ÎCCJ, Decizia nr. 117/2023

Asupra recursului:

Din examinarea actelor aflate la dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea disciplinară înregistrată pe rolul secției pentru judecători în materie disciplinară sub nr. x/2022, Inspecția Judiciară a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună aplicarea uneia dintre sancțiunile prevăzute de art. 100 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, recurentei-pârâte A. - judecător în cadrul Judecătoriei Iași pentru săvârșirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza I raportat la art. 99

1

alin. (1) din același act normativ.

Prin Hotărârea nr. 25J din 8 decembrie 2022 a secției pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii s-a admis acțiunea disciplinară formulată de Inspecția Judiciară împotriva recurentei-pârâte A. - judecător în cadrul Judecătoriei Iași și în baza art. 100 lit. d)1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, i s-a aplicat doamnei A. - judecător în cadrul Judecătoriei Iași sancțiunea disciplinară constând în "retrogradarea din gradul profesional de tribunal în gradul profesional de judecătorie și continuarea activității la Judecătoria Iași" pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza I din același act normativ.

A fost formulată și opinia separată în sensul admiterii excepției nulității absolute a acțiunii disciplinare motivată de depășirea termenului de efectuare a verificărilor prealabile prevăzut de art. 45 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, republicată, pentru această etapă.

În cauză au mai fost exprimate următoarele opinii separate, prin care s-a reținut că: i) se impunea încuviințarea probei cu înscrisuri solicitată de recurenta-pârâtă constând în emiterea unor adrese către Tribunalul Iași și Curtea de Apel Iași, ii) se impunea admiterea cererii de amânare a judecății cauzei formulate de recurenta-pârâtă judecător A. pentru pregătirea dezbaterilor, iii) se impunea respingerea acțiunii disciplinare exercitate de Inspecția Judiciară împotriva recurentei-pârâte A., judecător în cadrul Judecătoriei Iași, pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza I din Legea nr. 303/2004, republicată, ca neîntemeiată.

Pentru pronunțarea hotărârii în opinie majoritară, secția pentru judecători în materie disciplinară a reținut că probele administrate în cauză au dovedit existența vinovăției, sub forma relei credințe, în săvârșirea faptei, fiind evident că recurenta a acționat în deplină cunoștință de cauză atunci când a ales să încalce dispozițiile legale care reglementează citarea inculpatului în materie penală și luarea măsurilor asigurătorii, urmărind, cu știință, să manipuleze legea într-un scop contrar celui avut în vedere de legiuitor.

Astfel, fapta doamnei judecător A. care a instrumentat cauza nr. x a Judecătoriei Iași, încălcând cu știință normele de drept procesual penal menționate mai sus, urmărind sau acceptând vătămarea drepturilor legale și intereselor legitime ale participanților la actul de justiție a constituit abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. t) teza I raportat la art. 99

1

alin. (1) din Legea nr. 303/2004, republicată.

La individualizarea sancțiunii aplicate în condițiile art. 100 din Legea nr. 303/2004, republicată, s-au avut în vedere împrejurările, gravitatea concretă precum și consecințele faptei săvârșite de recurenta-pârâtă.

De asemenea, secția pentru judecători în materie disciplinară, cu majoritate, a avut în vedere că valoarea socială lezată o reprezintă relațiile sociale referitoare la realizarea activității de justiție, în sensul larg al acestei noțiuni, care presupun (pe lângă organizarea și funcționarea în limitele legii a organelor judiciare) și înfăptuirea corectă a actului de justiție, pe planul raportului juridic de muncă aceste relații transpunându-se în obligații și îndatoriri profesionale ale judecătorilor, stabilite prin legi și regulamente.

Modul în care recurenta judecător s-a manifestat a fost examinat și din perspectiva încrederii justițiabililor în eficiența și autoritatea sistemului judiciar. Or, s-a apreciat că un judecător cunoaște riscurile pe care le prezintă adoptarea unui comportament de natură a avea un impact negativ asupra prestigiului justiției și, implicit, asupra bunei desfășurări a actului de justiție.

Raportat la segmentul de activitate pe care îl presupunea înfăptuirea actului de justiție, etalonul ar trebui să fie cel al "magistratului diligent" care a acționat cu grijă față de interesul public de înfăptuire a justiției și de apărare a intereselor generale ale societății, care și-a subordonat comportarea sa exigențelor ce decurg din îndatoririle profesionale și normele deontologice pe care trebuia să le respecte.

Din această perspectivă, comportamentul manifestat de recurenta-pârâtă a fost de natură a induce ideea unei funcționări deficitare a sistemului judiciar, cu consecința directă a alterării opiniei publice cu privire la competența și probitatea pe care, în mod legitim, orice persoană le așteaptă de la magistrații cărora le încredințează apărarea drepturilor sale.

Referitor la individualizarea sancțiunii disciplinare ce a fost aplicată recurentei-pârâte, secția pentru judecători în materie disciplinară, cu majoritate, a reținut că în sarcina acesteia a fost reținută o abatere disciplinară de o gravitate deosebită care a vizat încălcarea, cu știință, a dispozițiilor legale ce reglementează judecata în materie penală, din perspectiva citării inculpatului și a respectării dreptului la apărare și la un proces echitabil. Probele administrate au relevat reaua-credință a recurentei judecător în administrarea actului de justiție din perspectiva normelor legale reținute a fi încălcate.

Prin urmare, secția pentru judecători în materie disciplinară, cu majoritate, a reținut în sarcina recurentei judecător săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza I din Legea nr. 303/2004, republicată.

II. Cererea de recurs

Împotriva Hotărârii nr. 25J din 8 decembrie 2022 a secției pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii, doamna judecător A. a declarat recurs, solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță. În al doilea rând, a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și, în rejudecare, respingerea acțiunii disciplinare.

Primul motiv de casare este că judecata s-a făcut în lipsa părții care a fost nelegal citată. Arată că, în cauză, sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., deoarece au fost încălcate regulile de procedură a căror nerespectare au atras sancțiunea nulității, judecata desfășurându-se în lipsa părții nelegal citate.

Arată că citația i-a fost comunicată la 14 noiembrie 2022. De la acest moment a curs termenul de 25 de zile pentru formularea și depunerea întâmpinării, conform art. 201 din C. proc. civ. Odată cu citația a fost comunicat și termenul, care a fost stabilit inițial la 23 noiembrie 2022, apoi cauza s-a amânat la 8 decembrie 2022. Termenul de 25 de zile pentru depunerea întâmpinării se împlinea vineri, 9 decembrie 2022. Fiind un termen care se calcula pe zile libere, prima și ultima zi nu s-au luat în calcul, ultima zi de depunere a întâmpinării era 12 decembrie 2022, dar termenul de judecată a fost stabilit pentru 8 decembrie 2022, înainte să expire termenul pentru depunerea întâmpinării. Recurenta concluzionează că secția pentru judecători în materie disciplinară nu a respectat un termen legal imperativ, ceea ce înseamnă că recurenta a fost vătămată deoarece nu a avut timp suficient în vederea stabilirii strategiei de apărare împreună cu avocatul ales.

Al doilea motiv de casare invocat este, în opinia recurentei, că judecata în fața instanței disciplinare s-a realizat arbitrar, în urma respingerii nemotivate, a tuturor cererilor și excepțiilor formulate, inclusiv cu privire la depunerea de concluzii scrise, iar hotărârea recurată a fost pronunțată, de asemenea, fără a cuprinde motivarea soluțiilor dispuse. Pe de altă parte, practicaua hotărârii nu a reflectat toate aspectele puse în discuție cu ocazia judecății, cu consecința reținerii, în mod trunchiat a dezbaterilor orale. Astfel, apreciază că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. deoarece hotărârea nu a cuprins motivele pe care s-a întemeiat.

Arată că hotărârea a fost pronunțată fără motivarea soluției de respingere a cererii de amânare a judecării cauzei, fără motivarea soluției de respingere a cererii de amânare a pronunțării, în vederea depunerii de concluzii scrise, fără motivarea respingerii excepției nulității absolute a Rezoluției de începere a cercetării disciplinare și a Rezoluției de exercitare a acțiunii disciplinare și fără motivarea respingerii, în parte, a abaterilor disciplinare.

Recurenta invocă, de asemenea, incidența în cauză a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ., compunerea completului fiind afectată de mandatul provizoriu al domnului judecător B..

Consideră că sancțiunea aplicată recurentei-pârâte este nelegală și pentru că în motivarea hotărârii de sancționare nu se arată necesitatea aplicării acestei sancțiuni. În procedura de individualizare, instanța disciplinară trebuia să țină cont atât de gravitatea concretă a faptei săvârșite, cât și de împrejurările personale ale recurentei judecător. În plus, consideră că ar fi trebuit avute în vedere la individualizarea sancțiunii aplicate și următoarele aspecte: comportarea generală a judecătorului A. în exercițiul funcției de judecător, preocuparea constantă a acesteia pentru perfecționare profesională, împrejurările în care a săvârșit fapta, care denotă o gravitate redusă a faptei, potrivit art. 49 alin. (6) din Legea nr. 317/2004, republicată, gradul de vinovăție care, de asemenea, denotă o gravitate redusă a faptei, lipsa unor consecințe concrete ale faptei recurentei, inclusiv asupra drepturilor părților, cauza fiind trimisă spre rejudecare de instanța superioară.

III. Întâmpinarea formulată de intimata Inspecția Judiciară

Prin întâmpinare, Inspecția Judiciară afirmă că motivele de recurs formulate sunt nefondate, hotărârea atacată fiind legală și temeinică.

Referitor la depășirea termenului prevăzut de art. 45 din Legea nr. 317/2004, republicată, sesizarea formulată de către petentului C. a fost înregistrată la 02.06.2022, verificările prealabile ar fi trebuit finalizate la 18.07.2022, deoarece nu s-a solicitat prelungirea termenului prevăzut de art. 45 alin. (3) ultima teză.

Din actele dosarului rezultă că verificările prealabile au fost finalizate la 11.07.2022, iar prin rezoluția nr. x/11.07.2022 s-a dispus clasarea sesizării, și astfel a fost încheiată o (primă) etapă a verificărilor prealabile, care a fost finalizată cu rezoluție de clasare.

Rezoluția inspectorului judiciar a fost avizată negativ de către directorul Direcției de inspecție pentru judecători la 15.07.2022.

Ulterior, prin rezoluția din 20.07.2022, inspectorul-șef a infirmat rezoluția de clasare din 11.07.2022 și a dispus completarea verificărilor prealabile în termen de 30 de zile de data emiterii rezoluției.

La 22.08.2022 a fost finalizată completarea verificărilor prealabile dispuse prin rezoluția inspectorului-șef din 20.07.2022.

Verificând respectarea termenului de 30 de zile de efectuare a completărilor se constată ca dispozițiile art. 181 din C. proc. civ. sunt de asemenea aplicabile, iar termenul s-a împlinit la 22.08.2022.

Prin Rezoluția din 26.08.2022 a fost dispusă începerea cercetării disciplinare față de doamna judecător A., judecător în cadrul Judecătoriei Iași, cu privire la abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, republicată.

Referitor la nelegala compunere a instanței disciplinare învestite cu soluționarea acțiunii disciplinare exercitată prin Rezoluția din 17 octombrie 2022 a Inspecției Judiciare - Direcția de inspecție pentru judecători, având în vedere că domnul judecător B. nu se află în exercitarea unui mandat valabil de președinte al Consiliului Superior al Magistraturii.

Având în vedere că prin Sentința civilă nr. 66 din 9 septembrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș în Dosarul nr. x/2022 a fost respins capătul de cerere privind constatarea încetării calității de membru interimar a domnului judecător B. în cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, rezultă că domnul judecător B. ocupa la data soluționării acțiunii disciplinare, locul de membru al Consiliului ca reprezentant al judecătorilor de la Înalta Curte de Casație și Justiție în conformitate cu dispozițiile legale, astfel cu s-a reținut și în considerentele Sentința civilă nr. 66 din 9 septembrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș.

Referitor la lipsa de claritate a abaterii imputate, astfel cum a invocat recurenta în motivele de recurs, precizează că din cuprinsul acțiunii disciplinare, dar și din considerentele hotărârii recurate a rezultat că faptele imputate acesteia constau în modul de aplicare a dispozițiilor art. 249 alin. (1) și (4) din C. proc. pen., art. 351 și art. 353 din C. proc. pen. și art. 98 din ROIIJ.

De asemenea, apreciază criticile recurentei ce vizează nelegalitatea procedurii în fața secției disciplinare ca urmare a neasigurării apărării și judecarea arbitrară ca urmare a respingerii nemotivate a tuturor cererilor și excepțiilor invocate, precum și nepronunțarea pe toate acuzațiile ca fiind neîntemeiate.

Consideră că dacă în fața secției disciplinare au fost respinse probele formulate de magistratul pârât aceasta nu reprezintă o încălcare a dreptului la un proces echitabil și nici a principiului contradictorialității, atâta timp cât respingerea acestora a fost motivată, încuviințarea ori respingerea probelor fiind atributul exclusiv al instanței.

În ceea ce privește critica recurentei referitoare la faptul că secția disciplinară nu s-a pronunțat asupra tuturor chestiunilor reținute în sarcina sa, intimata învederează că recurentei i s-a imputat săvârșirea unei singure abateri disciplinare, respectiv cea prevăzută de art. 99 lit. t) teza I din Legea nr. 303/2004, republicată dar în modalitatea săvârșirii acesteia prin mai multe elemente materiale, astfel că hotărârea atacată este legală sub acest aspect.

De asemenea, cu privire la obiectul abaterii disciplinare, așa cum s-a reținut prin hotărârea recurată, intimata arată că valorile sociale ocrotite juridic sunt relațiile sociale referitoare la modul de înfăptuire a actului de justiție și la exercitarea funcției de către magistrați, funcție care trebuie să se desfășoare cu respectarea legii, precum și cu respectarea drepturilor și intereselor legale ale persoanelor. Elementul material al laturii obiective, urmarea imediată, legătura de cauzalitate, precum și latura subiectivă au fost detaliate în acțiunea disciplinară, neimpunându-se reluarea acestora.

Subliniază că din punctul de vedere al laturii subiective, încălcarea dispozițiilor legale sau regulamentare care se circumscriu statutului profesiei de judecător trebuie privită prin raportare la etalonul "magistratului diligent", care acționează cu grijă față de interesul public de înfăptuire a justiției și de apărare a intereselor generale ale societății.

Pe fondul cauzei, consideră că abaterea disciplinară imputată recurentei a fost pe deplin dovedită, înscrisurile depuse la dosar nefiind contestate de magistratul pârât.

În raport de argumentele expuse, solicită respingerea recursului formulat și menținerea Hotărârii nr. 25J din 8 decembrie 2022 a Consiliului Superior al Magistraturii, secția pentru judecători în materie disciplinară ca fiind legală.

IV. Cererea de sesizarea a Curții de Justiție a Uniunii Europene

Recurenta a formulat în temeiul art. 267 alin. (2) din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene cerere de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene cu o trimitere preliminară în interpretare conținând următoarea întrebare preliminară:

"Articolul 2 și articolul 19 alin. (1) al doilea paragraf TUE, respectiv principiul supremației statului de drept și al independenței justiției, precum și Decizia 2006/928, rapoartele întocmite de Comisie pe baza Deciziei 2006/928 (rapoartele MCV și rapoartele anuale privind statul de drept, precum și recomandările formulate în aceste rapoarte) trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări (art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, respectiv art. 271 lit. s) din Legea nr. 303/2022) și unei practici naționale care permit efectuarea unei cercetări disciplinare, exercitarea acțiunii disciplinare și sancționarea disciplinară a judecătorilor pentru interpretarea și aplicarea unei norme la un caz concret, respectiv pentru formularea unui raționament logico-juridic, supunând hotărârile judecătorești unui control de legalitate și temeinicie, altfel decât prin căile legale de atac, afectând independența justiției și statul de drept și exercitând presiune pe judecători?"

Recurenta arară că cererea de sesizare a CJUE privește interpretarea unor norme din dreptul primar al Uniunii Europene (TUE și Carta Drepturilor Fundamentale a UE), unor dispoziții din dreptul derivat al Uniunii Europene (Decizia nr. 2006/928, rapoartele întocmite de Comisie pe baza Deciziei 2006/928 (rapoartele MCV și rapoartele anuale privind statul de drept, precum și recomandările formulate în aceste rapoarte) și ale unor principii jurisprudențiale evidențiate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, care sunt aplicabile în cauză.

Se mai arată că interpretarea solicitată nu rezultă în mod clar și direct din dreptul Uniunii Europene și nici nu a fost făcută deja în aceleași condiții de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene iar cererea a fost ridicată în fața instanței naționale de ultim grad, a cărei decizie este definitivă și nu mai este susceptibilă de nicio cale de atac în dreptul intern.

De asemenea, consideră că, în conformitate cu prevederile art. 267 din TFUE și pentru că, în speță, condițiile de admisibilitate ale sesizării sunt îndeplinite, instanța națională de ultim grad (ale cărei decizii sunt definitive și nu mai sunt susceptibile niciunei căi de atac) este obligată să sesizeze CJUE.

Recurenta arată că împotriva Hotărârii CSM, secția pentru judecători în materie disciplinară nr. 25J/08.12.2022, prin care a fost sancționată disciplinar a formulat recurs invocând că a fost sancționată pentru un raționament logico-juridic, respectiv pentru interpretarea și aplicarea unei norme la cazul dedus judecății, fiindu-i afectată independența, întrucât controlul hotărârilor judecătorești se poate face doar prin căile legale de atac, nu și pe cale disciplinară.

Recurenta face referire la opinia minoritară, a patru membri CSM, în care s-a apreciat că fapta imputată reprezintă doar interpretarea și aplicarea unei norme la un caz concret, iar "a reține că aprecierea asupra interpretării unui text de lege și expunerea unui raționament logico-juridic care a stat la baza adoptării unei anumite soluții în cauza dedusă judecății constituie abatere disciplinară, respectiv o exercitare cu rea-credință a funcției, echivalează cu un veritabil atentat la independența judecătorului, garanție reglementată la nivel constituțional".

A invocat faptul că a fost sancționată pentru interpretarea art. 249 din C. proc. pen., privind luarea măsurii sechestrului asigurător în vederea confiscării extinse, din oficiu, de către judecătorul de cameră preliminară, cu referire la citarea sau nu a părților la această procedură, iar interpretarea făcută are la bază un raționament complex, reținut chiar în opinia minoritară a CSM, privind aplicarea regulilor generale privitoare la sechestru (art. 954 don C. proc. civ.), dar și a Directivei 2014/42/UE, interpretarea găsindu-se și în doctrina de specialitate.

În pofida aplicării sancțiunii disciplinare și a efectelor complementare produse, recurenta subliniază faptul că din textul art. 99 lit. t) și art. 99

1

din Legea 303/2004 nu reies în mod clar condițiile în care poate fi atrasă răspunderea magistraților pentru aplicarea normelor de drept material sau procesual.

De asemenea, invocă faptul că jurisprudența în materie a CSM și ICCJ este neunitară și neprevizibilă, în sensul că anumite situații de fapt sunt considerate a fi în interpretarea și aplicarea legii, exclusă controlului disciplinar, iar alteori, situații de fapt similare sunt calificate ca abateri disciplinare, deși nu sunt lămurite pe deplin următoarele concepte: latura obiectivă a abaterii disciplinare, latura subiectivă, rea-credință, gravă neglijență, vătămarea unei persoane, caracterul scuzabil, dovada urmăririi sau acceptării vătămării unei persoane, conduita judecătorului, alta decât interpretarea legii, existența unei căi de atac, influența asupra laturii subiective a unor opinii exprimate în doctrină, claritatea legii, superficialitate în instrumentarea dosarului etc.

Mai arată că în perioada 2017 - 2021 au existat 19 acțiuni disciplinare, exercitate de Inspecția Judiciară pentru această abatere disciplinară, din care 10 au fost respinse fie de CSM, fie de ÎCCJ, reținându-se că hotărâri judecătorești au fost supuse unui control de legalitate și temeinicie pe calea procedurii disciplinare, încălcându-se independența judecătorilor. De asemenea, și în celelalte 9 cazuri, au existat opinii separate în hotărârile CSM, care au susținut de exemplu, că raționamentul magistratului a fost supus controlului disciplinar.

Instanțele naționale, respectiv Înalta Curte de Casație și Justiție au atribuția ca, în baza propriei analize a legislației și a practicii naționale, să aplice cu prioritate dreptul Uniunii și recomandările privind statul de drept, independența justiției și răspunderea magistraților și să înlăture de la aplicare legislația națională, chiar dacă anterior, Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 2/2012, anterior creării practicii naționale, a apreciat că legea națională nu ar aduce atingere independenței justiției. Această aplicare ar fi una limitată la cazul dedus judecății.

Învederează că răspunsul la întrebarea preliminară urmărește a clarifica aplicabilitatea dreptului UE potrivit jurisprudenței Curții, respectiv dacă art. 2 și art. 19 alin. (1) al doilea parag. TUE, precum și Decizia 2006/928 și rapoartele întocmite de Comisie pe baza Deciziei 2006/928 pot fi opuse reglementării de la art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, respectiv art. 271 lit. s) din Legea nr. 303/2022 și unei practici naționale care permit efectuarea unei cercetări disciplinare, exercitarea acțiunii disciplinare și sancționarea disciplinară a judecătorilor pentru interpretarea și aplicarea unei norme la un caz concret, respectiv pentru formularea unui raționament logico-juridic, supunând hotărârile judecătorești unui control de legalitate și temeinicie, altfel decât prin căile legale de atac.

De asemenea, răspunsul la întrebarea preliminară ar putea determina și Inspecția Judiciară, și CSM să nu mai efectueze cercetări disciplinare în cauzele în care se contestă interpretarea și aplicarea unor norme la cazuri concrete și să nu mai sancționeze judecătorii pentru același motiv, al interpretării și aplicării unei norme la un caz dedus judecății. În plus, consideră că este în discuție și imaginea justiției, respectiv percepția societății cu privire la independența justiției.

V. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători

Cu titlu preliminar, față de faptul că recurenta și-a subsumat criticile unor cazuri de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., se impune precizarea că recursul reglementat de art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii constituie o veritabilă cale devolutivă de atac împotriva hotărârilor secțiilor Consiliului Superior al Magistraturii, pronunțate în materie disciplinară, cale de atac ce va fi soluționată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin luarea în considerare a aspectelor invocate de recurentă și prin verificarea atât a legalității procedurii, cât și a temeiniciei hotărârii instanței disciplinare, așa cum a decis Curtea Constituțională a României prin Decizia nr. 381 din 31 mai 2018, publicată în Monitorul Oficial nr. 634 din 20 iulie 2018.

Mai întâi, examinând cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene(CJUE) în vederea pronunțării unei hotărâri preliminare, Înalta Curte constată următoarele:

Analizând cererea de sesizare a CJUE, în raport cu susținerile părților și dispozițiile din dreptul Uniunii Europene și din dreptul național incidente, Înalta Curte va respinge cererea, pentru considerentele arătate în continuare.

Conform dispozițiilor art. 267 TUE:

"Art. 267. - Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să se pronunțe, cu titlu preliminar, cu privire la:

(a) interpretarea tratatelor;

(b) validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii.

În cazul în care o asemenea chestiune se invocă în fața unei instanțe dintr-un stat membru, această instanță poate, în cazul în care apreciază că o decizie în această privință îi este necesară pentru a pronunța o hotărâre, să ceară Curții să se pronunțe cu privire la această chestiune.

În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe naționale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanță este obligată să sesizeze Curtea.

În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe judecătorești naționale privind o persoană supusă unei măsuri privative de libertate, Curtea hotărăște în cel mai scurt termen."

Potrivit art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 340/2009:

"Art. 2. - (1) Instanța de judecată, din oficiu ori la cerere, poate solicita Curții de Justiție a Comunităților Europene să se pronunțe cu titlu preliminar asupra unei întrebări ridicate într-o cauză de orice natură și care se referă la validitatea sau la interpretarea unuia dintre actele prevăzute la art. 35 paragraful (1) din Tratatul privind Uniunea Europeană, în cazul în care apreciază că o decizie în această privință este necesară pentru pronunțarea unei hotărâri în cauză.

(2) Dacă cererea este formulată în fața unei instanțe a cărei hotărâre nu mai poate fi atacată prin intermediul căilor ordinare de atac, solicitarea Curții de Justiție a Comunităților Europene de a se pronunța cu titlu preliminar este obligatorie, dacă aceasta este necesară pentru pronunțarea unei hotărâri în cauză."

Conform Recomandărilor în atenția instanțelor naționale referitoare la efectuarea trimiterilor preliminare (2018/C 257/01), publicate în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene C 257 din 20 iulie 2018:

"Prevăzută la articolul 19 alin. (3) litera (b) din Tratatul privind Uniunea Europeană (denumit în continuare "TUE") și la articolul 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (denumit în continuare "TFUE"), trimiterea preliminară reprezintă un mecanism fundamental al dreptului Uniunii Europene. Acest mecanism urmărește să garanteze interpretarea și aplicarea uniforme a acestui drept în cadrul Uniunii, conferind instanțelor din statele membre un instrument care le permite să sesizeze Curtea de Justiție a Uniunii Europene, cu titlu preliminar, cu întrebări referitoare la interpretarea dreptului Uniunii sau la validitatea unor acte adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii."

În drept, autoarea cererii de sesizare a CJUE învederează că dreptul Uniunii Europene aplicabil în speță este reprezentat de dispozițiile art. 2 și art. 19 alin. (1) al doilea paragraf TUE, precum și Decizia 2006/928, rapoartele întocmite de Comisie pe baza Deciziei 2006/928 (rapoartele MCV și rapoartele anuale privind statul de drept, precum și recomandările formulate în aceste rapoarte), Principiile de la Bangalore, Avizul 3 al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni și Recomandarea CM/Rec (2010) 12 a Comitetului Miniștrilor iar din dreptul intern invocă aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor constituționale și ale Legii nr. 303/2004.

În acord cu dispozițiile prezentate, prima dintre condițiile de admisibilitate a trimiterii preliminare rezidă în faptul că aceasta trebuie să vizeze "interpretarea dreptului Uniunii" sau "validitatea unor acte adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii".

Competența CJUE de a se pronunța cu privire la "interpretarea dreptului Uniunii" sau "validitatea unor acte adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii" este circumscrisă strict domeniilor de competență ale Uniunii Europene, exclusive sau partajate cu statele membre, astfel cum acestea sunt reglementate de art. 3 și art. 4 TUE, respectiv: (i) competența exclusivă în următoarele domenii: uniunea vamală; stabilirea normelor privind concurența necesare funcționării pieței interne; politica monetară pentru statele membre a căror monedă este euro; conservarea resurselor biologice ale mării în cadrul politicii comune privind pescuitul; politica comercială comună; încheierea unui acord internațional în cazul în care această încheiere este prevăzută de un act legislativ al Uniunii, ori este necesară pentru a permite Uniunii să își exercite competența internă, sau în măsura în care aceasta ar putea aduce atingere normelor comune sau ar putea modifica domeniul de aplicare a acestora. (ii) competențele partajate între Uniune și statele membre vizează următoarele domenii principale: piața internă; politica socială, pentru aspectele definite în prezentul tratat; coeziunea economică, socială și teritorială; agricultura și pescuitul, cu excepția conservării resurselor biologice ale mării; mediul; protecția consumatorului; transporturile; rețelele transeuropene; energia; spațiul de libertate, securitate și justiție; obiectivele comune de securitate în materie de sănătate publică, pentru aspectele definite în prezentul tratat. cercetarea, dezvoltarea tehnologică și spațiul; cooperarea pentru dezvoltare și ajutorul umanitar.

Este de observat că niciunul dintre textele citate din TUE nu interferează cu domeniul răspunderii disciplinare a judecătorului național reglementat în dreptul intern, întrucât acesta nu se regăsește printre domeniile de competența exclusivă sau partajată a Uniunii Europene.

În cauză, chestiunea de drept cu privire la care se dorește a se obține o interpretare din partea CJUE cu privire la aplicabilitatea dreptului UE, respectiv dacă art. 2 și art. 19 alin. (1) al doilea paragraf TUE, precum și Decizia 2006/928 și rapoartele întocmite de Comisie pe baza Deciziei 2006/928 pot fi opuse reglementării de la art. 99 lit. t) din Legea 303/2004, republicată, respectiv art. 271 lit. s) din Legea 303/2022 și unei practici naționale care permit efectuarea unei cercetări disciplinare, exercitarea acțiunii disciplinare și sancționarea disciplinară a judecătorilor pentru interpretarea și aplicarea unei norme la un caz concret, respectiv pentru formularea unui raționament logico-juridic, supunând hotărârile judecătorești unui control de legalitate și temeinicie, altfel decât prin căile legale de atac.

În jurisprudența comunitară s-a reținut că art. 177 din Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene (devenit art. 234 TCE și actualul art. 267 TUE), "trebuie interpretat în sensul că o instanță națională ale cărei decizii nu pot face obiectul unei căi de atac în dreptul intern trebuie, atunci când i se adresează o întrebare de drept comunitar, să își îndeplinească obligația de sesizare a Curții de Justiție, cu excepția cazului în care constată că întrebarea adresată nu este relevantă sau că dispoziția comunitară în cauză a făcut deja obiectul unei interpretări din partea Curții sau că aplicarea corectă a dreptului comunitar se impune cu o asemenea evidență încât nu mai lasă loc niciunei îndoieli rezonabile; existența unei astfel de posibilități trebuie să fie evaluată în funcție de caracteristicile proprii dreptului comunitar, de dificultățile specifice pe care le prezintă interpretarea acestuia și de riscul divergențelor de jurisprudență în cadrul Comunității" (Hotărârea Curții din 6 octombrie 1982, pronunțată în cauza 283/81, S.R.L. CILFIT și Lanificio di Gavardo SpA contra Ministerului Sănătății).

De asemenea, potrivit unei jurisprudențe constante a CJUE, procedura instituită prin art. 267 TUE este definită ca fiind un instrument de cooperare între CJUE și instanțele naționale, cu ajutorul căruia CJUE furnizează acestora din urmă elementele de interpretare a dreptului Uniunii care le sunt necesare pentru soluționarea litigiului cu care sunt sesizate (a se vedea în special Hotărârea din 27 noiembrie 2012, Pringle, C-370/12, EU:C:2012:756, punctul 83, precum și Ordonanța din 8 septembrie 2016, Google Ireland și Google Italy, C-322/15, EU:C:2016:672, punctul 14).

Se reține că, în privința cererii de sesizare a CJUE, Completul de 5 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca instanță națională ale cărei decizii nu pot face obiectul unei căi de atac în dreptul intern, are competența de a aprecia dacă hotărârea preliminară a CJUE "este necesară pentru pronunțarea unei hotărâri în cauză".

Raportat la dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 340/2009 și la jurisprudența indicată anterior, Înaltei Curți de Casație și Justiție îi este conferit dreptul de apreciere cu privire la sesizarea CJUE.

În cauză, Înalta Curte apreciază că nu este necesară sesizarea CJUE în vederea pronunțării unei decizii preliminare cu privire la chestiunea de drept ridicată de recurentă, întrucât problema de drept nu ridică dificultăți de interpretare care să justifice sesizarea instanței europene și, de asemenea, aspectele vizate de întrebare, respectiv dacă pot fi sancționați judecătorii în cauzele în care se contestă interpretarea și aplicarea unor norme la cazuri concrete în procedura disciplinară reglementată în dreptul intern, se realizează chiar de către judecătorul național în litigiul pendinte.

În concluzie, Înalta Curte consideră că interpretarea solicitată prin cererea de sesizare a CJUE nu ar putea furniza elemente suplimentare necesare soluționării prezentei cauze, motiv pentru care urmează a fi respinsă cererea recurentei A. de sesizare a CJUE.

Analizând recursul declarat în cauză, Înalta Curte reține următoarele:

În cauză a fost invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere atunci când instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Astfel, în ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., în cererea de recurs nu sunt identificate critici referitoare la încălcarea de către instanța disciplinară a unor reguli de procedură de natură a atrage sancțiunea nulității hotărârii atacate.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că, în cauză, nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Înalta Curte constată, contrar susținerilor din recurs, că a fost asigurată recurentei posibilitatea exercitării dreptului la apărare.

De altfel, așa cum reține Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudența sa, problema dacă o persoană a avut parte de un proces echitabil este privită în ansamblu prin analiza cumulativă a tuturor etapelor, nu doar prin prisma unui incident particular sau a unei greșeli de procedură; ca urmare, neajunsurile la un nivel pot fi depistate la o etapă ulterioară (a se vedea cauza Monnell și Morris c. Regatului Unit).

Conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, principiul egalității de arme atât în plan civil, cât și în plan penal, cere ca fiecare parte din proces să beneficieze de o posibilitate rezonabilă de a-și expune cauza în fața instanței, în condiții care să nu o dezavantajeze în mod semnificativ în raport cu partea adversă (Cauza Dombo Beheer B.V. contra Olandei, Hotărâre din 27 octombrie 1993, Cauza Georgiadis contra Greciei, Hotărâre din 29 mai 1997 și Cauza Ankerl contra Elveției, Hotărâre din 23 octombrie 2006).

De asemenea, cerința procedurilor de "contradictorialitate" prevăzute de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului implică oportunitatea de a cunoaște și de a comenta la proces observațiile făcute sau dovezile prezentate de cealaltă parte litigantă. Totuși, "contradictorialitatea" în esență presupune că materialul în cauză sau probele sunt puse la dispoziția ambelor părți (Ruiz Mateos c. Spaniei).

Or, recurentei i-a fost respectată această garanție procesuală, fiind legal citată și având posibilitatea să-și formuleze apărările.

Înalta Curte reține că potrivit art. 45 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, republicată, faptele care pot abaterile disciplinare săvârșite de judecători sunt supuse unei verificări prealabile efectuate de inspectorii judiciari din cadrul Inspecției Judiciare, în cadrul căreia se stabilește dacă există indiciile săvârșirii unei abateri disciplinare. Verificările se efectuează în termen de cel mult 45 de zile de la data sesizării Inspecției Judiciare potrivit alin. (1). Inspectorul-șef poate dispune prelungirea termenului de efectuare a verificării prealabile, cu cel mult 45 de zile, dacă există motive întemeiate care justifică această măsură.

Alin. (4) al aceluiași text de lege prevede următoarele:

"dacă în urma efectuării verificărilor prealabile se constată că nu există indiciile săvârșirii unei abateri disciplinare, sesizarea se clasează, iar rezultatul se comunică direct persoanei care a formulat sesizarea și persoanei vizate de sesizare. Rezoluția de clasare este supusă confirmării inspectorului-șef. Rezoluția poate fi infirmată, o singură dată, de inspectorul-șef, care poate dispune, prin rezoluție scrisă și motivată, completarea verificărilor".

Dispozițiile art. 17 alin. (3) din Normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecție aprobat prin Ordinul inspectorului-șef nr. 51/2021 "în cazul în care se constată în procedura de avizare și confirmare că verificările prealabile efectuate nu sunt complete, inspectorul-șef, din oficiu, sau la propunerea directorului de direcție, poate dispune prin rezoluție scrisă și motivată, o singură dată, completarea acestora. Completarea se efectuează în cel mult 30 de zile de la data dispunerii sale, de inspectorul sau de echipa de inspectori care a întocmit rezoluția. Inspectorul-șef poate stabili un termen mai scurt pentru efectuarea completării".

Prin urmare, textele legale și regulamentare menționate anterior prevăd expres posibilitatea inspectorului-șef de a dispune, o singură dată, infirmarea rezoluției de clasare și completarea verificărilor prealabile.

În cauză, la 02.06.2022 a fost înregistrată pe rolul Inspecției Judiciare sesizarea petentului C. cu privire la activitatea doamnei judecător A. în dosarul asociat nr. x/2022 al Judecătoriei Iași.

Pentru verificarea aspectelor sesizate a fost stabilit, în condițiile art. 45 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, republicată, un termen de 45 zile. Verificările prealabile au fost finalizate la 11.07.2022, iar prin rezoluția nr. x/11.07.2022 s-a dispus clasarea sesizării. Această rezoluție a fost avizată negativ de către directorul Direcției de inspecție pentru judecători la data de 15.07.2022.

Ulterior, prin rezoluția din 20.07.2022, inspectorul-șef a infirmat rezoluția de clasare nr. x/11.07.2022 și a dispus completarea verificărilor prealabile în termen de 30 de zile de data emiterii rezoluției . La 22.08.2022 a fost finalizată completarea verificărilor prealabile dispuse prin rezoluția inspectorului-șef din 20.07.2022 (proces-verbal fila x lucrarea nr. x).

Prin rezoluția nr. x/26.08.2022 a fost dispusă începerea cercetării disciplinare față de doamna judecător A., judecător în cadrul Judecătoriei Iași, cu privire la abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, republicată.

Față de aspectele expuse anterior, se reține că dispunerea completării verificărilor prealabile după infirmarea rezoluției de clasare nr. x/11.07.2022 s-a efectuat cu respectarea termenului maxim de 30 de zile prevăzut de dispozițiile art. 17 alin. (3) din Normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecție.

De asemenea, nu poate fi primită susținerea recurentei-pârâte în sensul că trebuie să existe un referat aprobat de inspectorul-șef pentru prelungirea termenului de efectuare a verificărilor prealabile în condițiile în care dispozițiile art. 45 alin. (4) din Legea nr. 317/2004, republicată și art. 17 alin. (3) din Normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecție prevăd posibilitatea infirmării de către inspectorul-șef a rezoluției inițiale de clasare și completarea verificărilor prealabile într-un termen maxim de 30 de zile, fiind vorba despre un termen distinct de cel prevăzut de textele de lege pentru efectuarea verificărilor inițiale.

Pentru considerentele expuse anterior, Înalta Curte constată că verificările prealabile au fost efectuate cu respectarea termenului legal.

Referitor la nelegala compunere a instanței disciplinare învestite cu soluționarea acțiunii disciplinare exercitată prin Rezoluția nr. 1834 din 17.10.2022 a Inspecției Judiciare - Direcția de inspecție pentru judecători, având în vedere că domnul judecător B. nu se află în exercitarea unui mandat valabil de președinte al Consiliului Superior al Magistraturii, trebuie ținut cont că prin Sentința civilă nr. 66 din 9.09.2022 pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș în Dosarul nr. x/2022 a fost respins capătul de cerere privind constatarea încetării calității de membru interimar a domnului judecător B. în cadrul Consiliului Superior al Magistraturii. Prin urmare, domnul judecător B. ocupa la data soluționării acțiunii disciplinare, locul de membru al Consiliului ca reprezentant al judecătorilor de la Înalta Curte de Casație și Justiție în conformitate cu dispozițiile legale, astfel cu s-a reținut și în considerentele Sentinței civile nr. 66 din 9.09.2022 pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș.

Pentru considerentele expuse anterior, Înalta Curte constată că excepția nelegalei compuneri a instanței disciplinare este neîntemeiată.

Un al doilea motiv de recurs invocat vizează lipsa motivelor pe care se întemeiază soluția hotărârii atacate, motiv prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Motivul de nelegalitate invocat are în vedere situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Argumentele invocate de recurentă sub acest aspect nu se circumscriu ipotezelor prevăzute de norma procedurală menționată, fiind contrazise de conținutul hotărârii recurate.

Examinând modul în care instanța de disciplină a analizat acțiunea disciplinară din perspectiva excepțiilor formulate în apărare de recurenta judecător, Înalta Curte constată că hotărârea atacată respectă dispozițiile art. 50 din Legea nr. 317/2004, republicată, astfel încât nu se poate reține o nemotivare a acesteia.

Chiar și eventualele ipoteze privind reținerea în mod trunchiat a dezbaterilor orale sunt contrazise de prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. referitor la conținutul hotărârii care va cuprinde "considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților ..." Așadar, în hotărârea instanței disciplinare se regăsesc considerentele care susțin soluția majoritară a instanței de disciplină, cu referire la excepțiile invocate în cauză, la ordinea de soluționare a acestora în funcție de natura și efectele lor, argumentarea fiind logică și coerentă, în acord cu normele legale incidente.

Ca urmare, se constată că nu este incident cazul de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., motivarea corespunzătoare permițând verificarea conformității hotărârilor atacate, cu legea.

În schimb, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., invocat în cauză, ce vizează aplicarea sau interpretarea greșită a normelor de drept material, este fondat, însă doar pentru considerentele arătate în continuare.

Înalta Curte reține că argumentele dezvoltate de recurentă în cererea de recurs vizează încălcarea normelor de drept substanțial, mai precis, neîntrunirea elementelor constitutive ale abaterii disciplinare reținute în sarcina sa.

Pentru angajarea răspunderii disciplinare a recurentei, instanța de disciplină a reținut în sarcina sa săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza I din Legea nr. 303/2004, republicată.

Astfel, responsabilitatea în menținerea imaginii și a statutului magistratului, ca și obligația de rezervă a acestuia, constituie o îndatorire profesională.

Potrivit dispozițiilor art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, constituie abatere disciplinară "exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență".

Conform prevederilor art. 99

1

din aceeași lege:

"Există rea-credință atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu știință normele de drept material sau procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane".

Pentru a putea reține existența răspunderii disciplinare, în raport cu abaterea disciplinară menționată, este necesar a fi analizate existența elementelor specifice unei răspunderi disciplinare, și anume: fapta ilicită, urmarea acesteia în cazul de față, o atingere adusă relațiilor sociale constând în bunul mers al activității desfășurate, al actului de justiție, de către pârât, prin exercitarea funcției de judecător, raportul de cauzalitate între faptă și urmarea produsă, precum și vinovăția.

Din punctul de vedere al laturii obiective, poate intra în sfera răspunderii disciplinare adoptarea unei decizii în afara oricăror prevederi legale sau pe baza unei erori macroscopice, pentru care un observator rezonabil (persoană informată și de bună-credință) nu poate găsi o justificare.

Sub aspectul laturii subiective, judecătorul care acționează cu rea-credință realizează o distorsionare conștientă a dreptului, prin aplicarea greșită a legii, în mod voit, în scopul producerii unei vătămări.

Prin urmare, reaua-credință presupune atât intenția de a manipula legea în mod conștient, cât și voința de a cauza sau accepta vătămarea intereselor uneia din părțile implicate în proces. Elementele psihice care formează structura internă a acestei forme de vinovăție sunt caracteristice lipsei de onestitate în exercitarea profesiei.

Astfel, în acord cu cele reținute în opinia minoritară, instanța de control apreciază că pentru a se constata săvârșirea acestei abateri disciplinare, este necesară, în primul rând, existența unei încălcări cu rea-credință a unor norme legale, iar respectiva greșeală trebuie să fie evidentă, să aibă consecințe grave și să nu își găsească nicio justificare.

Din perspectiva acestei analize, Înalta Curte reține că poate fi atrasă răspunderea disciplinară doar pentru acele fapte care se situează în domeniul exterior raționamentului logico-juridic al magistratului.

Relativ la situația de fapt expusă pe larg în considerentele opiniei majoritare la prezenta hotărâre, se reține că, învestită fiind cu soluționarea dosarului nr. x/2022 având ca obiect luarea, din oficiu, a măsurii sechestrului asigurător, recurenta judecător a apreciat că nu se impune citarea inculpaților în această procedură.

Pentru a aprecia dacă modul în care recurenta a procedat se circumscrie abaterii disciplinare reținute în sarcina sa, trebuie avute în vedere dispozițiile legale apreciate ca fiind incidente în cauză și interpretarea dată acestora de către recurenta judecător.

Astfel, art. 249 din C. proc. pen., prevede că:

"Procurorul, în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată, din oficiu sau la cererea procurorului, în procedura de cameră preliminară ori în cursul judecății, poate lua măsuri asigurătorii, prin ordonanță sau, după caz, prin încheiere motivată, atunci când există o suspiciune rezonabilă cu privire la existența unui pericol concret de ascundere, distrugere, înstrăinare sau sustragere de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracțiune".

Acest text de lege care reglementează condițiile generale de luare a măsurilor asigurătorii în procesul penal nu prevede expres dacă judecata se desfășoară cu sau fără citarea părților interesate.

În aceste condiții, recurenta, a apreciat că devin aplicabile dispozițiile art. 2 alin. (2) din C. proc. civ. care prevăd că "dispozițiile prezentului cod se aplică și în alte materii, în măsura în care legile care le reglementează nu cuprind dispoziții contrare", întrucât, în materia luării din oficiu a măsurii sechestrului asigurător în cauzele penale, nu există o dispoziție procedural penală contrară care să înlăture de la aplicare legea generală, respectiv C. proc. civ.. Așadar, conform aprecierii recurentei, textul general aplicabil în cazul instituirii măsurii sechestrului este cel din instituția reglementată de C. proc. civ. și nu textele generale în materie și jurisprudența CEDO raportată la acestea, la care a făcut referire instanța de control judiciar în încheierea prin care a admis contestațiile, a desființat încheierea de instituire a măsurii și a trimis cauza spre rejudecare.

Dispozițiile art. 250

1

alin. (3) din C. proc. pen. se referă doar la contestarea măsurilor asigurătorii dispuse în cursul judecății, nu și la luarea acestor măsuri, textul art. 249 din C. proc. pen. neconținând dispoziții privitoare la citare.

Relevante sunt și considerentele reținute de Înalta Curte de Casație și Justiție în Decizia nr. 19/2017 dată în recursul în in