ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5440/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal - veche la data de 06 aprilie 2017, sub nr. x/2017, reclamantele A. S.A., B. S.A., C. S.A., D. S.A., E. S.A., F. S.A., G. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, a solicitat ca prin ca prin hotărârea judecătorească ce se va pronunța să se dispună anularea Hotărârii de Guvern nr. 826/2016 privind stabilirea tarifelor de primă maxime aplicabile de către societățile de asigurare care practică asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudiciile produse terțelor persoane prin accidente de vehicule și de tramvaie, și a Tarifelor de primă maxime stabilite prin Lista Anexă la Hotărârea de Guvern nr. 826/2016, hotărâre publicată în Monitorul Oficial nr. 896 din 08 noiembrie 2016, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu. Curtea de Apel București a încuviințat în principiu cererile de intervenție accesorie formulate în sprijinul pârâtului și a respins excepția lipsei de obiect, calificată ca fiind a lipsei de interes, ca neîntemeiată, iar reclamanta H. S.A. a renunțat la judecată, instanța de fond luând act de această renunțare conform art. 406 alin. (4) C. proc. civ. prin încheierea din data de 03 iunie 2019.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 257 din 13 august 2021, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal - veche a respins cererea formulată de reclamantele A. S.A., B. S.A., C. S.A., D. S.A., E. S.A., F. S.A., G. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României și intervenienții în interesul pârâtului Ministerul Finanțelor Publice și Autoritatea de Supraveghere Financiară, ca neîntemeiată și a respins cererea specialistului desemnat în cauză de majorare a onorariului ca neîntemeiată.

Recursul exercitat în cauză Împotriva sentinței civile nr. 257 din 13 august 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal - veche au declarat recurs reclamantele A. S.A., C. S.A., D. S.A., E. S.A., F. S.A., G. S.A. și B. S.A. prin lichidator judiciar Citr Filiala București SPRL, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare în fața instanței de fond. Printr-un prim set de critici, subsumate motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurentele-reclamante au învederat că refuzul instanței de fond de a analiza conflictul dintre dreptul român și cel european a condus la încălcarea principiului supremației dreptului Uniunii Europene față de dreptul intern al statelor membre. Astfel, acestea au susținut că adoptarea H.G. nr. 826/2016 încalcă, pe de o parte, prevederile Directivelor 92/49/EEC și 2009/138/CE și, pe de altă parte, prevederile art. 96 din Tratatul de Funcționare al Uniunii Europene și art. 107 din Tratatul privind Uniunea Europeană, sens în care au solicitat aplicarea prioritară a normelor stabilite la nivel european, cu mențiunea că, în ceea ce privește Directivele invocate, dispozițiile comunitare care interzic intervenția statelor membre în stabilirea condițiilor de asigurare și a nivelului primelor - dispoziții ignorate și astfel încălcate de către instanța de fond - sunt prevederile art. 21, art. 181 și art. 154 din Directiva 2009/138/CE (Solvabilitate II). Instanța de fond a refuzat să analizeze legalitatea H.G.-ului contestat din perspectiva Directivei Solvabilitate II și a Tratatelor UE - respingând de plano aceste critici ca neîntemeiate - pe motiv că acestea ar fi trebuit, în prealabil, să conteste O.U.G. nr. 54/2016 și Norma nr. 36/2017 care au stat la baza adoptării H.G.-ului, încălcând astfel principiul supremației dreptului UE și, implicit, prevederile art. 148 din Constituția României și a jurisprudența CJUE în materie. În acest context, recurentele-reclamante au reiterat supremația absolută a dreptului Uniunii Europene, acesta având un rang prioritar și justificând înlăturarea din ordinea de drept națională a oricărei norme interne contrare. Or, în cauză, judecătorul fondului ar fi ignorat complet aceste principii, acționând exact invers decât se impunea, respectiv a întreprins tot ce a fost necesar pentru a nu soluționa conflictul cu normele europene, chiar mai mult, pentru a face abstracție de normele europene, ceea ce reprezintă, în opinia acestora, un prim motiv de nelegalitate a hotărârii recurate. Nu în ultimul rând, recurentele-reclamante au susținut și că motivele pentru care instanța de fond a ignorat dreptul european sunt complet străine de natura pricinii și de principiile în materie care o obligau să analizeze dreptul european invocat. Așa cum rezultă din considerentele hotărârii de fond, instanța a înlăturat toate criticile întemeiate pe dreptul european, prioritar, pe motiv că "criticile sunt străine de actul normativ contestat, urmând astfel a fi respinse ca neîntemeiate în raport cu obiectul acțiunii în anulare", deși era obligată să analizeze acestei critici cu care fusese învestită, ceea ce face ca motivarea cu care instanța le-a înlăturat să fie complet străine de natura pricinii, ceea ce reprezintă un al doilea motiv de nelegalitate a hotărârii recurate. Printr-un al doilea set de critici, subsumate motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., recurentele-reclamante au arătat, în esență, că prima instanță a înlăturat în mod artificial și nelegal criticile de nelegalitate cu privire la modalitatea de calcul care a stat la baza adoptării tarifelor maximale, fără să pună în discuția părților raționamentul care a condus la această soluție ce ținea de calificarea juridică a criticilor acestora. Astfel, instanța de fond a înlăturat complet criticile privind greșita cuantificare, urmare a unei înțelegeri greșite a obiectului acțiunii, reținând în mod eronat că recurentele-reclamante ar fi invocat alte criterii decât cele din Norma ASF nr. 37/2016 pe care nu au contestat-o. În acest sens, recurentele-reclamante au apreciat că judecătorul fondului era obligat să pună în discuție și să solicite explicații cu privire la calificarea juridică a criteriilor invocate de acestea ca fiind nerespectate la fundamentarea tarifului, raportat la dispozițiile art. 22 C. proc. civ. Principiile actuariale invocate de acestea ca nefiind respectate la momentul efectuării calculului tarifelor maximale sunt cele din cuprinsul Normei ASF nr. 37/2016 invocată de instanță, normă pe care instanța a încălcat-o atunci când a refuzat să analizeze criticile privind modalitatea de calcul. Recurentele-reclamante au susținut că toate criticile invocate cu privire la modalitatea de calcul a tarifelor maximale se regăseau în reglementarea incidentă și deci puteau și trebuia a fi avute în vedere de instanța de judecată, într-o analiză pe fondul cauzei pe care instanța a evitat-o. Procedând astfel, instanța a încălcat tocmai reglementările pe care le-a reținut ca fiind incidente, ceea ce reprezintă un motiv distinct de nelegalitate al hotărârii recurate. Nu în ultimul rând, recurentele-reclamante au arătat și că prima instanță nu a analizat deloc raportul de expertiză actuarială semnat de I. care confirma încălcarea metodologiei de calcul la momentul stabilirii tarifelor maxime. Subsumat motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., recurentele-reclamante au mai susținut și că prima instanță a aplicat în mod greșit prevederile art. 18 alin. (1) din O.U.G. nr. 54/2016, urmare a unei interpretări proprii, contrare realității juridice, care nu fusese invocată de niciuna dintre intimate, în condițiile în care dispozițiile art. 18, coroborate cu cele ale art. 36 alin. (3) din O.U.G. nr. 54/2016, nu instituie o restrângere temporară a dreptului asigurătorilor ca din prima de asigurare să îi fie acoperite costurile și să își poată îndeplini toate obligațiile asumate prin încheierea contractelor RCA. Astfel, dacă instanța ar fi lecturat principiile stabilite în cuprinsul Normei ASF nr. 37/2016 ar fi putut observa că Norma confirmă acest drept -de a putea acoperi din prima de asigurare toate obligațiile ce decurg din încheierea contractelor RCA- stabilit la art. 18 alin. (1) din O.U.G. nr. 54/2016. Deși în aparență instanța apelează la metode consacrate de interpretare - logică și sistematică - analiza pe care o face nu este nici logică și nici sistematică și, mai mult, adaugă nepermis la lege, cu consecințe profund nelegale. Norma ASF nr. 37/2016 nu a stabilit criterii distincte în ceea ce privește dreptul recuperării costurilor stabilit prin regula de la art. 18 alin. (1) din O.U.G. nr. 54/2016, aprecierea instanței fiind nelegală și rezultatul abordării superficiale a cauzei. Din contră, art. 3 alin. (3), respectiv art. 4 alin. (3) din Norme confirmă principiul că tarifele de primă maxime sunt stabilite de ASF astfel încât să se asigure îndeplinirea obligațiilor ce decurg din încheierea contractelor de asigurare RCA. Printr-un ultim set de critici, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentele-reclamante au învederat, în esență, că prima instanță a aplicat greșit prevederile art. 4 alin. (3) din Legea concurenței, prin raportare la inexistența unui aviz favorabil din partea Consiliului Concurenței pentru impunerea de tarife maximale, ci exclusiv pentru adoptarea unor tarife orientative, în condițiile în care Consiliul Concurenței nu a avizat practic nimic, ci doar a emis niște documente cărora li s-a dat aparența necesară pentru a pretinde că a fost respectată această cerință legală, încălcată de instanța de fond, aceasta constituind un nou motiv de nelegalitate al hotărârii recurate.

Apărările formulate în cauză Intimatul - pârât Guvernul României a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat, cu consecința menținerii sentinței recurate ca fiind legală și temeinică. Intimata-intervenientă Autoritatea de Supraveghere Financiară a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, învederând, în esență, că prima instanță a motivat amplu și sub toate aspectele hotărârea atacată și a aplicat și interpretat în mod corect dispozițiile legale incidente în cauză. Intimatul-intervenient Ministerul Finanțelor a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, menținerea sentinței pronunțată de instanța de fond și, pe cale de consecință, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată, iar în mod corelativ, păstrarea hotărârii și sub aspectul admiterii cererii sale de intervenție accesorie, ca fiind fondată.

Cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare În ședința publică din data de 06 aprilie 2023, recurentele-reclamante au depus o Cerere de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare cu privire la 4 întrebări formulate, respectiv: "1. O măsură temporară de plafonare obligatorie a tarifelor de asigurări, măsură limitată la un singur tip de asigurare (Asigurarea pentru Răspundere Civilă Auto obligatorie -"RCA"), poate fi interpretată ca făcând parte dintr-un sistem general de control al prețurilor? 2. În absența unui sistem general de control al prețurilor, au statele membre vreo marjă de apreciere cu privire la necesitatea/oportunitatea de a introduce măsuri de plafonare obligatorie a tarifelor RCA? 3. În măsura în care răspunsul la prima întrebare este unul afirmativ, o astfel de măsură de plafonare a tarifelor constituie sau nu o încălcare a libertății economice a Asigurătorilor, astfel cum este ea definită prin art. 16 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene? 4. În măsura în care răspunsul la cea de-a doua întrebare este unul afirmativ, sunt instanțele naționale competente, în baza principiului supremației dreptului Uniunii Europene, să verifice dacă o astfel de restrângere a libertății economice de pe piața asigurărilor este una necesară și proporțională, făcând aplicarea art. 52 alin. (1) din Cartea drepturilor fundamentale a Uniunii Europene?" Cu privire la admisibilitatea cererii, recurentele-reclamante au arătat, în esență, că, în concordanță cu prevederile art. 267 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene, aceasta îndeplinește toate condițiile de admisibilitate impuse de legislația UE, întrucât modalitatea de interpretare a dispozițiilor art. 21 din Directiva Solvabilitate II este relevantă pentru prezenta speță, întrucât vizează chiar nucleul criticilor promovate prin cererea de chemare în judecată, aceasta nu a făcut obiectul unei interpretări anterioare din partea CJUE și o eventuală decizie de respingere pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în prezenta cauză nu ar fi supusă niciunei viitoare căi de atac în dreptul intern. II. Soluția instanței de recurs II.1. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra cererii de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene în vederea pronunțării unei hotărâri preliminare Examinând cererea recurentelor - reclamante de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene cu întrebări preliminare, se constată că în conformitate cu dispozițiile art. 267 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene - TFUE, Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să se pronunțe, cu titlu preliminar, cu privire la: a) interpretarea tratatelor; b) validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii. Potrivit alin. (2), "În cazul în care o asemenea chestiune se invocă în fața unei instanțe dintr-un stat membru, această instanță poate, în cazul în care apreciază că o decizie în această privință îi este necesară pentru a pronunța o hotărâre, să ceară Curții să se pronunțe cu privire la această chestiune", iar potrivit alin. (3), în "cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe naționale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanță este obligată să sesizeze Curtea." Totuși, potrivit unei practici constante a Curții de Justiție a Uniunii Europene, instanța națională nu are această obligație dacă este îndeplinită una din următoarele condiții: - dacă se stabilește că respectiva chestiune de interpretat este irelevantă în cauza dedusă judecății; - dacă prevederea UE a făcut deja obiectul interpretării CJUE; - dacă interpretarea dreptului UE este atât de evidentă încât nu lasă loc niciunei îndoieli rezonabile. Înalta Curte constată că, raportat la aspectele litigioase ale cauzei, la dezlegările instanței de fond, la criticile formulate prin recursul declarat în cauză și față de dezlegarea dată recursului prin prezenta decizie, în acest stadiu procesual nu prezintă relevanță o eventuală sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene. Prin urmare, Înalta Curte va respinge cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene în vederea pronunțării unei hotărâri preliminare. II.2. Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantele A. S.A., C. S.A., D. S.A., E. S.A., F. S.A., G. S.A. și B. S.A. prin lichidator judiciar Citr Filiala București SPRL este fondat, pentru următoarele considerente: Reclamantele au solicitat anularea Hotărârii de Guvern nr. 826/2016 privind stabilirea tarifelor de primă maxime aplicabile de către societățile de asigurare care practică asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudiciile produse terțelor persoane prin accidente de vehicule și de tramvaie, și a Tarifelor de primă maxime stabilite prin Lista Anexă la Hotărârea de Guvern nr. 826/2016. Acestea au susținut, printre altele, că adoptarea H.G. nr. 826/2016 încalcă, pe de o parte, prevederile Directivelor 92/49/EEC și 2009/138/CE și, pe de altă parte, prevederile art. 96 din Tratatul de Funcționare al Uniunii Europene și art. 107 din Tratatul privind Uniunea Europeană, sens în care au solicitat aplicarea prioritară a normelor stabilite la nivel european, cu mențiunea că, în ceea ce privește Directivele invocate, dispozițiile comunitare care interzic intervenția statelor membre în stabilirea condițiilor de asigurare și a nivelului primelor - dispoziții ignorate și astfel încălcate de către instanța de fond - sunt prevederile art. 21, art. 181 și art. 154 din Directiva 2009/138/CE (Solvabilitate II). În acest context, instanța de fond nu a analizat criticile reclamantelor privind presupusa existență a unui conflict din acest punct de vedere între dispozițiile din dreptul național și cel unional, considerând că acestea ar fi trebuit, în prealabil, să conteste O.U.G. nr. 54/2016 și Norma 36/2017, care au stat la baza adoptării hotărârii de guvern atacate în cauză. Înalta Curte are în vedere însă că, pe cale jurisprudențială, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit condițiile în care un particular, căruia îi sunt acordate drepturi prin directivă, poate beneficia de efectul direct (vertical) al directivei. Astfel, Curtea a stabilit în Cauza C-41/74 (hotărârea Van Duyn) că o directivă are efect direct dacă dispozițiile acesteia sunt necondiționate și suficient de clare și precise și dacă statul membru nu a transpus directiva în termenul prevăzut. De asemenea, în cauza C-148/78 (hotărârea Tullio Ratti), s-a stabilit că statele membre nu pot refuza recunoașterea efectului obligatoriu al unei directive invocate împotriva lor, din cauza faptului că nu și-au exercitat obligația de a implementa corespunzător respectiva directivă, statuând că o instanță națională sesizată de un justițiabil, care s-a conformat dispozițiilor unei directive, cu o cerere în vederea eliminării unei dispoziții naționale incompatibile cu directiva respectivă, neintrodusă în ordinea juridică internă a unui stat membru în culpă, trebuie să soluționeze această cerere, în cazul în care obligația în cauză este necondiționată și suficient de clară- par. 23. Deosebit, în cauzele C-6/64 (hotărârea Costa), C-106/77 (hotărârea Simmenthal), jurisprudența ulterioară fiind consolidată în acest sens, Curtea a stabilit principiul supremației dreptului Uniunii asupra dreptului statelor membre. Astfel, neanalizând în ce măsură legislația națională invocată respectă exigențele legislației Uniunii, inclusiv din perspectiva implementării directivelor pe care reclamanții și-au întemeiat pretențiile, și fără a stabili dacă, în urma acestei analize, se impune sau nu aplicarea directă a directivelor invocate în susținerea acțiunii, prima instanță nu a respectat obligația ce îi revine de a garanta părților exercițiul efectiv al dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În acest sens, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că dreptul la un proces echitabil implică în sarcina instanței obligația de a proceda la "un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența" (Cauza Albina împotriva României, Cauza Gheorghe împotriva României). Astfel, prin Hotărârea din data de 28 aprilie 2005, pronunțată în cauza Albina c. România, s-a reținut de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului: "30. Curtea reamintește că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6.1 din Convenție, include printre altele dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenția nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective (Hotărârea Artico împotriva Italiei, din 13 mai 1980, seria x, nr. 37, p. 16, paragraful 33), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Altfel spus, art. 6 implică mai ales în sarcina "instanței" obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența [Hotărârea Perez împotriva Franței (GC), Cererea nr. 47.287/99, paragraful 80, CEDH 2004-I, și Hotărârea Van der Hurk împotriva Olandei, din 19 aprilie 1994, seria x, nr. 288, p. 19, paragraful 59]. 34. Conform jurisprudenței Curții, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa să fi examinat totuși în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse, și nu doar să reia pur și simplu concluziile unei instanțe inferioare (Hotărârea Helle împotriva Finlandei, din 19 decembrie 1997, Culegere de hotărâri și decizii 1997 - VIII, p. 2.930, paragraful 60)." Aceste considerente au fost reluate și în cauza Dumitru c. România, prin Hotărârea din data de 01 iunie 2010: "30. Curtea reamintește în primul rând principiile stabilite prin jurisprudența sa în ceea ce privește participarea efectivă a părților la procedură și obligația instanțelor de a "audia" argumentele acestora și de a realiza o examinare efectivă a motivelor, asigurând astfel caracterul echitabil al procedurii (a se vedea, printre multe altele, Albina împotriva României, nr. 57808/00, pct. 30 și 32, 28 aprilie 2005 și Boldea, citată anterior, pct. 28-30)." Totodată, potrivit dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., republicat "(1) Hotărârea va cuprinde:/…/b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților;" Motivarea hotărârii judecătorești, care trebuie realizată într-o manieră clară și coerentă, este indispensabilă pentru exercitarea controlului judiciar de către instanța ierarhic superioară și constituie o garanție împotriva arbitrariului pentru părțile în proces, întrucât le furnizează dovada că solicitările și mijloacele lor de apărare au fost serios examinate de judecător. Instanței nu i se poate cere să dea un răspuns detaliat fiecărui argument al părților, dar întinderea obligației de motivare poate să varieze în funcție de natura deciziei și trebuie analizată în lumina circumstanțelor fiecărei cauze (Ruiz Torija c. Spaniei). Or, în cauza dedusă judecății, reclamantele invocaseră prin acțiune tocmai principiul priorității normelor europene, potrivit art. 148 alin. (2) din Constituția României, conform căruia, ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, invocând și efectul direct al Directivei 2009/138/CE (Solvabilitate II), sens în care au arătat și jurispudența relevantă a Curții de Justiție a Uniunii Europene. În aceste condiții, având în vedere și competența judecătorului național de a aplica normele dreptului comunitar, constată instanța de control judiciar că modalitatea de abordare a motivării hotărârii atacate echivalează cu necercetarea fondului cauzei, ceea ce impune trimiterea cauzei spre rejudecare. În raport cu această soluție nu se mai impune analizarea criticilor din cererea de recurs care se circumscriu motivelor de casare întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ., aceste critici urmând a fi examinate de către prima instanță cu ocazia rejudecării cauzei. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 20 din Legea nr. 544/2004 raportat la art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamantele A. S.A., C. S.A., D. S.A., E. S.A., F. S.A. și G. S.A., va casa sentința recurată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță. Totodată, prin încheierea din 18 octombrie 2023 a fost admisă excepția nelegalei timbrări a recursului declarat de reclamanta B. S.A. prin lichidator judiciar Citr Filiala București S.P.R.L., motiv pentru care urmează a fi anulat recursul declarat de aceasta, pentru motivele arătate în încheiere.