplicabile, în opinia recurentei, dispozițiile art. 2009 C.civ. cu referire la art. 339 și art. 345 C.civ..

Astfel, corect s-a reținut în speță că în ceea ce privește reprezentarea judiciară nu sunt incidente dispozițiile art. 2009 din Codul civil, în conformitate cu care, în literatura de specialitate, mandatul convențional între soți a fost definit ca fiind contractul în virtutea căruia un soț încheie un act juridic ori mai multe acte juridice, pe seama celuilalt soț, cu respectarea regimului matrimonial ales, ci dispozițiile Codului de procedură civilă privind reprezentarea părților în judecată.

Așadar, pentru ca înscrisul sub semnătură privată datat „7 iulie 2018”, depus de reclamantă în primă instanță, să reprezinte un mandat din partea soțului său, mandat care să poată susține calitatea procesuală a acestuia din urmă, ar fi trebuit ca acest mandat să îndeplinească condițiile art. 85 alin. (1) și (2) C.proc.civ., adică să fie cuprins într-un înscris autentic sau să fie dat prin declarație verbală în fața instanței de judecată.

Cum nu sunt îndeplinite aceste cerințe, instanța de recurs nu poate constata caracterul fondat al criticilor recurentei și apreciază că în mod corect instanța de apel a menținut soluția primei instanțe, în sensul că acțiunea promovată pentru reclamantul B. a fost introdusă de o persoană care nu are calitatea de reprezentant.

Printr-o altă critică, de asemenea nefondată, recurenta a susținut că instanța de apel ar fi trebuit să dea dovadă de rol activ și să dispună introducerea  în cauză a fostului soț al reclamantei, în temeiul art. 78 C.proc.civ..

Alin. (1) al acestor dispoziții legale invocate de recurentă statuează că, în cazurile expres prevăzute de lege, judecătorul va dispune, din oficiu, introducerea în cauză a altor persoane, chiar dacă părțile se împotrivesc, iar la alin. (2) al aceluiași articol, se prevede că „în materie contencioasă, când raportul juridic dedus judecății o impune, judecătorul va pune în discuția părților necesitatea introducerii în cauză a altor persoane. Dacă niciuna dintre părți nu solicită introducerea în cauză a terțului, iar judecătorul apreciază că pricina nu poate fi soluționată fără participarea terțului, va respinge cererea, fără a se pronunța pe fond.”

Dispozițiile art. 78 alin. (2) C.proc.civ. reglementează situația generică în materie contencioasă, și anume a dreptului instanței de a pune în discuția părților necesitatea introducerii în cauză a altor persoane, dacă raportul juridic dedus judecății o impune. Practic, acest text vizează situația în care cadrul procesual, din punctul de vedere al părților, este incomplet, fiind incidente ipoteze de coparticipare procesuală obligatorie.

Ca atare, în materie contencioasă, dacă legea nu prevede în mod expres dreptul instanței de a introduce, din oficiu, terți în proces, părțile inițiale au dreptul să hotărască dacă se vor judeca sau nu și cu persoana arătată de instanță. Dacă părțile inițiale sunt de acord cu introducerea în cauză a terțului, instanța va lua act în consecință, iar dacă părțile nu sunt acord sau nu solicită introducerea terțului în cauză, instanța va respinge cererea pentru lipsa coparticipării procesuale obligatorii.

Ipoteza reglementată de art. 78 alin. (2) C.proc.civ. se regăsește în speță, întrucât judecătorul primei instanțe, potrivit încheierii din 4 martie 2021, a repus cauza pe rol și a citat părțile cu mențiunea de a pune concluzii  și asupra excepției lipsei coparticipării procesuale obligatorii.

Ceea ce critică recurenta prin cererea de apel nu este aplicarea greșită a art. 78 C.proc.civ. de către prima instanță, ci lipsa rolului activ al instanței de apel în introducerea în cauză a fostului soț al reclamantei, în temeiul art. 78 din cod.

Or, în acest context, se reține că, în toate cazurile, potrivit alin. (3) al art. 78 C.proc.civ., introducerea unei persoane în proces poate fi făcută numai în fața primei instanțe, întrucât schimbarea cadrului procesual în apel sau recurs ar contraveni art. 478 alin. (1) C.proc.civ., potrivit cu care în apel nu se poate schimba cadrul procesual stabilit în fața primei instanțe, precum și art. 494 C.proc.civ., care face trimitere la judecata în apel, rațiunea rezidând în regula neîncălcării gradelor de jurisdicție prevăzute de lege. În speța de față, obiectul litigiului vizează strict rezoluțiunea pentru neîndeplinirea culpabilă a unor obligații contractuale și repunerea părților în situația anterioară, astfel încât cadrul procesual este cel stabilit de reclamantă prin cererea dedusă judecății, potrivit principiului disponibilității procesului civil, nefiind incidentă nicio derogare de la acest principiu care să fi impus incidența alin. (1) al art. 78 C.proc.civ..

Luând în examinare, în continuare, referirea recurentei la dispozițiile art. 1548, art. 1550 raportat la art. 1552 C.civ., care dispun cu privire la modul de operare și condițiile rezoluțiunii unilaterale, se reține că aceste dispoziții legale nu pot fi analizate întrucât cauza a fost soluționată în temeiul unor excepții procesuale, fără a fi analizat fondul pretențiilor reclamantei, prioritare față de chestiunile de drept material.

În ceea ce privește excepția lipsei litisconsorțiului activ, recurenta a susținut că a acționat în condițiile art. 345 C.civ. în numele fostului soț, cu care era căsătorită la momentul introducerii acțiunii, fiind respectată condiția impusă de art. 59 C.proc.civ..

Analizând critica adusă de recurentă excepției lipsei coparticipării procesuale, invocată din oficiu, se reține că una din condițiile de exercitare a oricărei acțiuni civile este calitatea procesuală, cu cele două componente ale sale, calitate procesuală activă și pasivă.

Pluralitatea subiectelor raportului juridic civil substanțial determină o coparticipare și în plan procesual, coparticipare ce este obligatorie în cazul cererilor având ca obiect desființarea unui act juridic.

Prin cererea dedusă judecății, recurenta-reclamantă a solicitat rezoluțiunea unui antecontract de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 9786/2016, cu consecința repunerii părților în situația anterioară, încheiat între pârâții C. SRL, E. și F., în calitate de promitenți vânzători, și reclamanta și fostul soț al acesteia, în calitate de promitenți cumpărători, cu privire la promisiunea de vânzare a unui imobil din municipiul Iași.

Astfel, pentru a opera rezoluțiunea actului juridic civil era necesar ca toate părțile stipulate în cuprinsul antecontractului de vânzare-cumpărare să figureze ca părți în procesul civil, aspect ce rezultă din prevederile art. 36 C.proc.civ., care statuează cu privire la definiția calității procesuale și la subiectele raportului juridic litigios, dar și din art. 59 din același cod, care definește coparticiparea procesuală, aspecte reținute judicios și de către instanța de apel.

Dat fiind faptul că părțile nu au solicitat introducerea în cauză a numitului B., iar pricina nu poate fi soluționată fără participarea acestuia, întrucât a fost parte în antecontractul a cărui rezoluțiune se cere, în mod corect instanțele de fond au respins cererea reclamantei, pentru lipsa coparticipării procesuale obligatorii.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, constatând că motivele de recurs sunt nefondate în ansamblul lor, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C.proc.civ., a respins, ca nefondat, recursul declarat în cauză.