ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5108/2023

Anularea Deciziei nr. MBS1 AIF 1461 din data de 26.04.2018 privind soluționarea Contestației fiscale formulate de A. (denumită în continuare "Decizia de soluționare", Anexa nr. 1) emisă de AFP Sector 1, comunicata către A. la data de 26.04.2018;

Anularea în tot a Dispoziției privind măsurile stabilite de organele de inspecție fiscală nr. x/06.02.2018 emisă de către AFP Sector 1 (denumită în continuare "Dispoziția de măsuri" - Anexa nr. 2), precum și constatarea nelegalității Procesului Verbal seria x/06.02.2018 (denumit în continuare "Procesul Verbal" - Anexa nr. 3);

Recunoașterea dreptului A. la restituirea sumei de 3.577.346 RON reprezentând impozit pe profit reținut la sursă și plătit de B. S.A. conform Ordinului de plată nr. x/25.04.2014 (Anexa nr. 4) și de către C., conform Ordinului de plată nr. x/18.04.2014 (Anexa nr. 5),

Obligarea AFP Sector 1 la restituirea efectivă a sumei de 3.577.346 RON achitată prin ordinele de plată mai sus menționate;

Obligarea pârâtei, în temeiul art. 453 din C. proc. civ., la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentei cauze Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 09.05.2019 sub nr. x/2019, reclamanta A. - Sucursala București, în contradictoriu cu AGENȚIA NAȚIONALA DE ADMINISTRARE FISCALĂ - DIRECȚIA GENERALA REGIONALA A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI - ADMINISTRAȚIA SECTORULUI 1 A FINANȚELOR PUBLICE, a solicitat: 1. Anularea în tot a Adresei nr. x/19.03.2018 emisă de către AFP Sector 1 (denumită în continuare "Adresa AFP Sector 1" - Anexa 1); 2. Recunoașterea dreptului A. la restituirea sumei de 3.577.346 RON reprezentând impozit pe profit reținut la sursă și plătit de B. S.A. conform Ordinului de plată nr. x/25.04.2014 D. și de către C., conform Ordinului de plată nr. x/18.04.2014 (teexaa), 3. Obligarea AFP Sector 1 la restituirea efectivă a sumei de 3.577.346 RON achitată prin ordinele de plată mai sus menționate; 4. Obligarea pârâtei, în temeiul art. 453 din C. proc. civ., la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentei cauze. În plus, a solicitat instanței de judecată să dispună, în temeiul prevederilor art. 139 alin. (2) C. proc. civ., conexarea prezentului dosar cu dosarul nr. x/2018 aflat pe rolul Curții de Apel București. În motivare, a arătat următoarele: Ca urmare a formulării de către A. a unei cereri de restituire a sumei de 3.577.346 RON, organele fiscale au ales să soluționeze această cerere prin două seturi de acte administrativ fiscale, respectiv (i) prin Dispoziția de măsuri nr. 5/06.02.2018 și Procesul-verbal seria x/06.02.2018, emise ca urmare a desfășurării unui control inopinat și (ii) prin Adresa AFP Sector 1. Având în vedere faptul că prin Dispoziția de măsuri nr. 5/06.02.2018 și Procesul-verbal seria x/06.02.2018 organele fiscale nu au făcut mențiune cu privire la dreptul de a solicita restituirea sumei de 3.577.346 RON, însă prin Adresa Sector 1 organul fiscal a constatat că A. nu este îndreptățită să solicite restituirea, făcând însă referire la argumentele din Dispoziția de măsuri și din Procesul-verbal, solicită instanței de judecată să constate strânsa legătură dintre prezenta cerere și cea care face obiectul dosarului nr. x/2018 Astfel, între cererea din prezentul dosar (al cărei obiect constă în anularea Adresei AFP Sector 1 și recunoașterea dreptului la restituirea sumei de 3.577.346 RON) și între cererea din dosarul nr. x/2018 (al cărei obiect constă în anularea deciziei de soluționare a contestației, anularea Dispoziției de măsuri și recunoașterea dreptului la restituirea sumei de 3.577.346 RON) există o strânsă legătură. Această strânsă legătură poate fi observată cu ușurință deoarece cererea de restituire a sumei de 3.577.346 RON formulată de A. a fost soluționată de organele fiscale prin două acte administrativ fiscale distincte (i.e Dispoziția de măsuri și Adresa AFP Sector 1). Prin urmare, deoarece ambele cereri de chemare în judecată au ca obiect anularea actelor administrativ fiscale care au fost emise ca urmare a formulării cererii de restituire a sumei de 3.577.346 RON, iar prin ambele cereri se solicită recunoașterea și obligarea organului fiscal la restituirea sumei de 3.577.346 RON, solicită instanței de judecată să constate că este necesară conexarea acestor două cereri, în vederea asigurării unei bune judecăți a acestora. Pe fondul cauzei, argumentele prezentate în cuprinsul cererii înregistrate sub nr. x/2019 sunt similare celor din cuprinsul cererii de chemare în judecată ce face obiectul cererii nr. x/2018. Prin încheierea de ședință din data de 20.09.2019, s-a dispus conexarea dosarului nr. x/2019 la dosarul nr. x/2018. Prin sentința civilă nr. 481 din 8 decembrie 2020, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a respins excepția tardivității, ca neîntemeiată. A admis cererile conexate privind pe reclamanta A. - SUCURSALA BUCUREȘTI în contradictoriu cu pârâta AGENȚIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ - DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI - ADMINSITRAȚIA SECTORULUI 1 A FINANȚELOR PUBLICE SERVICIUL INSPECȚIE FISCALĂ PERSOANE JURIDICE. A anulat Decizia nr. MBS1 AIF 1461/26.04.2018, Dispoziția privind măsurile stabilite de organele de inspecție fiscală nr. x/06.02.2018, procesul-verbal nr. MB S1 AIF 12/06.02.2018 și adresa nr. x/19.03.2018. A obligat pe pârâtă să restituie reclamantei suma de 3.577.346 RON. A obligat pe pârâta la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 22.881 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru, onorariu expert și onorariu de avocat redus. Împotriva sentinței civile nr. 481 din 8 decembrie 2020 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a promovat recurs pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice București în reprezentarea Administrației Sectorului 1 a Finanțelor Publice și, invocând motivul de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în urma rejudecării, respingerea acțiunii, ca neîntemeiată. Împotriva recursului promovat de recurenta-pârâtă Direcția Generală a Finanțelor Publice București în reprezentarea Administrației Sectorului 1 a Finanțelor Publice a formulat întâmpinare intimata-reclamantă A., în cadrul căreia a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. La termenul de judecată din data de 23 mai 2023, intimata-reclamantă A. a depus o cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene cu trei întrebări preliminare având următorul conținut: "1. Art. 49 TFUE se opune unei reglementări fiscale sau practici a autorităților fiscale dintr-un stat membru care nu permite unei persoane juridice dintr-un alt stat membru, care a înregistrat o sucursală pe teritoriul primului stat, în conformitate cu legislația acestuia din urmă aplicabilă activității de explorare petrolieră, să cumuleze, în vederea calculării impozitului profit, rezultatul fiscal (i.e. profit sau pierdere) din cesiunea licenței de concesiune eliberate pe numele persoanei juridice cu rezultatul fiscal (i.e. profit sau pierdere) al sucursalei sale, în condițiile în care legislația fiscală permite un asemenea cumul unei persoane juridice din respectivul stat membru, care ar avea la rândul său o asemenea sucursală? 2. În ipoteza unui răspuns pozitiv la întrebarea 1 de mai sus, poate reprezenta o justificare valabilă în temeiul art. 49 TFUE a unei asemenea diferențe de tratament faptul că respectiva persoană juridică ar putea să înființeze, potrivit legislației aplicabile activității de explorare petrolieră o filială în statul membru care a acordat concesiunea, care, din perspectiva impozitului pe profit, ar fi beneficiat de același tratament fiscal ca orice altă persoană juridică română care derulează asemenea activități de explorare petrolieră (i.e. ar fi cumulat cheltuielile cu veniturile realizate în calculul rezultatului fiscal)? 3. Tot în ipoteza unui răspuns pozitiv la întrebarea nr. 1 de mai sus, se poate considera că art. 49 TFUE nu se opune unei asemenea legislații fiscale a statului membru care a acordat concesiunea pentru motivul că persoana juridică din celălalt stat membru ar avea posibilitatea de a reduce/înlătura efectele unui tratament diferențiat din perspectiva impozitului față de persoanele juridice din primul stat membru, prin aplicarea mecanismelor prevăzute de Tratatul bilateral încheiat de cele două state membre pentru evitarea dublei impuneri?" În cadrul cererii de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, intimata - reclamantă a solicitat și suspendarea soluționării prezentei cauze, în temeiul art. 412 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. și art. 2 din Legea nr. 340/2009, până la pronunțarea unei hotărâri preliminare de către CJUE cu privire la întrebările formulate. Punctul de vedere al recurentei-pârâte asupra cererii de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene formulată de intimata-reclamantă. Asupra cererii de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, recurenta-pârâtă Direcția Generală a Finanțelor Publice București în reprezentarea Administrației Sectorului 1 a Finanțelor Publice a formulat Note scrie, în cadrul cărora a invocat autoritatea de lucru judecat în raport de încheierea din 23.04.2020 a Curții de Apel București prin care s-a respins cererea de sesizare cu privire la aceleași întrebări preliminare, iar această încheiere nu a fost atacată de intimata - reclamantă printr-un eventual recurs incident, în condițiile art. 491 C. proc. civ. În subsidiar, a susținut că textul normei este clar și adresarea respectivelor întrebări CJUE ar constitui doar o tergiversare inutilă a procesului. În această etapă s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486, art. 490 C. proc. civ. În temeiul dispozițiilor art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin Rezoluția Președintelui completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, a fost fixat primul termen pentru judecata recursului la data de 23.05.2023, în ședință publică, cu citarea părților, cauza fiind amânată pentru data de 24.10.2023, când Înalta Curte, considerând că au fost lămurite toate împrejurările de fapt și temeiurile de drept ale cauzei, în conformitate cu dispozițiile art. 394 C. proc. civ. a declarat dezbaterile închise, reținând cauza spre soluționare pe cererea de sesizare CJUE și pe cererea de suspendare a judecății, formulate de intimata -reclamantă și, eventual, pe fondul recursului formulat de pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice București în reprezentarea Administrației Sectorului 1 a Finanțelor Publice împotriva sentinței civile nr. 481 din 8 decembrie 2020 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal. Având nevoie de timp pentru a delibera pe cererile formulate de intimata - reclamantă și, eventual, pe fondul recursului, deopotrivă, pentru a da posibilitatea părților să formuleze și să depună la dosar Concluzii Scrise, a amânat pronunțarea pentru data de 07.11.2023. Analizând cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene cu cele trei întrebări preliminare formulate de intimata - reclamantă Societatea A. - Sucursala București, Înalta Curte o apreciază ca nefondată și o va respinge ca atare Față de soluția dată cererii de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, cererea de suspendare a judecății, nu va mai fi analizată. Recurenta-pârâtă, în cadrul motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ. invocă mai multe aspecte de nelegalitate în esență invocându-se interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material de către prima instanță în ceea ce privește soluția de admitere a cererilor conexe și de obligare la plata cheltuielilor de judecată. În ceea ce privește hotărârile recurate pe soluția dispusă asupra fondului cererilor conexe, recurenta-pârâtă invocă interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 13 lid.d și art. 14 lit. d) din Legea nr. 57/2003 privind Codul fiscal în ceea ce privește situația reclamantei-intimate. Se arată faptul că în mod nelegal prima instanță nu a ținut cont de situația de fapt în sensul că A. are un sediu permanent în România, care desfășoară activitate, iar din punct de vedere al impozitului pe profit există două baze de impunere distincte pentru calculul impozitului pe profit. În mod nelegal prima instanță a înlăturat cele l aplicare dispozițiile art. 13 lit. d) și art. 14 lit. d) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal atunci când a apreciat nelegal că aceste dispoziții ar fi aplicabile doar persoanelor juridice străine care nu desfășoară și activitate prin intermediu unui sediu permanent în România. Se invocă de recurenții-pârâți interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 30 alin. 2 lit. d) din Codul fiscal și a pct. 89 1 1 din Normele metodologice de aplicare în aprecierea nelegalității în raport de activitatea desfășurată în România de societatea din Olanda în sensul că există doar o singură bază de impozitare respectiv rezultatul fiscal al sucursale, respectiva al reclamantei-intimate sediu permanent în România și ala aprecierii nelegale că profitul impozabil atribuibil sediu permanent trebuie cumulat cu profitul impozabil realizat de persoana juridică străină din vânzarea de proprietăți imobiliare situate în România. Or, aceasta interpretare face abstracție de prevederile art. 30 din Legea nr. 571/200 si ale punctului 89A1 din Normele metodologice de aplicare, in mod special de prevederile referitoare la stabilirea profitul impozabil realizat de persoana juridica străina din vânzarea de proprietăți Imobiliare situate in România, care in aceasta situație ar rămâne fără obiect Mai mult de atât, prin aceasta susținere eronata persoanele juridice străine care obțin venituri din proprietățile imobiliare situate în România, dar nu au un sediu permanent in România, ar fi dezavantajate fata de persoanele juridice străine care obțin venituri similare,dar au un sediu un sediu permanent in România, mai ales in domeniul exploatării resurselor naturale, care presupune inițial numai angajarea de costuri însemnate pentru activitatea de explorare. Se invocă în cadrul recursului interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 30 alin. (4) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal în ceea ce privește persoanei care îi revenea obligația de a dispune declarația 101, incluzând în cadrul acestuia suma reținută la sursă de către cumpărător în vederea stabilirii impozitului pe profit legal datorat pentru anul fiscal respectiv. Iar, în baza acestor dispoziții persoana juridică străină rezidentă în Olanda a realizat venituri în februarie 2014 și nu reclamanta A. - Sucursala București. Se arată faptul că reclamanta a depus declarația 401 pentru anul 2014, în nume propriu și pe Codul fiscal, declarație care a inclus în mod eronat venitul realizat și impozitul aferent tranzacției în cuantum de 3.477.346 RON. Plecând de la această premisă se susține de recurenta-pârâtă faptul că reclamanta-intimată nu a plătit și nu trebuia să înregistreze și să declare impozitul pe profit aferent veniturilor realizate de o persoană juridică străină și pe cale de consecință nu are dreptul să solicite restituirea sumei de 3.577.346 RON, actele contestate prin care s-au respins cererile reclamantei fiind legal emise. În cadrul recursului se formulează critici în legătură cu reținerea instanței de fond în sensul că interpretarea dată art. 30 din Codul fiscal organului fiscal este contrară dreptului european. Se invocă faptul că autoritatea fiscală a aplicat dispozițiile art. 30 din Codul fiscal, iar reclamantei în calitate de sucursală nu-i sunt aplicabile dispozițiile art. 33 din Legea nr. 238/2004, dispoziții aplicabile sucursalei. În raport de aceasta se arată că în mod nelegal prima instanță a reținut că reclamanta se află într-o poziție de inferioritate față de o persoană juridică română deoarece față de reclamantă nu au fost aplicate dispozițiile art. 33 din Legea petrolului nr. 238/2004 ci dispozițiile art. 30 din Codul fiscal în raport de obiectul cauzei, respectiv verificarea dreptului reclamantei sediu permanent în România al societății mamă din Olanda de a i se restitui suma de 3.577.346 RON reprezentând impozit pe profil reținut la sursă și plătit de B. și C.. În cadrul recursului se formulează critici cu privire la obligarea la plata cheltuielilor de judecată invocându-se interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 451 alin. 2 și 453 C. proc. civ. solicitându-se a se constata că suma la care a fost obligată "partea căzută în pretenții" este nejustificată. Se solicită admiterea recursului casarea sentinței atacate și rejudecarea în sensul respingerii cererilor conexe. La dosar intimata-reclamantă a formulat întâmpinare prin care a invocat în principal o nulitate parțială a recursului pe critica privind cheltuielile de judecată în raport de Decizia RIL nr. 3/2020, iar pe fond s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat. În esență pe fondul apărărilor din întâmpinare se invocă neîndeplinirea condițiilor existenței cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ. respectiv greșita interpretare și aplicare a normelor de drept material de către prima instanță pe soluția dispusă prin care au fost constatate nelegale actele contestate și îndreptățirea reclamantei la restituirea sumei solicitate reprezentând impozit pe profit reținut la sursă. Se arată în cuprinsul întâmpinării nelegalitatea interpretării autorității recurente și legala interpretare și aplicare a normelor incidente și a jurisprudenței comunitare de către prima instanță în analizarea legalității respingerii administrative a cererii de restituire. Se face referire și la concluziile raportului de expertiză care susțin soluția de admitere a acțiunilor conexe. Motivat în ședința publică din 23.05.2023, Curtea a respins excepția nulității parțiale a recursului invocată de reclamanta-intimată. În cauză reclamanta-intimată în raport de susținerile din întâmpinare a formulat în baza art. 267 din TFUE o cerere de înaintare a unor întrebări preliminare vizând în esență prevederile art. 49 din Tratat care garantează libertatea de stabilire și care au efect direct și necondiționat în dreptul intern. Pe cererea de sesizare CJUE recurenta-pârâtă a depus la dosar punct de vedere. Motivat în ședința publică din 24 octombrie 2023 Curtea a respins excepția autorității de lucru judecat invocată de recurenta-pârâtă cu privire la cererea de sesizare formulată și în fața instanței și care nu a fost recurată de reclamanta-intimată pe calea unui recurs incident. Analizând cererea de sesizare CJUE formulată de reclamanta-intimată cu cele trei întrebări, Curtea o apreciază ca nefondată și o va respinge pentru următoarele considerente. În raport de obiectul acțiunilor conexe care privesc impozitul pe profit în cauză nu se impune o clasificare a aplicării unei norme comunitare cauza vizând o problemă de aplicare a unei norme naționale privind impozitul pe profit, respectiv verificarea dreptului reclamantei la restituirea sumei de 4.577.346 RON reprezentând impozit pe profit reținut la sursă și plătit în anul 2014 de B. S.A. și C.. În materia impozitului pe profit operează excepția de la regula uniformizării din materia TVA, existând o competență delegată a legislației fiecărui stat membru de a reglementa cadrul impozitului pe profit. Curtea apreciază problema dedusă judecății vizează strict o normă de drept intern în cauză nefiind utilă admiterea sesizării deoarece nu vizează clarificarea aplicării unei norme comunitare, în raport de obiectul dedus judecății. În consecință pentru neîdeplinirea condițiilor prevăzute de art. 267 TFUE, Curtea va respinge ca nefondată cererea de sesizare a CJUE cu întrebările preliminare, astfel cum au fost formulate de reclamanta-intimată. În cauză cererea de sesizare fiind apreciată ca neîntemeiată nu sunt îndeplinite condițiile de suspendare a cauzei până la pronunțarea unei hotărâri preliminare. Curtea pe recursul declarat de recurenta-pârâtă îl apreciază pentru următoarele considerente ca fondat în cauză sentința atacată fiind dată cu interpretarea și aplicarea greșită a legii în concret prin neaplicarea de prima instanță a dispozițiilor art. 30 alin. (4) din Codul fiscal și a dispozițiilor art. 13 din același act normativ, în raport de situația de fapt și de drept care a condus la emiterea actelor contestate prin cererile conexe. Argumentele Curții ca instanță de recurs privesc și susținerile din întâmpinarea formulată în cauză de reclamanta-intimată în condițiile în care prin întâmpinare se susține legalitatea sentinței recurate, iar Curtea apreciază că în cauză interpretarea și aplicarea normelor de drept material de către prima instanță, care și-a însușit interpretarea reclamantei-intimate, nu este legală, urmând a fi reformată în consecință. În cauză incidența dispozițiilor art. 30 alin. (3) și (4) privind Codul fiscal s-a născut pe cererea de restituire a impozitului pe profit formulată de reclamanta-intimată A. - Sucursala București, reclamanta din cauză fiind sucursala societății mamă înregistrată în Olanda, cerere de restituire formulată la data de 27.06.2017. Iar cererea de restituire pe suma de 3.585.938 RON reprezentând în opinia reclamantei diferența achitată în plus față de impozitul pe profit declarat de societate a fost stabilit de reclamantă în baza propriei declarații rectificative 101 privind impozitul de profit aferent anului 2014, declarație înregistrată la data de 8.07.2015. De la depunerea acestei declarații rectificative în interpretarea și aplicarea diferită de către părți a dispozițiilor art. 30 alin. 4 și art. 35 din Codul fiscal a luat naștere prezentul litigiu deoarece fiecare parte interpreta diferit cine este persoana juridică străină căreia îi revine obligația de a depune declarația 101 incluzând în cadrul acestuia suma reținută la sursă de către cumpărător, în vederea stabilirii impozitului pe profit legal datorat pentru anul fiscal respectiv. Recurenta-pârâtă prin actele contestate a refuzat să recunoască dreptul reclamantei la restituirea sumei de 3.577.346 RON motivat de faptul că diferența de restituit a fost generată de întocmirea eronată a Declarației privind impozitul pe profit (101) depusă pentru anul 2014. Conform recurentei-pârâte reclamanta din cauză nu se încadrează în dispozițiile art. 30 alin. 4 din Codul fiscal nefiind persoana juridică străină care a realizat veniturile în luna februarie 2014 de la B. și C. în calitate de cumpărători care au reținut și achitat impozitul pe profit aferent acestor venituri. În opinia autorității fiscale, susținută prin recurs în raport de soluția recurată persoana juridică străină care avea obligația de declarare a acestui impozit conform art. 30 alin. 4 din Codul fiscal este persoana juridică străină rezidentă în Olanda și nu reclamanta, care nu are dreptul să solicite restituirea sumei. Opinia reclamantei-recurente care a fost însușită de prima instanță prin soluția de admitere a cererilor conexe a fost în sensul că reclamanta a întocmit corect declarația rectificativă 101 și pe cale de consecință are dreptul la restituire, plecându-se de la premisa că din modul de derulare a tranzacției există o singură bază de impozitare, respectiv rezultatul fiscal al reclamantei - sucursală - sediu permanent al soc. din Olanda. S-a apreciat de prima instanță că reclamanta este persoană juridică străină în sensul art. 30 alin. (2) lit. d) din Codul fiscal cu drept la restituire în favoarea reclamantei, considerându-se că există o singură bază de impunere, respectiv rezultatul fiscal al sucursalei sediu permanent al soc.mamă din Olanda. În opinia Curții această premisă este nelegală în raport de dispozițiile art. 13 lit. a) și lit. b) din Codul fiscal, a dispozițiilor art. 30 alin. 2 din Codul fiscal raportat la situația de fapt respectiv la activitatea desfășurată de persoana juridică străină din Olanda pe teritoriul României. Conform art-13 din Legea nr. 57/2003 privind Codul fiscal sunt enumerați contribuabili obligați la plata impozitului pe profit respectiv la lit. d) lit. d) persoana juridică străină care realizează venituri din/sau în legătură cu proprietăți imobiliare situate în România sau din vânzarea/cesionarea titlurilor de participare deținute la o persoană juridică română. Iar conform art. 14 lit. d) din Legea nr. 571/2003 impozitul pe profit se aplică, lit. d) - în cazul persoanelor juridice străine care realizează venituri din/sau în legătură cu proprietăți imobiliare situate în România sau din vânzarea/cesionarea titlurilor de participare deținute la o persoană juridică română asupra profitului impozabil aferent acestor venituri. Curtea apreciază că aceste dispoziții sunt aplicabile societății mamă din Olanda respectiv persoanei juridice străine cu sediul permanent în România care desfășoară activitate și care a realizat venituri din/sau în legătură cu proprietăți imobiliare situate în România, existând două baze de impunere distincte pentru calculul impozitului pe profit. În mod nelegal, în opinia Curții prima instanță nu a aplicat dispozițiile art. 13 lit. d) și art. 14 lit. d) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal care sunt incidente inclusiv persoanelor juridice străine care desfășoară activitate prin intermediul unui sediu permanent în România. Iar aceste dispoziții sunt aplicabile datorită situației de fapt necontestate persoana juridică străină desfășurând două tipuri de activități pe teritoriul României - activitatea desfășurată prin intermediul unui sediu permanent în România, respectiv prin intermediul reclamantei - Sucursala București și activitatea constând în vânzarea-cesionarea cu o parte din drepturile aferente resurselor materiale situate în România activitatea realizată în luna februarie 2014 activitate față de care impozitul pe profit reținut și plătit de cumpărători a fost atribuit și recunoscut numai soc.mamă din Olanda, separat de veniturile aferente. Curtea apreciază ca legală interpretarea dată de recurenții-pârâți în sensul că pe această situație de fapt există două baze de impunere distincte în cazul reclamantei fiind incidente dispozițiile art. 14 din Codul fiscal și art. 29 alin. 3 din Codul fiscal. Conform art. 29 alin. 3 din Codul fiscal "(3) Profitul impozabil al sediului permanent se determină prin tratarea acestuia ca persoană separată și prin utilizarea regulilor prețurilor de transfer la stabilirea prețului de piață al unui transfer făcut între persoana juridică străină și sediul său permanent. Atunci când sediul permanent nu deține o factură pentru cheltuielile alocate lui de către sediul său principal, celelalte documente justificative trebuie să includă dovezi privind suportarea efectivă a costurilor și alocarea rezonabilă a acestor costuri către sediul permanent utilizând regulile prețurilor de transfer". În mod greșit prima instanță a constatat ca situație premisă existența unei baze unice de impozitare deoarece în prezenta cauză pentru activitatea constând în vânzarea cesionarea a o parte din drepturile aferente resurselor materiale situate în România realizate în 2014 și care se încadrează în dispozițiile art. 13 lid.d din Codul fiscal, profitul impozabil s-a consolidat la firma mamă deoarece activitatea sa s-a încadrat în dispozițiile art. 30 alin. 2 lit. d) din Codul fiscal în sensul că veniturile obținute din exploatarea resurselor naturale situate în România, inclusiv câștigul din vânzarea - cesionarea oricărui drept aferent acestor resurse materiale. Faptul că veniturile obținute și impozitate de firma mamă din Olanda au fost înregistrate în contabilitatea reclamantei sucursală la data de 10.02.2014, ca diminuare a datoriei față de soc.mamă nu înlătură de la aplicarea dispozițiilor art. 30 alin. 4 din Codul fiscal și dispozițiile pct. 89 1 2 din Normele metodologice de aplicare din care rezultă ca legală interpretarea dată de recurenta-pârâtă. In cuprinsul prevederilor art. 30. alin. (4) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal si ale punctului 89A2. din Normele metodologice de aplicare, se precizează clar cine este entitatea care a obținut veniturile din exploatarea resurselor naturale situate in România, inclusiv câștigul din vânzarea -cesionarea oricărui drept aferent acestor resurse naturale, respectiv persoana juridica străina, In teza finala art. 30, alin. (4) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal este specificata si entitatea care are obligația sa declare si sa plătească impozit pe profit potrivit art. 35, respectiv persoana juridica străina. De altfel, in cuprinsul punctului de vedere al reclamantei se recunoaște ca persoanei juridice străine ii revine obligația de a depune declarația 101, incluzând in cadrul acesteia suma reținuta la sursa de către cumpărător, in vederea stabilirii impozitului pe profit legal datorat pentru anul fiscal respectiv. Dar, in transpunerea in practica a prevederilor art. 30, alin. (4) privind declararea si plata impozitului aferent tranzacției in cauza, A. nu a respectat aceste prevederi legale, in sensul ca a depus declarația 101 pentru anul 2014, in nume propriu, pe codul sau fiscal, respectiv x, declarație in care a inclus in mod eronat venitul realizat si impozitul aferent tranzacției in cuantum de 3.577.346 RON. Având in vedere ca persoana juridica străina, A.., rezidenta in Regatul Olandei a realizat veniturile in luna februarie 2014 de la B. S.A. si C., cumpărători care au reținut si achitat impozitul pe profit aferent acestor venituri, rezulta ca aceasta persoana juridica străina avea si obligația de declarare a acestui impozit, conform ultimei teze din art. 30, alin. (4) din Codul fiscal. În mod nelegal prima instanță a înlăturat de la aplicare dispozițiile art. 30 din Codul fiscal, în sensul că impozitul pe profit aferent veniturilor din proprietăți imobiliare poate fi scăzut din impozitul pe profit anual datorat de persoana juridică străină care obținut veniturile, respectiv soc.mamă rezidentă în Olanda societate care a încasat direct suma de 9.000.000 USD ca efect al cesionării, reclamanta în calitate de sucursală procedând la compensarea acestor sume cu împrumuturile acordate de firma mamă. Dar aceste operațiuni contabile nu înlătură situația premisă aplicării art. 30 alin. 4 din Codul fiscal. Reclamanta - sucursală nu a realizat veniturile în luna februarie 2014, nu a plătit și nu trebuia să înregistreze și să declare prin depunerea declarației 101 pentru anul 2014 impozitul pe profit aferent veniturilor realizate de o persoană juridică străină - soc.mamă din Olanda și pe cale de consecință nu are dreptul să solicite restituirea sumei de 3.577.346 RON. Nelegale în raport de situația de fapt sunt și constatările primei instanțe în sensul că persoanei juridice străine nu-i este permisă în nicio situație scăderea impozitului pe profit reținut de cumpărători din cuantumul impozitului pe profit anul datorat. În cauză soc.mamă din Olanda a beneficiat de Convenția de evitare a dublei impuneri astfel - pentru evitarea unei duble impunerii in România, respectiv in Olanda, organele fiscale din România au emis, la solicitarea firmei -mama, Certificatele privind atestarea impozitului plătit in România de către A.. rezidenta in Olanda pentru veniturile obținute in luna februarie 2014 de la B. S.A. si de la C. România Limited. - in acest sens, Direcția Generala de Administrare a Marilor Contribuabili a emis Certificatele privind atestarea impozitului plătit in România de persoane juridice străine nr. x/13.10.2014 si nr. x/27.01.2015. Certificatele privind atestarea impozitului plătit in România de persoane juridice străine au fost eliberate in vederea acordării de credit fiscal extern pentru A.., rezidenta in Regatul Olandei .Precizam ca prin aceste formulare se certifica Veniturile obținute din România sau/si Profitul realizat din România de persoane juridice străine, respectiv impozitul pe profit plătit in România, in cazul de fata cele doua certificate se refera doar Ia cuantumul Profitului realizat din România de A.., rezidenta a Regatului Olandei, si al impozitul aferent plătit. Greșite sunt în opinia Curții considerațiile primei instanțe și ale reclamantei-intimate din acțiune și reluate în întâmpinarea la recurs în sensul că interpretarea organului fiscal este contrară dreptului european întrucât creează un tratament diferențiat între persoanele juridice române și persoanele juridice străine cu sediul în alte state membre cu privire la reținerea la sursă prevăzută de art. 30 Codul fiscal. Curtea apreciază că aplicarea dispozițiilor art. 30 din Codul fiscal nu poate fi în prezenta cauză contrară dreptului european deoarece nu a fost negat dreptul de a fi scăzut impozitul pe profit reținut de cumpărători pe situația specifică a tranzacției de 9.000.000 USD. Recurenta-pârâtă a aplicat dispozițiile art. 30 din Codul fiscal și a recunoscut acest drept dar nu în favoarea reclamantei ci în favoarea persoanei juridice străine care a obținut veniturile, respectiv societatea rezidentă din Olanda, societate care a beneficiat la cerere de dispozițiile convenției de evitare a dublei impuneri. Faptul că reclamantei nu i s-a recunoscut dreptul la restituire nu reprezintă o încălcare a dispozițiile art. 49 din TFUE cu privire la dreptul de stabilire în Uniunea Europeană și accesul legal la desfășurarea de activități economice. Reclamanta nu are dreptul la restituirea sumei reprezentând impozit pe profit reținut la sursă deoarece reclamanta a depus fără a fi respectate condițiile, Declarația rectificativă privind impozitul pe profit (101) aferentă anului 2014 la data de 8.07.2015 și a inclus în această declarație impozitul aferent tranzacției în cuantum de 3.577.346 RON impozit care a fost plătit (prin reținere la sursă de către cumpărători) de către persoana juridică străină rezidentă în Regatul Olandei. În cauză faptul că reclamanta a reprezentat soc.mamă la încheierea contractului constând în vânzarea-cesionarea a o parte din drepturile aferente resurselor naturale situate în România, activitate realizată în februarie 2014 nu înlătură incidența dispozițiilor art. 13 lit. d) și art. 14 lit. d) din Codul fiscal, aceste dispoziții fiind aplicabile. Iar în cauză aceste dispoziții privind impozitul pe profit se aplică și persoanelor juridice străine care desfășoară activitate prin intermediul unui sediu permanent în România. Iar pentru tipul de activitate realizate în luna februarie 2014, reclamanta sucursală nu are dreptul la restituirea impozitului pe profit consolidat la firma mamă, în cauză reclamanta neputând fi încadrată în dispozițiile art. 30 din Legea nr. 571/2003. Contrar susținerilor din acțiune și din întâmpinare reclamanta nu a respectat dispozițiile art. 30 alin. 4 din Legea nr. 571/2003 deoarece a depus declarația rectificativă 101 fără a avea acest drept și în consecință nu are dreptul la restituirea sumei de 3.577.346 RON, actele contestate prin cererile conexe fiind legal emise. În ceea ce privește Declarația 101 aferentă anului 2014 s-a dispus la pct. 4 din procesul-verbal din 6.02.2016 corectarea acestei declarații. În mod corect și legal s-a constatat de autoritatea recurentă că persoana juridică străină rezidentă în Regatul Olandei a realizat veniturile în luna februarie 2014 și această persoană juridică avea și obligația de declarare a acestui impozit conform art. 30 alin. 4 din Codul fiscal. Reclamanta-intimată nu a plătit și nu avea dreptul să înregistreze și să declare impozitul pe profit aferent veniturilor realizate de o persoană juridică străină și pe cale de consecință nu are dreptul la restituirea sumei de 3.577.346 RON, această sumă pretinsă la restituire fiind generată de întocmirea eronată a Declarației impozitului pe profit (101) depusă pentru anul 2014, fiind legal emis actele contestate prin cererile conexe, prin care cererea de restituire și contestația au fost respinse. Față de considerentele expuse mai sus, Curtea în baza art. 496.497 C. proc. civ. va admite recursul și va casa în parte sentința atacată. Rejudecând cauza în baza art. 8 din Legea nr. 554/2004 va respinge cererile conexe formulată de reclamantă ca nefondate, menținând ca legal emise actele contestate în acțiunile conexe. Va menține sentința atacată în ceea ce privește respingerea excepției tardivității, aspect care nu a format obiect al recursului. În ceea ce privește aspectul de nelegalitate privind cheltuielile de judecată, Curtea s-a pronunțat conform încheierii din 23.05.2023, iar în raport de soluția dispusă ca urmare a rejudecării cererile conexe, apreciate ca nefondate și respinse ca atare, în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 453 C. proc. civ.