ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 607/2023

Ședința publică din data de 7 februarie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 16 noiembrie 2018, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal (veche) sub dosar nr. x/2018, reclamanta A.. în contradictoriu cu pârâții A.N.A.F. - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și A.N.A.F. - Administrația Sector 1 a Finanțelor Publice prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București a solicitat: (1) anularea deciziei de impunere nr. x/01.09.2011 și a raportului de inspecție fiscală nr. x/31.08.2011 emise de ANAF - AFP Sector 1 în ceea ce privește obligațiile fiscale suplimentare în cuantum de 32.225.254 RON stabilite de inspecția fiscală, reprezentând: TVA în sumă de 9.127.230 RON și obligații accesorii aferente în cuantum de 23.098.024; (2) anularea deciziei nr. 247/16.05.2018 emisă de ANAF- DGSC prin care a fost respinsă contestația administrativă; (3) în temeiul art. 18 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 anularea tuturor actelor și operațiunilor administrative care au stat la baza emiterii actelor mai sus contestate, precum și actele și operațiunile subsecvente, emise în baza actelor contestate; (4) obligarea pârâtelor la rambursarea sumei de 32.225.254 RON stabilite suplimentar în baza actelor administrate; (5) obligarea pârâtelor la plata dobânzilor calculate pentru sumele stabilite cu titlu suplimentar, dobânzi calculate de la data la care sumele stabilite în baza actelor contestate au fost achitate de A. DE, anume: (i) raportat la sumele 9.111.797,08 RON, 3.817.402,69 RON și 6.274.863,36 RON de la 06.10.2011 și până la data rambursării/compensării efective; (ii) raportat la sumele de 15.964,92 RON, 3.852.431,53 RON, 1.396.929,24 RON și 6.286.181,68 RON, de la 13.10.2011 și până la data rambursării/compensării efective; (6) cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 497 din 18 decembrie 2020, Curtea de Apel București:

- a admis, în parte, cererea expertului de majorare onorariu;

- a stabilit suma de 7500 de RON cu titlu de onorariu definitiv de expert;

- a obligat partea reclamantă să consemneze diferența de 3.000 de RON cu titlu de onorariu de expert;

- a respins ca inadmisibil capătul de cerere în anularea actelor subsecvente, astfel cum a fost formulat și precizat;

- a respins în rest cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată și precizată de reclamanta A.., în contradictoriu cu pârâții A.N.A.F. - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și A.N.A.F. - Administrația Sector 1 a Finanțelor Publice prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, ca neîntemeiată.

Încadrând criticile din recursul său în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că prima instanță a pronunțat o hotărâre cu interpretarea și aplicarea greșită a normelor privind sediul permanent și persoana căreia îi incumbă obligația de plată a TVA, respectiv a articolului 8, a art. 134 alin. (2) și (3), a art. 135 alin. (2), a art. 150 alin. (1), a art. 151 alin. (1) și (2) și a art. 155 alin. (1) Codul fiscal (forma în vigoare în anul 2006), precum și a principiilor proporționalității și neutralității TVA.

A susținut recurenta A. că îi erau pe deplin aplicabile prevederile art. 150 alin. (1) lit. b) și art. 151 din Codul fiscal, întrucât simpla întrunire a condițiilor înregistrării unui sediu permanent, în lipsa solicitării exprese din partea contribuabilului, nu schimbă calitatea acestuia din urmă din persoană impozabilă străină în persoană impozabilă română.

O interpretare contrară a articolului 8 Codul fiscal în sensul că A. DE ar fi avut obligația de plată a TVA încă de la momentul îndeplinirii condițiilor pentru stabilirea unui sediu permanent pe teritoriul țării ar face dispozițiile legale privind înregistrarea sediului permanent să fie lipsite de conținut.

Prin urmare, afirmă recurenta-reclamantă că existența sediului permanent nu este o chestiune care intervine de jure, ci este subsecventă manifestării de voință din partea contribuabilului, astfel că, în pofida celor reținute de prima instanță, societatea își păstrează calitatea de persoană impozabilă străină iar dispozițiile art. 151 și ale art. 150 alin. (1) lit. b) Codul fiscal sunt aplicabile.

În chestiunea taxării inverse, arată recurenta A. că a reținut prima instanță și nu s-a contestat de părți împrejurarea că, în acord cu art. 134 alin. (2) și (3) Codul fiscal și cu art. 135 alin. (2) Codul fiscal, faptul generator și exigibilitatea TVA au intervenit la data primirii facturii/achitării totale sau parțiale a serviciului prestat (în anul 2006), acesta fiind reperul temporal în vederea stabilirii regimului de TVA aplicabil.

Societatea recurentă susține că doar mecanismul taxării inverse putea fi incident, fiind persoană impozabilă străină, iar persoana obligată la plata TVA în România pentru serviciile de consultanță prestate de A. DE este beneficiarul, respectiv A.-sediu permanent.

Reafirmă recurenta-reclamantă că, potrivit art. 150 alin. (1) lit. a) din Codul fiscal, A. DE nu putea fi obligată la plata taxei, nefiind înregistrată în scopuri de TVA în România, neputând fi acceptată, în opinia societății, interpretarea instanței potrivit căreia este aplicabil acest text normativ chiar peste litera sa, ceea ce ar putea avea drept consecințe o dublă taxare (încălcare a principiului neutralității) și o nerespectare a principiului proporționalității (conduită fiscală disproporționata), cât timp A. DE, ca furnizor, ar fi persoană obligată la plata TVA în România (conform concluziilor organului fiscal din raportul de inspecție fiscală) și A.-sediu permanent a plătit TVA aferentă acestor prestări de servicii în România prin mecanismul taxării inverse (tratament ce a fost considerat corect de organele de inspecție fiscală care au efectuat controlul fiscal la acest contribuabil).

Prin urmare, contrar celor reținute de prima instanță, susține recurenta-reclamantă că posibilitatea teoretică de a redresa/corecta o dublă taxare (prin solicitarea restituirii de către unul dintre contribuabili) nu înseamnă că o astfel de operațiune poate fi permisă organelor fiscale, iar despre o renunțare din partea A. la dreptul de a solicita restituirea sumelor plătite eronat nu poate fi vorba, cât timp prezentul litigiu nu este soluționat definitiv.

Contestă recurenta-reclamantă această interpretare a fiscului, validată de prima instanță, ce ar goli de conținut principiul evitării dublei-taxări, rezultatul fiind unul disproporționat față de incidența principiului neutralității.

Se arată de către recurenta A. DE că locul prestării serviciilor este în România, astfel că sunt incidente prevederile art. 151 alin. (1) lit. b) din Codul fiscal, ce stabilește obligația colectării taxei de către beneficiarul serviciilor (A.-sediu permanent), societatea în cauză nedesemnându-și, la acel moment, un reprezentant fiscal în România.

Cât privește imposibilitatea emiterii de facturi cu TVA, pentru că nu era persoană impozabilă înregistrată în scopuri de TVA în România, a afirmat recurenta că pasivitatea sa, imputată de prima instanță, nu poate duce la înlăturarea de la aplicare a prevederilor art. 155 alin. (1) Codul fiscal, precum și pct. 59 alin. (1) din Normele metodologice, iar față de locul prestării în România, a fost invocată incidența prevederilor pct. 14 din aceleași norme, în referire la modul de aplicare a prevederilor art. 133 alin. (2) lit. c) pct. 5 din Codul fiscal, din care reiese că beneficiarul (A.) era persoana obligată la plata TVA și avea obligația evidențierii TVA aferentă acestor operațiuni în decontul de TVA atât ca taxă deductibilă, cât și ca taxă colectată.

În consecință, arată recurenta A. DE că numai o interpretare trunchiată a dispozițiilor legale în materie ar putea conduce la concluzia că societatea trebuia să colecteze TVA încă din anul 2006, iar în legislația fiscală nu se prevede că TVA ar fi datorată inclusiv pentru operațiunile anterioare înregistrării în scopuri de TVA (a făcut trimitere la prevederile art. 139 alin. (1) din Constituția României).

Menționează recurenta-reclamantă că aceasta a fost și concluzia expertului judiciar desemnat în cauză, care a arătat că prevederile fiscale aplicabile în anul 2006 nu conțineau detalii privind regimul de TVA aplicabil în cazul înregistrării cu întârziere pentru scopuri de TVA sau a unui sediu permanent, fiind un vid legislativ, dispozițiile legale nearătând cazul datorării TVA pentru perioada anterioară înregistrării fiscale.

A mai susținut recurenta A. DE că hotărârea primei instanțe a fost dată cu încălcarea normelor privind principiul protecției așteptărilor legitime, securității juridice și certitudinii impunerii, respectiv a articolului 6 alin. (1) C. procedură fiscală.

Se susține o greșită aplicare în cauză a prevederilor art. 148 alin. (2) din Constituția României, întrucât legalitatea unui act administrativ fiscal, precum și a unui fapt de natură administrativ fiscală se apreciază în funcție de momentul emiterii/intervenirii acestora, care, în speță, este ulterior aderării la Uniunea Europeană.

În aceste condiții, afirmă recurenta-reclamantă că normele de drept ale Uniunii Europene invocate în cauză sunt, în mod cert, incidente în cauză, mai ales în contextul în care, cel puțin în cazul principiilor protecției așteptărilor legitime, al proporționalității și al neutralității, jurisprudența CJUE invocată vizează aspecte procedurale, norme de conduită pe care organele fiscale trebuie să le respecte în momentul desfășurării activității de inspecție fiscală și în momentul emiterii deciziei (în speță, anii 2010-2011).

Din perspectiva incidenței principiului protecției așteptărilor legitime, a susținut recurenta-reclamantă că nu trebuie să fie avută în vedere o interpretare rigidă a acestui principiu, în sensul că unui contribuabil i se poate crea așteptarea legitimă numai prin raportare la împrejurări anterioare, referitoare la propria situație, ci, dimpotrivă, aprecierile organului fiscal ar trebui să aibă drept scop evitarea abordărilor parțiale, incomplete ale situației de fapt și să țină cont, prin urmare, inclusiv de evenimentele care au succedat faptelor controlate (mai ales atunci când chiar autoritatea participă la aceste evenimente viitoare).

Prin raportare strict la situația contribuabilului A., a susținut Societatea că acest principiu a fost încălcat, întrucât organele fiscale i-au impus acesteia TVA și obligații fiscale accesorii, prin decizia de impunere nr. x 295/01.09.2011, pentru ca ulterior, în urma controlului fiscal efectuat la A., finalizat cu decizia de impunere nr. x/31.05.2012, să confirme corectitudinea tratamentului de TVA prin taxare inversă.

I se reproșează primei instanțe interpretarea dată acestui principiu, susținând recurenta-reclamantă cu privire la sensul normei de la art. 6 C. proc. civ., că la o nouă inspecție fiscală în legătură cu aceleași operațiuni, organul de inspecție fiscală nu poate aprecia de această dată că legea fiscală nu a fost corect aplicată, ci trebuie să respecte și să aplice opinia colegului său care a efectuat inspecția anterioară și care a apreciat că opinia contribuabilului este cea corectă.

În cazul de față, a menționat recurenta că organele fiscale nu puteau pretinde TVA de la două societăți diferite, dar aparținând aceluiași grup, pentru aceleași operațiuni, iar apoi să susțină că desfășoară o activitate predictibilă și rezonabilă.

Cu privire la incidența principiului proporționalității, a susținut recurenta-reclamantă că este evidentă încălcarea acestui principiu, lipsind corelarea dintre scopul urmărit (asigurarea colectării TVA și plății acesteia la bugetul de stat) și mijloacele utilizate pentru atingerea acestuia (impunerea TVA practic în sarcina ambelor societăți).

Sub un alt aspect, a susținut recurenta A. că hotărârea primei instanțe a fost dată cu interpretarea și aplicarea greșită a normelor privind condițiile răspunderii fiscale, respectiv a articolului 3 alin. (2) C. procedură fiscală, raportat la art. 1349 și urm. C. civ. și a principiului proporționalității sancțiunii, în cauză nefiind întrunite condițiile pentru atragerea răspunderii fiscale a A. DE.

Se afirmă în calea de atac declarată că obligațiile fiscale accesorii nu sunt datorate, nefiind întrunite cerințele pentru atragerea răspunderii fiscale, întrucât nu exista un sediu permanent al acestei societăți în România, astfel că nu datora TVA, la nivelul anului 2006, plata TVA revenind beneficiarului A., prin mecanismul taxării inverse, fiind evident că nu a fost îndeplinită condiția existenței faptei ilicite, astfel că nu poate fi vorba nici de vinovăția recurentei, nici de producerea vreunui prejudiciu, cât timp taxa a existat în permanență la bugetul de stat (indiferent cine a plătit-o).

În privința accesoriilor stabilite față de obligațiile fiscale suplimentare impuse contribuabilului verificat, susține Societatea că existența unui temei pentru datorarea accesoriilor nu exclude necesitatea unei proporționalități între faptă și sancțiune, în acest sens fiind menționată cauza CJUE C-146/05 Albert Colle, reiterând argumentul potrivit căruia majorările de întârziere și penalitățile stabilite de organele fiscale nu sunt proporționale cu pretinsa faptă comisă, cât timp plata TVA a fost efectuată (de către A.-sediu permanent).

A mai făcut trimitere recurenta-reclamantă la cauza CJUE C-255/02 Halifax, arătând că în prezentul dosar nu a existat o practică abuzivă din partea A. DE, iar organele fiscale ar fi trebuit doar să impună în sarcina contribuabilului controlat obligația de a colecta TVA, fără a stabili dobânzi și majorări de întârziere.

Din perspectiva jurisprudenței CEDO, a subliniat recurenta că, în raport de cele statuate în cauza Mamadakts vs. Grecia, impunerea unor penalități disproporționate reprezintă o violare a dreptului la proprietate.

A mai criticat recurenta-reclamantă hotărârea primei instanțe pentru că, în opinia sa, judecătorul fondului a încălcat normele privind cursul de schimb valutar aplicabil, respectiv art. 134 indice 2 alin (2) lit. a) și art. 139 indice 1 alin. (2) Codul fiscal, în cauză nefiind avut în vedere cursul valutar de la data la care a intervenit exigibilitatea taxei.

În acest context, a arătat recurenta că stabilirea bazei de impozitare a unei operațiuni trebuie făcută pe baza prevederilor legale în materie, pe care organul fiscal este dator să le aplice întocmai, iar potrivit art. 134 alin. (5) lit. a) Codul fiscal, exigibilitatea TVA intervine la data emiterii facturii, astfel că, în raport și de prevederile art. 139 indice 1 alin. (2) Codul fiscal, trebuia avut în vedere cursul valutar de la data emiterii facturilor ce au făcut obiectul controlului, fără să conteze înregistrările contabile ale societății. Afirmă recurenta-reclamantă că organul fiscal era cel mai în măsură să cunoască legislația aplicabilă, că nu este prevăzută în lege posibilitatea ca organul fiscal să apeleze la cursul valutar utilizat de contribuabil pentru cu totul alt scop, iar instanța judecătorească nu poate să confirme modul de stabilire a bazei impozabile prin raportare exclusiv la înregistrarea contabilă a societății controlate.

O altă critică din recursul declarat în cauză privește încălcarea, de către judecătorul fondului, a normelor privind ordinea de stingere a obligațiilor fiscale, respectiv art. 115 alin. (1) lit. b) C. procedură fiscală, nefiind avut în vedere soldul sumei negative de TVA din decontul lunii decembrie 2010.

Subsumat acestor critici, a arătat recurenta reclamantă că organele de inspecție fiscală, dacă ar fi aplicat normele legale anterior menționate, ar fi trebuit să constate că sunt îndeplinite condițiile privind compensarea creanțelor fiscale, fiind incidente, în acest sens, și dispozițiile art. 7 și art. 113 alin. (2) lit. i) C. procedură fiscală. A explicat recurenta-reclamantă că obligația organelor fiscale de a urmări stabilirea corectă a TVA datorate de A. DE și de a examina obiectiv starea de fapt și de drept, cu luarea în calcul a tuturor împrejurărilor de fapt și a raporturilor juridice relevante pentru stabilirea tratamentului fiscal aplicabil prevalează față de impedimentele formale reținute de prima instanță, constând în faptul că societatea reclamantă nu a optat pentru rambursarea sumei negative de TVA cu privire la decontul lunii decembrie 2010. A conchis recurenta A. DE că, achitând un cuantum mai mare al TVA decât cel datorat potrivit dispozițiilor legale incidente, organele fiscale aveau obligația să stabilească corect baza de impunere și diferența de TVA achitată în plus.

Se mai arată în criticile din recurs că hotărârea primei instanțe a fost dată cu încălcarea normelor privind vectorul fiscal, respectiv a art. 156 indice 1 Codul fiscal, judecătorul fondului confirmând soluția organului fiscal, ce nu a calculat în mod corespunzător suma majorărilor de întârziere aferente TVA presupus plătită cu întârziere de către societatea controlată în cauză, pentru operațiunile realizate în perioada ianuarie 2007- decembrie 2009, perioada fiscală fiind trimestrul calendaristic, iar nu luna calendaristică, întrucât a realizat o cifră de afaceri ce nu a depășit plafonul de 100.000 euro în perioada ianuarie 2008- decembrie 2009.

Ulterior, în anul 2009, A. DE a corectat operațiunile de prestări servicii efectuate în perioada 2007-2008 prin intermediul unei serii de regularizări, astfel că în anul 2009 cifra de afaceri a depășit pragul de 100.000 euro, fapt pentru care, începând cu anul 2010, perioada fiscală a devenit luna calendaristică. Susține recurenta că depășirea cifrei de afaceri în anul 2009 a produs efecte pentru viitor, iar nu pentru trecut, cum în mod greșit au considerat atât organele fiscale, cât și instanța de fond.

O ultimă critică din calea de atac declarată de A. DE a fost în referire la încălcarea normelor privind dreptul de deducere, respectiv a art. 145 alin. (2) lit. a) și a) art. 146 alin. (1) Codul fiscal, întrucât în cauză nu au fost avute în vedere deducerile de TVA exercitate de recurenta-reclamantă.

În opinia contribuabilului supus inspecției fiscale, majorările de întârziere trebuiau calculate cu luarea în considerare a deducerilor de TVA exercitate de societate, drept pe care aceasta și l-a exercitat cu bună-credință și în limitele prevăzute de lege, având în vedere că se afla în posesia facturilor originale de achiziție încă din momentul deducerii sumelor estimate.

Arată recurenta că, în pofida celor reținute de prima instanță, nu este relevant că sumele de TVA deductibile au fost declarate inițial în jurnalul de cumpărări pe baza unei note de debit, din moment ce facturile au fost administrate în fața instanței de judecată. I se reproșează judecătorului fondului faptul că ar fi trebuit să aibă în vedere existența facturilor fiscale în posesia A. DE și, făcând aplicarea corectă a textelor de lege menționate, să constate exercitarea în conformitate cu legea a dreptului de deducere.

4.1. Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata-pârâtă ANAF a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală și temeinică a hotărârii primei instanțe.

A arătat intimata ANAF că judecătorul fondului a reținut corect situația de fapt, pronunțând soluția sa în baza întregului material probator și a normelor legale incidente. În primul rând, a solicitat intimata-pârâtă să fie respinsă ca inadmisibilă cererea de obligare a pârâtelor la rambursarea sumei de 32.225.245 RON și la plata dobânzilor calculate pentru această sumă, de la data la care sumele au fost achitate și până la data rambursării/compensării efective.

A susținut intimata ANAF că pentru restituirea acestor sume există o procedură specială, reglementată prin Ordinul MF nr. 1899/2004, precum și prin dispozițiile art. 168 din Noul cod de procedură fiscală, în care s-a prevăzut că "se restituie la cerere sumele stabilite prin hotărâri judecătorești sau ale altor organe competente ca nefiind datorate de către contribuabili". În ceea ce privește decizia de soluționare a contestației, afirmă intimata-pârâtă că înregistrarea sediului permanent în România al A. DE din perspectiva impozitului pe profit și înregistrarea în scopuri de TVA s-a finalizat la data de 3.10.2007, iar recurenta nu a colectat TVA aferentă prestării serviciilor, considerându-se persoană juridică nerezidentă în România, contrar prevederilor art. 151 alin. (2) din Legea nr. 571/2003, în vigoare în perioada verificată.

În consecință, au fost stabilite obligații suplimentare de plată în materie de TVA pentru perioada 19.01.2006-20.12.2006 și accesorii aferente pentru perioada 01.01.2006-25.07.2011, iar pentru faptul că în perioada octombrie 2007- ianuarie 2009 recurenta a depus deconturi de TVA fără a declara sume reprezentând TVA deductibilă sau colectată și nu a respectat obligația de a notifica la autoritățile fiscale cifra de afaceri realizată anterior, organele de inspecție fiscală au calculat majorări de întârziere/dobânzi aferente TVA pentru perioada 01.01.2007-31.12.2010.

A reluat intimata ANAF argumentele sale privind obligația pe care o avea recurenta A. de a-și înregistra sediul permanent în România, conform art. 29 alin. (4) din Legea nr. 571/2003, aceasta neputându-se prevala de propria culpă. Arată intimata că recurenta a desfășurat activitate în România din luna decembrie 2004 emițând facturi în perioadele 25.02.2005-20.12.2005 și 19.01.2006-20.12.2006 către A., iar existența sediului permanent încă din 2005 este probată și prin activitatea desfășurată în fapt, în baza acordului de subcontractare cu B. S.A. și de veniturile obținute și înregistrate retroactiv în balanța de verificare în anul 2007 prin contul 117"Rezultatul reportat", conform constatărilor din Raportul de inspecție fiscală nr. x/31.08.2011.

Mai arată intimata că prin depunerea retroactivă la autoritățile fiscale a declarațiilor trimestriale și anuale pentru 2005 și 2006, recurenta a recunoscut activitatea sediului permanent în România, înainte de declararea acestuia.

Față de împrejurarea că recurenta a susținut că plata TVA pentru operațiunile având exigibilitatea în anul 2006 a fost efectuată de către un beneficiar prin mecanismul taxării inverse, iar acest tratament de TVA nu a fost contestat de organele de inspecție fiscală în cadrul inspecției fiscale generale efectuate pentru perioada ianuarie 2005- septembrie 2009 la nivelul A.-sediu permanent, afirmă intimata că recurenta nu a prezentat niciun document, respectiv decizia societății de a desemna un singur sediu permanent pentru reprezentarea în scopuri de TVA, care trebuia comunicată organelor fiscale în raza cărora se desfășura activitatea sediului permanent.

Se mai arată prin întâmpinare că mecanismul taxării inverse se aplică în relația cu o persoană juridică nerezidentă, or, în cauza de față, este vorba despre relația dintre două sedii permanente din România a două societăți distincte, A. DE și A., din cadrul aceluiași grup, care, pentru realizarea operațiunilor în cadrul proiectului B., aveau obligația de a emite între ele facturi cu TVA cu cota prevăzută de Legea nr. 571/2003. Cât privește susținerea recurentei potrivit căreia tratamentul de TVA nu a fost contestat de organele de inspecție fiscală, intima ANAF a afirmat că prin decizia de impunere x/31.05.2012 a fost stabilită în sarcina A.-sediu permanent TVA colectată suplimentar în sumă de 3. 500.084 RON aferentă unor servicii de consultanță și IT prestate de A. către B. S.A. în perioada decembrie 2004-mai 2005, facturate în perioada 15.03-2.05.2005, fără TVA, pe motiv că respectiva societate s-a considerat perioada juridică nerezidentă în România, aceste acte de impunere fiscală fiind contestate, însă prin decizie definitivă s-a reținut legalitatea lor, în cadrul dosarului x/2013

Referitor la accesoriile în sumă de 23.098.024 RON aferente TVA, a menționat intimata ANAF că ele au fost calculate pentru perioada 01.01.2006-25.07.2011, fiind respectate normele legale incidente pentru neachitarea la scadență a obligațiilor de plată la bugetul de stat.

Totodată, în referire la modalitatea de calcul a acestor accesorii, ANAF a arătat că baza de impozitare a TVA nu a fost stabilită de organele de inspecție fiscală, ci a fost preluată din evidența contabilă a societății în anul 2007 și reprezintă veniturile, exprimate în RON, înregistrate în anul 2006 de societate și declarate retroactiv prin declarațiile privind impozitul pe profit, așa cum reiese din adresa nr. x/08.11.2011 emisă de organele de inspecție fiscală din cadrul AFP Sector 1.

Organele de inspecție fiscală au aplicat cota legală de TVA de 19% asupra veniturilor societății, declarate de aceasta la cursurile BNR din ultima zi a trimestrului, prin declarațiile de impozit pe profit pentru anul 2006, nefiind încălcate prevederile art. 139 indice 1 alin. (2) din legea nr. 571/2003.

Se susține că organele de inspecție fiscală au utilizat cursul valutar emis de BNR și valabil în ultima zi a fiecărui trimestru din anul 2006.

În privința sumei din decontul aferent lunii decembrie 2010, a arătat intimata ANAF că recurenta nu a optat pentru rambursarea sumei negative de TVA din acest decont, pentru a se proceda la compensarea creanțelor, prevăzută de legislația în vigoare, iar în referire la principiul proporționalității, prin raportare la jurisprudența invocată în cauză, se arată prin întâmpinare că valoarea mare a accesoriilor se datorează numărului mare de zile pentru care au fost calculate, respectiv pe perioada 01.01.2006-25.07.2011. Nici din perspectiva jurisprudenței CEDO nu consideră intimata că ar fi disproporționate aceste accesorii, de 15.450.132 RON, în raport de debitul principal, de 9.127.230 RON. Referitor la accesoriile în cuantum de 7.647.892 RON, a arătat intimata ANAF că recurenta a depus deconturi de TVA fără a declara sume reprezentând TVA deductibilă sau colectată și începând cu trimestrul I 2009 a raportat prin deconturi de TVA toate operațiunile efectuate anterior, pentru care exigibilitatea TVA a intervenit începând cu luna ianuarie 2007, dup cum urmează:

- în decontul trim. I 2009 au fost declarate operațiuni pentru care exigibilitatea TVA a intervenit în anul 2007;

- în decontul trim. II 2009 au fost declarate operațiuni pentru care exigibilitatea TVA a intervenit în anul 2008;

- în decontul trim. III 2009 au fost declarate operațiuni pentru care exigibilitate TVA a intervenit în trimestrele I, II și III ale anului 2009.

A făcut intimata-pârâtă trimitere și la prevederile art. 134 alin. (2) și (3) din Legea nr. 571/2003, în vigoare în perioada verificată, potrivit cărora TVA devine exigibilă atunci când autoritatea fiscală devine îndreptățită, în baza legii, la un moment dat, să solicite TVA de la plătitorii taxei, chiar dacă plata acesteia este stabilită prin lege la o altă dată, iar faptul generator al taxei intervine și taxa devine exigibilă la data livrării de bunuri sau la data prestări de servicii.

Deși recurenta a afirmat că a revenit cu o corecție în decembrie 2009, întrucât se afla în posesia facturilor originale de achiziție încă de la momentul deducerii sumelor estimate, intimata-pârâtă a susținut că recurenta nu a depus și nu a susținut cu documente din care să rezulte că situația refăcută de TVA declarată din proprie inițiativă, semnată și prezentată la inspecția fiscală de reprezentantul legal al societății, era întocmită eronat și nu a precizat facturile pentru care a solicitat aplicarea prevederilor art. 145 alin. (2) și art. 146 alin. (1) din Codul fiscal, care nu au fost luate în calcul de organele de inspecție fiscală.

În privința obligației de notificare la organele fiscale a cifrei de afaceri realizate, afirmă intimata ANAF că recurenta nu a acționat cu bună-credință, având în vedere că nu a întocmit și nu a depus pentru perioada 2005-2010 nicio situație financiară, anuală sau semestrială, conform reglementărilor legale, nu a respectat obligația de a notifica cifra de afaceri realizată, respectiv veniturile înregistrate, și nici nu s-a înregistrat ca plătitor de TVA, în vederea stabilirii perioadei fiscale corecte, pe fiecare an.

Se menționează de către ANAF că recurenta avea posibilitatea și obligația de corectare a vectorului fiscal din proprie inițiativă pentru anii 2008 și 2009, prin depunerea formularului 010-Declarație de Mențiuni, conform prevederilor OMFP nr. 262/2007, cu modificările ulterioare. Față de declararea pentru anul 2007 a unei cifre de afaceri de 47.523.687 RON la data de 15.04.2008, perioada fiscală pentru anul 2008 a fost stabilită corect, ca fiind luna calendaristică. În referire la capătul de cerere privind anularea actelor și operațiunilor anterioare și subsecvente actelor contestate, în mod legal, după cum susține intimata, prima instanță a dispus respingerea acestuia ca inadmisibil, în considerarea faptului că actele respective nu au făcut obiectul contestației administrative.

Referitor la capătul de cerere privind obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, a solicitat ANAF în principal respingerea acestuia, iar în subsidiar analizarea îndeplinirii condițiilor impuse de art. 451-453 C. proc. civ.

4.2. Legal citată, intimata-pârâtă A.N.A.F. - Administrația Sector 1 a Finanțelor Publice prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București nu a formulat întâmpinare la dosarul de recurs.

II. Soluția instanței de recurs

Examinând recursul prin prisma criticilor formulate și a motivelor de casare invocate, Înalta Curte reține caracterul său nefondat pentru următoarele considerente:

II.1. Argumente de fapt și de drept relevante

Criticile recurentei-reclamante au fost întemeiate pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind invocată încălcarea sau aplicarea greșită a mai multor prevederi în materie fiscală din dreptul național.

Un prim set de argumente a privit chestiunea obligativității înregistrării unui sediu permanent în România de către o persoană nerezidentă sau menținerea calității acesteia de persoană rezidentă în străinătate, în absența manifestării de voință a contribuabilului în discuție.

În criticile sale, recurenta A. DE a susținut că nu prevalează întrunirea condițiilor cerute de lege pentru înregistrarea de jure a unui sediu permanent în România, ci este necesară manifestarea de voință a persoanei impozabile străine în acest sens, iar în absența unei astfel de manifestări, se menține caracterul de persoană impozabilă nerezidentă, cu toate consecințele fiscale aferente acestei încadrări.

Contrar criticilor recurentei-reclamante, Înalta Curte reține, față de modalitatea în care este redactat art. 8 din vechiul Codul fiscal, în vigoare în anul 2006, că A. DE nu avea dreptul de opțiune de a-și înregistra sediul permanent în România ori de a rămâne persoană nerezidentă, ci era obligată ca, anterior desfășurării activității sale pe teritoriul statului român, dacă erau îndeplinite cerințele definiției sediului permanent, să se înregistreze ca persoană impozabilă cu sediul permanent în România, cu toate consecințele fiscale rezultate din această înregistrare, potrivit art. 29 alin. (4) din Codul fiscal 2003 "(4) Înainte de a desfășura activitate printr-un sediu permanent în România, reprezentantul legal al persoanei juridice străine prevăzute la alin. (1) trebuie să înregistreze sediul permanent la autoritatea fiscală competentă".

Astfel de consecințe sunt reliefate în cauză în materia taxei pe valoarea adăugată, aferentă contractelor de prestări servicii pe care recurenta-reclamantă le-a încheiat cu A., pentru care nu a plătit TVA, taxa datorată fiind stabilită ca obligație fiscală suplimentară cu ocazia inspecției fiscale finalizate prin emiterea actelor administrative fiscale contestate în cauză.

Înalta Curte observă că raționamentul recurentei-reclamante cuprinde o fractură logică, întrucât aceasta a recunoscut că avea obligația de a înregistra sediu permanent în România, depunând declarații trimestriale și anuale pentru anul 2006 la autoritățile fiscale, pentru veniturile obținute din serviciile de consultanță IT prestate în baza contractelor încheiate cu A., însă, în continuare, susține că această obligație privea doar declararea veniturilor din perspectiva impozitului pe profit, nu și în materie de TVA.

O astfel de scindare a efectelor produse asupra obligațiilor fiscale care îi incumbau acesteia nu se grefează pe niciun argument de text din Codul fiscal, iar din interpretarea sistematică a normelor fiscale, Înalta Curte reține că prevederile referitoare la sediul permanent sunt cuprinse în Titlul I-Dispoziții generale, capitolul III-Definiții, fiind anterioare reglementărilor privind orice tipuri de impozite și taxe dintre cele pe care le stabilește Codul fiscal, astfel că nu există niciun temei pentru care s-ar putea crede că declararea în anul 2007 a sediului permanent în România și depunerea declarațiilor retrospective pentru anul 2006 determină consecințe doar în materia impozitului pe profit, iar nu și în cea a taxei pe valoarea adăugată.

Așadar, fiind stabilit faptul că societatea recurentă avea obligația de a se înregistra cu sediu permanent în România, dată fiind întrunirea de către aceasta a tuturor condițiilor cerute de normele fiscale pentru desfășurarea activităților economice pe teritoriul național, nu se poate aplica regimul taxării inverse pe care A. DE l-a pretins a fi incident în relația contractuală derulată cu partenerul A..

Astfel cum a reținut judecătorul fondului cu deplin temei, confirmând actele de impunere încheiate de organele fiscale, supuse controlului de legalitate în dosarul de față, pentru persoanele juridice cu sediu permanent în România sunt incidente prevederile art. 150 alin. (1) lit. a) din Codul fiscal, raportat la normele stabilite la art. 133 alin. (2) lit. c) pct. 5 Codul fiscal, explicitate prin prevederile pct. 55 alin. (1) din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 44/2004, regimul juridic al TVA fiind acela de colectare și plată la bugetul de stat a taxei de către persoana impozabilă care a emis facturi pentru serviciile prestate către A., în perioada 2005-2006.

Nu poate fi validat nici argumentul recurentei-reclamante referitor la faptul că înregistrarea sediului permanent în octombrie 2007 a produs efecte de la acel moment, iar pentru serviciile prestate anterior acestei date, regimul juridic al TVA era cel al taxării inverse, întrucât A. DE își păstrase calitatea de persoană impozabilă nerezidentă, aceasta deoarece nu poate fi lăsată la latitudinea contribuabilului când dorește să-și înregistreze sediul permanent, ci este obligatoriu să procedeze în sensul aplicării art. 8 Codul fiscal la momentul îndeplinirii condițiilor pentru a declara sediul permanent în România, iar înregistrarea târzie nu produce efecte de la data la care contribuabilul a depus solicitarea la organul fiscal, ci de la momentul la care erau îndeplinite condițiile pentru existența sediului permanent în România.

În consecință, neînregistrarea ca plătitor de TVA în anul 2006 nu determină aplicarea regimului taxării inverse, pe considerentul că A. DE avea calitatea de persoană juridică nerezidentă la acel moment, cât timp prevederile art. 152 alin. (3) teza finală din Codul fiscal în vigoare în perioada de referință (2005-2006) erau în sensul că "În situația în care se constată că persoana în cauză a solicitat cu întârziere atribuirea calității de plătitor de taxă pe valoarea adăugată în regim normal, autoritatea fiscală este îndreptățită să solicite plata taxei pe valoarea adăugată pe perioada scursă între data la care persoana în cauză avea obligația să solicite înregistrarea ca plătitor de taxă pe valoarea adăugată în regim normal și data de la care înregistrarea a devenit efectivă, conform procedurii prevăzute prin norme".

De asemenea, nu poate fi primit argumentul recurentei-reclamante privitor la faptul că art. 150 alin. (1) lit. a) din Codul fiscal stipulează că persoana obligată la plata taxei este persoana impozabilă înregistrată în scopuri de TVA, iar nu cea obligată să se înregistreze în scopuri de TVA, cât timp din interpretare coroborată a prevederilor fiscale anterior menționate se relevă care este regimul fiscal aplicabil persoanelor impozabile care se înscriu cu întârziere ca plătitori de TVA, iar momentul de la care survine plata TVA și persoana căreia îi incumbă această obligație de plată nu pot fi chestiuni lăsate la libera apreciere a unui operator economic, care, procedând astfel, ar eluda obligațiile stabilite în sarcina sa în materie de TVA.

Raționamentul descris de recurenta-reclamantă, în referire la aplicarea regimului de taxare inversă în relația contractuală derulată cu A., are în vedere scenariul în care A. -sediu permanent a plătit TVA aferentă acestor prestări de servicii, prin mecanismul taxării inverse, astfel că se ajunge, în opinia contribuabilului din dosarul de față, la o dublă taxare. Aceste susțineri ale recurentei sunt, pe de o parte, lipsite de suport probator, iar în măsura în care s-ar evidenția o astfel de dublă plată a TVA-ului, nu interferează acest fapt în modalitatea de interpretare și aplicare a normelor fiscale referitoare la persoana impozabilă care avea obligația de plată, plata nedatorată urmând a fi solicitată prin alte mecanisme administrative și jurisdicționale, iar nu prin interpretarea normelor fiscale în sensul urmărit de recurenta A. DE.

Nu se pune în discuție problema nerespectării principiului neutralității prin soluția fiscală conținută în actele administrative fiscale supuse controlului de legalitate în cauză, cât timp normele legale în referire obligația plății de TVA de către persoana impozabilă cu sediu permanent în România care realizează operațiuni impozabile au fost aplicate consecvent în aceeași unică interpretare de către echipele de inspecție fiscală, atât la controlul efectuat la A., cât și la controlul efectuat la A. DE.

Deși reia recurenta-reclamantă criticile sale privind greșita aplicare de către prima instanță a prevederilor art. 151 alin. (1) lit. a) Codul fiscal în privința sa, insistând că se află în situația reglementată de lit. b) a aceluiași articol din Codul fiscal, cât timp nu avea sediu permanent înregistrat în România, Înalta Curte constată că nu se mai impune reluarea considerentelor prin care a explicat anterior că, dincolo de manifestarea de voință a A. DE, era obligatorie această înregistrare, cu toate consecințele fiscale impuse de aplicarea art. 8 din Codul fiscal asupra situației în care se afla persona impozabilă nerezidentă la momentul începerii activității sale economice în România.

Cât privește imposibilitatea emiterii de facturi cu TVA pe ideea că nu era înregistrată recurenta ca plătitoare de TVA în România, se reține că este doar culpa sa în modalitatea în care a înțeles să respecte normele fiscale incidente activității prestate pe teritoriul național, neputând fi exonerată de obligația de plată a taxei pe un astfel de considerent.

Trimiterile făcute de recurenta-reclamantă la concluziile formulate de expertul fiscal desemnat în cauză nu prezintă nicio relevanță din punct de vedere al interpretării și aplicării normelor fiscale, instanța judecătorească fiind suverană în realizarea acestor atribuții, pe care, de altfel, le-a exercitat în mod legal și cu deplină temeinicie în rezolvarea chestiunilor litigioase ce au fost invocate în fața sa.

Înalta Curte, în deplin acord cu cele reținute de prima instanță, constată că regimul juridic aplicabil raporturilor de drept fiscal dintre contribuabilul care desfășoară activitate economică în România și autoritățile fiscale naționale este cel incident la data nașterii acelor raporturi juridice, nu la data la care se efectuează controlul fiscal și se emit actele de impunere fiscală. Din această perspectivă, este de observat că prestările de servicii realizate de A. DE către A. au avut loc în perioada 2005-2006, când România nu era țară membră a Uniunii Europene, astfel că trimiterile făcute de recurenta-reclamantă la principiile dezvoltate jurisprudențial prin practica CJUE nu pot fi validate în cauză.

În privința accesoriilor calculate pentru sumele stabilite cu titlu de obligații suplimentare de plată în materie de TVA, a susținut recurenta-reclamantă că a fost încălcat principiul așteptărilor legitime, întrucât organul fiscal nu a acționat de o manieră coerentă în privința consecințelor fiscale rezultate din starea de fapt existentă atât la controlul efectuat la A., cât și la controlul efectuat la A. DE. În acest sens, a făcut referire recurenta-reclamantă la decizia de impunere nr. x/31.05.2012, emisă pentru contribuabilul A., fără însă a sublinia aceasta că respectiva decizie de impunere a format obiectul controlului de legalitate în cadrul dosarului nr. x/2013 al Curții de Apel București, fiind respinsă în mod definitiv cererea de anulare a acestui act de impunere fiscală ca neîntemeiată, iar printre criticile formulate împotriva deciziei respective nu s-a enumerat și cea referitoare la taxarea inversă, în relația contractuală dintre A. și A. DE.

Esențial de avut în vedere din cuprinsul deciziei ÎCCJ nr. 3227/2015, prin care a fost respins ca nefondat recursul A. împotriva sentinței primei instanțe prin care s-a pronunțat soluția de respingere a cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, este faptul că și în acel dosar, având de analizat chestiunea litigioasă a obligației de înregistrare a sediului permanent de către prestatorul de servicii care desfășoară activitate economică în România, instanțele judecătorești au tranșat această problemă de drept în sensul constatărilor fiscale din cuprinsul actelor de impunere fiscală atacate, fiind unitară, în acest sens, dezlegarea dată pe cale judiciară asupra acestei obligații care îi revenea persoanei impozabile nerezidente la începerea activității pe teritoriul național, cu toate consecințele fiscale rezultate din această obligație.

Pe de altă parte, Înalta Curte reține că decizia de impunere contestată în cauză este anterioară celei emise pentru A., astfel că nu se poate susține cu temei că i s-ar fi creat o așteptare legitimă recurentei-reclamante prin constatările echipei de inspecție fiscală asupra situației contribuabilului A., nefiind emisă o astfel de decizie anterior finalizării verificărilor fiscale la A. DE.

În raport de aceste precizări, se reține că recurenta-reclamată nu putea avea la data emiterii deciziei de impunere nr. x/01.09.2011 nicio așteptare legitimă, izvorâtă dintr-o pretinsă situație asemănătoare regăsită la A., care să-i fi fost încălcată de o practică administrativă diferită, similitudinea de tratament juridic fiind evidențiată atât cu privire la A., cât și cu privire la A. DE, respectiv obligativitatea înregistrării sediului permanent în România la începerea activității pe teritoriul statului român, colectarea și plata TVA de către prestatorul de servicii care trebuia să emită factură cu TVA.

În consecință, sunt nefondate criticile recurentei-reclamante, culpa sa în neîndeplinirea obligațiilor fiscale care îi reveneau fiind cea care a generat calcularea de obligații fiscale accesorii, fără a se putea prevala de vreo protecție a drepturilor sale pe care le-a speculat contrar normelor fiscale incidente în situația de fapt creată de A. DE.

Așadar, argumentele recurentei-reclamante privind neîntrunirea condițiilor răspunderii sale fiscale nu pot fi primite, cât timp s-a arătat în considerentele anterioare că neînregistrarea sediului permanent și nedeclararea acestui contribuabil ca plătitor de TVA reprezintă fapte culpabile ale A. DE, care a înțeles să dea o interpretare proprie asupra opțiunilor de exercitare a activității economice pe teritoriul României, fără a lua în seamă că normele fiscale prevedeau o obligativitate de efectuate a unor operațiuni de înregistrare, iar nu o facultate lăsată la latitudinea contribuabilului.

Prin urmare, toate celelalte susțineri de fapt care au în vedere premisa eronată a faptului că în perioada 2005-2006 Societatea nu avea înregistrat un sediu permanent în România și, prin urmare, avea calitatea de persoană impozabilă nerezidentă, sunt, la rândul lor, eronate, neputând fi valorificate în sensul urmărit de recurenta-reclamantă.

Nici pretinsa incidență a dreptului unional și a jurisprudenței CJUE nu poate fi luată în considerare, față de momentul la care s-au realizat tranzacțiile economice care au generat obligațiile fiscale suplimentare de plată în materie de TVA, perioada fiind anterioară dobândirii statutului de stat membru al României în cadrul Uniunii Europene, reiterarea argumentelor de către recurentă fiind, în acest context, redundantă.

A mai fost criticată soluția primei instanțe sub aspectul greșitei aplicări a prevederilor art. 134

2

alin. (2) lit. a) și a) art. 139

1

alin. (2) Codul fiscal, susținând recurenta-reclamantă că în cauză nu a fost avut în vedere cursul valutar de la data la care a intervenit exigibilitatea taxei.

Înalta Curte reține că recurenta-reclamantă nu dovedește în această privință niciun interes în sens procesual de a obține reformarea soluției fiscale care a stabilit accesorii aplicând cursul valutar pe care îl contestă contribuabilul supus inspecției fiscale, cât timp răspunsul expertului fiscal la obiectivul 5 al expertizei încuviințate în cauză, răspuns cu care expertul parte al A. DE a fost de acord, a fost în sensul că, dacă ar fi fost aplicat cursul valutar de la data exigibilității fiecărei facturi, ar fi fost datorate obligații fiscale accesorii în sumă de 15.566.702 RON, față de cele calculate de organul fiscal, prin aplicarea cursului valutar de la finalul fiecărui trimestru din perioada verificată, în cuantum de 15.450.132 RON. Prin urmare, nefiind dovedită vătămarea produsă prin actele de impunere fiscală contestate în cauză asupra drepturilor titularului cererii de chemare în judecată, Înalta Curte reține că nu se impune analizarea criticilor vizând chestiunea reclamantă, cea privind momentul la care trebuia să se raporteze organul fiscal la stabilirea cursului valutar pentru tranzacțiile exprimate în moneda euro în relațiile derulate între A. DE și A..

A mai fost criticată soluția primei instanțe în referire la ordinea stingerii obligațiilor fiscale, susținând recurenta-reclamantă că nu a fost avut în vedere soldul sumei negative de TVA din decontul lunii decembrie 2010, în condițiile în care judecătorul fondului a arătat că pentru compensarea creanțelor erau incidente prevederile art. 116 Codul de procedură fiscală, ce impuneau a fi deopotrivă certe, lichide și exigibile creanțele a căror compensare se invocă.

Este corectă soluția pronunțată de prima instanță și în această privință, organele de inspecție fiscală neputând proceda din oficiu la o compensare parțială a creanțelor, pentru a putea diminua astfel obligațiile accesorii stabilite cu privire la obligația principală suplimentară de plată în materie de TVA stabilită în urma controlului finalizat cu emiterea deciziei de impunere nr. x/01.09.2011, cât timp soldul negativ de TVA din decontul lunii decembrie 2010 nu a fost solicitat la rambursare.

Criticile privind greșita soluționare a motivului de nelegalitate a actelor de impunere fiscală constând în încălcarea normelor privind vectorul fiscal, respectiv a art. 156

1

Codul fiscal au vizat, în esență, raportarea organului fiscal la luna calendaristică, iar nu la trimestrul calendaristic, pentru perioada 2008-2009, deși, susține recurenta-reclamantă că a avut în perioada ianuarie 2007- decembrie 2009 o cifră de afaceri care nu a depășit plafonul de 100.000 euro, iar depășirea cifrei de afaceri relevante a avut loc abia în anul 2009, fapt ce a produs efecte pentru viitor, iar nu retroactiv, în opinia contribuabilului verificat în cauză.

O astfel de interpretare a efectelor pe care le-a produs regularizarea din anul 2009 nu poate fi acceptată, întrucât recurenta-reclamantă nu a respectat obligația de a notifica autoritățile cu privire la cifra de afaceri realizată, iar ulterior, prin declarații rectificative, a fost declarată cifra de afaceri pentru anul 2007 ca fiind de 47.523.687 RON, ce depășește valoarea de referință de 100.000 RON, fapt pentru care în mod corect s-a aplicat vectorul fiscal lună calendaristică, potrivit art. 156

1

alin. (1) Codul fiscal În privința vectorului fiscal din perioada 2008-2009 se reține că recurenta-reclamantă avea posibilitatea de a-l corecta din proprie inițiativă, prin depunerea formularului 010-Declarație de mențiuni, conform OMFP nr. 262/2007, modificat prin OMEP nr. 2296/2007, în vigoare de la 01.01.2008. Se mai reține, totodată, că regula impusă de normele fiscale este cea a stabilirii perioadei fiscale ca fiind luna calendaristică, iar situația de excepție este cea a raportării fiscale la unitatea de timp a trimestrului calendaristic, în condițiile dovedirii, de către contribuabilul interesat, a cerințelor impuse de lege că nu a atins pragul de referință de 100.000 euro pe un an calendaristic, ceea ce presupune diligențele efectuate de acesta pentru a raporta corect și la timp datele sale financiare, în situația contrară fiind aplicată norma generală, cea de stabilire a perioadei fiscale ca fiind luna calendaristică.

O ultimă critică a recurentei-reclamante a fost în referire la încălcarea normelor fiscale ce reglementează dreptul de deducere a TVA, respectiv art. 145 alin. (2) lit. a) și art. 146 alin. (1) Codul fiscal, susținând recurenta-reclamantă că, dacă s-ar fi luat în calcul deducerile de TVA exercitate de A. DE-sediu permanent în perioada ianuarie 2008- decembrie 2009, s-ar fi calculat accesorii (majorări și penalități de întârziere) în cuantum mai mic decât cel stabilit cu ocazia inspecției fiscale finalizate prin emiterea actelor de impunere contestate în cauză.

Sun