ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4548/2023

Cererea de chemare în judecată Prin acțiunea formulată reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a solicitat instanței să constate existența unui refuz nejustificat al pârâtului cu privire la soluționarea cererii de plată sub nr. x/11.03.2016 și să dispună obligarea FGA la soluționarea de îndată a cererii, cu cheltuieli de judecată.

Soluția instanței de fond Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 1019 din 2 iunie 2022, a respins ca neîntemeiate excepțiile inadmisibilității și tardivității, invocate de pârât, a admis în parte cererea astfel cum a formulată și modificată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a obligat pârâtul să plătească reclamantei despăgubiri egale cu dobânda legală aferentă sumei de 7.350 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021, a respins în rest acțiunea modificată, ca neîntemeiată și a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 800 RON reprezentând cheltuieli de judecată (taxă judiciară de timbru de 300 de RON si 500 RON onorariu de avocat), în limita pretențiilor admise.

Calea de atac exercitată Împotriva hotărârii instanței de fond atât reclamanta A. S.A. cât și pârâtul Fondul de Garantare au Asiguraților au declarat recurs. Recursurile sunt întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. 3.1. Reclamanta A. S.A., în motivarea recursului, arată că, în speță, sunt îndeplinite condițiile legale pentru angajarea răspunderii FGA pentru repararea prejudiciului cauzat A. prin plata cu întârziere a sumelor la care A. era îndreptățit cu titlu de despăgubiri, urmare a falimentului B.. Fapta ilicită imputabilă FGA constă în soluționarea nelegală a cererii de plată formulată de A., soluționare nelegală care în mod inevitabil a implicat și întârzierea în plata despăgubirilor. Mai precis, dacă se reține că prin fapta culpabilă a FGA A. a fost lipsit de folosința sumei de bani la care era îndreptățită cu titlu de despăgubiri, repararea integrală a prejudiciului ar fi constat în obligarea FGA la plata de daune interese pentru întreaga perioadă cuprinsă între momentul în care FGA trebuia să facă plata despăgubirilor și momentul în care a făcut efectiv plata. Or, dacă momentul în care a fost făcută plata este incontestabil, momentul în care FGA trebuia să facă plata trebuia să fie stabilit în conformitate cu art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea 554/2004 care instituie un termen legal de 30 de zile pentru soluționarea unei cereri adresate unei autorități publice, ori de câte ori printr-o lege specială nu este stabilit un termen expres. Cererea de plată a fost depusă după ce FGA avea posibilitatea de a face plăți, conform at. 13 alin. (1) din versiunea în vigoare la acel moment a Legii 213/2015. Prin urmare, în lipsa unui termen stipulat în Legea 213/2015, FGA, ca autoritatea publică, avea, obligația de a soluționa cererea de plată a A. în termen de 30 de zile. Faptul că în realitate, FGA a soluționat cererea abia la doi an de la depunerea ei, soluție care de asemenea a fost una nelegală, nu poate să conducă la exonerarea FGA de la plata de daune interese moratorii, așa cum a decis în mod nelegal prima instanță. Soluționarea cu o atât de, mare întârziere a cererii de plată este în sine, o culpă imputabilă FGA. Astfel că, de vreme ce în cele din urmă este incontestabil că A. era îndreptățită la pata de despăgubiri, principiul, reparării integrale a prejudiciului impune ca FGA să fie obligat la plata de daune interese moratorii pentru întreaga perioadă cuprinsă între expirarea termenului legal general de soluționare a cererii de plată și până la plata efectivă a despăgubirilor. Considerații cu privire încălcarea dispozițiilor art. 12 alin. (2) din Legea 213/2015 Astfel potrivit art. 12 alin. (2) din Legea 213/2015 FGA are obligația să instrumenteze dosarele de daună "cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare ia data producerii evenimentului asigurat și a condițiilor de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare." Or, potrivit art. 64 alin. (4) din Norma privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule din 29.11.2011 aprobată prin Ordinul CSA, 14/2011, în caz de neîndeplinire la timp a obligațiilor stabilite în sarcina asigurătorului RCA, aceasta va fi obligat la penalități în cuantum de 0,1%/zi de întârziere. De asemenea, potrivit art. 38 din Norma ASF 23/2014: "Dacă asigurătorul RCA nu își îndeplinește obligațiile în termenele prevăzute la art. 37 sau și le îndeplinește defectuos, inclusiv iacă diminuează nejustificat despăgubirea, se aplica o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare, zi de întârziere, la întreaga sumă de despăgubire cuvenită sau la diferența de sumă neachitată, care se plătește de asigurător." Aceste texte administrative normative reglementează conținutul contractului de asigurare de tip RCA, stabilind inclusiv penalitățile aplicabile în caz de neplată în termen a sumelor datorate cu titlu de penalități, devin incidente raportului de asigurare RCA în funcție de data încheierii contractului de asigurare. Prin urmare, față de prevederile art. 12 alin. (2) din Legea 213/2015 este evident că dacă FGA este obligat să soluționeze cererile de plată cu respectarea normelor legale și a prevederilor contractuale aplicabile raportului de asigurare pe care se grevează cererea de plată, nu există nicio bază legală pentru a înlătura aplicarea față de FGA a penalităților stipulate prin acte normative, ca evaluare legală a prejudiciului cauzat prin plata cu întârziere a sumelor datorate cu titlu de despăgubiri. Considerații cu privire la greșita aplicare a prevederilor art. 3 din O.G. nr. 13/2011 Ori de către ori nu există o evaluare contractuală sau legală, făcută printr-o normă specială, a prejudiciului cauzat prin plata cu întârziere a unor sume de bani, aplicabile devin prevederile O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală. Astfel, potrivit art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011 "dobânda datorată de debitorul obligației bănești pentru neîndeplinirea obligației respective la scadență este denumită dobândă penalizatoare". În speță, FGA, deși în îndeplinirea atribuțiilor stabilite în sarcina sa prin lege, trebuia să procedeze la plata despăgubirilor într-un termen de 30 de zile de la depunerea cererii de plată, FGA a procedat la plata despăgubirilor cu o întârziere de peste 5 ani. Așadar, în speță este pe deplin aplicabilă dobânda penalizatoare. Or, aceasta trebuie stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2), iar nu potrivit alin. (3), așa cum în mod greșit a făcut prima instanță. Aceasta deoarece raporturile juridice din care a rezultat obligația de plată sunt raporturi specifice decurgând din contracte de asigurare și din prevederi legale incidente în materia asigurărilor. Atâta vreme cât A. este îndreptățit la încasarea despăgubirilor în temeiul dreptului de regres al asigurătorului și în calitate de creditor de asigurare, de vreme ce FGA este, la rândul său, o instituție creată tocmai pentru a, asigura funcționarea pieței asigurărilor, nu se poate susține că raporturile juridice dintre A. și FGA s-ar fi stabilit în afara exploatării unei întreprinderi fără scop lucrativ. În realitate, cel care a suferit prejudiciul cauzat prin plata cu întârziere este un asigurător, prin urmare, stabilirea dobânzii penalizatoare trebuie să se facă conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, iar nu în baza art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011. Aceasta cu atât mai mult cu cât dobânda legală reprezintă evaluarea prejudiciului suferit prin lipsa de folosință asupra unei, sume de bani. Or, evaluarea prejudiciului trebuie să se facă din perspectiva patrimoniului prejudiciat, nu din perspectiva celui care este chemat să repare prejudiciul. 3.2. Pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților în motivarea recursului arată că sentința pronunțată este dată cu încălcarea dispozițiilor art. 2, alin. (3), art. 11 și 12 alin. (1), art. 13 alin. (5) și 14 alin. (1) din Legea 213/2015, precum și a art. 8 alin. (3) și art. 19 raportate la art. 8 din Legea 554/2004. Recurentul-pârât consideră că instanța de judecată a pronunțat soluția cu încălcarea competenței exclusive și exprese a FGA de a soluționa cererile creditorilor de asigurări, potrivit procedurii administrative stabilită în cadrul Legii 213/2015, hotărârea fiind dată cu încălcarea dispozițiilor art. 2 alin. (3), art. 11, art. 12 alin. (1), art. 13 alin. (5) și art. 14 alin. (1) din Legea 213/2015. Urmare a procedurii administrative de plată prevăzută de Legea nr. 213/2015 este imperativă, fiind unica cale prin care se pot obține despăgubiri, neurmarea acestei proceduri atrăgând sancțiunea inadmisibilității cererilor, astfel cum instanțele de judecată din întreaga țară au statuat, precum și ÎCCJ în mod repetat a stabilit. În cauză intimata nu a solicitat penalitățile/dobânzile pretinse prin acțiune, astfel încât prevederile Legii 213/2015 au fost încălcate, solicitarea acestor accesorii la despăgubiri solicitate și achitate de FGA direct în fața instanței de judecată fiind inadmisibilă, atât ca urmare a încălcării dispozițiilor exprese ale Legii 213/2015, dar și prin încălcarea principiului accesorium sequtur principale, precum și a principiului separației puterilor în stat. Fata de cele de mai sus, va rugam a admite excepția inadmisibilității acțiunii, intimații putând sa solicite accesorii la despăgubiri reprezentând creanțe de asigurări de la FGA numai urmând procedura administrativa de plata prevăzută de Legea 213/2015. În opinia recurentului, în mod greșit instanța de judecată a respins excepția inadmisibilității acțiunii ridicată de FGA în temeiul prevederilor art. 19 raportat la art. 8 din Legea 554/2004. Prin respingerea excepției de inadmisibilitate instanța de judecata a aplicat greșit dispozițiile art. 19 raportat la art. 8 din Legea 554/2004, a ignorat susținerile intimatei din cererea modificatoare și a făcut o gravă confuzie în ce privește obiectul acțiunii. Or, dacă prin acțiunea de față intimata solicita penalități/dobânzi, în temeiul legii, aferente despăgubirilor solicitate prin contestația ce a făcut obiectul dosar x/2018, nu exista nicio justificare legală sau rațională pentru care aceasta să nu fi putut să solicite, odată cu obligarea FGA la plata despăgubirilor - așa cum a făcut-o - și plata de penalități sau dobânzi, în temeiul legii, așa cum pretinde în cauza de față Sigur ca Legea 554/2004 prevede posibilitatea ca cei interesați să poată solicita separat acțiunea în contencios administrativ de anulare a actului față de acțiunea în repararea pagubei, însă Legea 554/2204 prevede această posibilitate cu caracter de excepție- recunoscut de altfel de instanța de fond- condiționat, respectiv de existența unei cauze de împiedicare a cuantificării pagubei în termenul stipulat pentru exercitarea acțiunii în anularea actului. Așa se explică instituirea unui nou termen de prescripție pentru acest caz de excepție, legea stabilind deja, în cadrul art. 11, atât un termen de prescripție cât și unul de decădere pentru acțiunile promovate în temeiul acestei legi. Prin urmare regula instituită de legea contenciosului administrativ este ca acțiunea în anularea actului administrativ să conțină atât solicitarea de anulare a actului administrativ considerat vătămător cât și "repararea pagubei cauzate" . Pe cale de consecință, cererea intimatei privind obligarea în temeiul art. 19 din Legea 554/2004, actualizată la plata de dobânzi legale este inadmisibilă și din perspectiva aplicării prevederilor Legii 554/2004 nu numai a Legii 213/2015, art. 19 din legea contenciosului administrativ având un caracter de excepție față de regula instituită de art. 8 din aceeași lege, excepție ce constă în condiționarea exercitării separate a acțiunii în despăgubire față de acțiunea în anularea actului administrativ numai în cazul în care persoana vătămată ar face dovada unor împrejurări obiective care au făcut imposibilă stabilirea întinderii prejudiciului, situație care nu se regăsește în cauza de față, reclamanta solicitând penalități sau dobânzi în temeiul legii și nu al evaluării pretinsului prejudiciu. Se mai susține că instanța de fond a respins în mod greșit excepția prescripției, ridicată prin întâmpinare, dreptul material la acțiunea privind accesorii la despăgubirile solicitate. Art. 19 alin. (2) din Legea 554/2004 prevede: "Cererile se adresează instanțelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2)." Acest termen trebuie cuantificat de la momentul primirii actului administrativ vătămător în funcție de care se poate aprecia daca cererea de plata a fost soluționată în termen sau nu, iar în cauza de față evident că acest termen a trecut demult, iar faptul că se cer accesorii a căror prescriere se face diferit nu are nici relevanță de vreme ce dreptul material la acțiune s-a stins prin prescripție de mai bine de 2 ani. În susținerea recursului sunt redate texte de lege incidente pricinii și practică judiciară.

Apărările formulate în cauză Recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat întâmpinare la recursul reclamantei, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Soluția instanței de recurs Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenți, a apărărilor expuse în întâmpinare, Înalta Curte apreciază că recursurile sunt nefondate. Cu toate că au fost formulate motive de recurs distincte, Înalta Curte le va analiza și respinge prin considerente comune. Din actele și lucrările dosarului rezultă că reclamanta A. S.A. a înregistrat la pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților sub nr. x/11.03.2016 cerere de plată privind suma de 9679,36 RON pretinsă cu titlu de creanță de asigurări pentru dosar daună x. Prin decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, pârâtul a respins mai multe cereri de plată formulate de A. pentru suma de 7.913.561,09 RON, inclusiv cererea de plată amintită (poziția 435 borderoul nr. 2 anexat deciziei - suma de 7350 RON), sub motiv că acestui creditor de asigurare i-ar fi fost aprobate la plată și plătite din disponibilitățile Fondului de garantare a asiguraților suma de 450.000 RON reprezentând limită maximă prev. de Legea nr. 213/2015. Prin sentința civilă nr. 4902/27.11.2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2018, definitivă prin decizia nr. 4644/13.10.2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, s-a admis acțiunea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a fost anulată decizia nr. 14452/03.05.2018, a fost obligat pârâtul să emită un act administrativ prin care să analizeze pe fond cererile de plată formulate de reclamantă și menționate în borderoul nr. 2 anexat deciziei cu privire la suma de 7.913.561,09 RON, a respins acțiunea, în rest, ca neîntemeiată. În motivare, instanța a reținut, între altele, inclusiv că «(…) plafonul de garantare prevăzut de dispozițiile art. 4 lit. e) și art. 15 alin. (2) din Legea nr. 2134/2015 … nu poate face abstracție de definirea creditorului, prin raportare la câte un singur contract de asigurare. (…) plafonul de 450.000 de RON este incident pentru drepturile izvorâte primar dintr-un singur contract de asigurare încheiat cu debitorul falit», respectiv «consecința nelegalității deciziei nu poate fi obligarea directă a Fondului la plata sumei pretinse sau la emiterea unei decizii de aprobare a plății acesteia. (…) pârâtul nu a analizat fondul celor 435 de drepturi pretinse de parte, rezumându-se la a emite o singură decizie de respingere globală prin prisma reținerii depășirii plafonului de garantare. (…) a proceda altfel și a obliga direct pârâtul la plata sumei pretinse sau la emiterea unui act administrativ prin care să aprobe plata acesteia, Curtea consideră că ar imixtiona în activitatea Fondului, negându-i posibilitatea de a evalua pe fond cererile de plată». La data de 29.10.2021, pârâtul FGA a procedat la plata către A. a unor creanțe de asigurări, inclusiv cea vizată de cererea de plată nr. x/11.03.2016, anume suma de 7350 RON pentru dosar daună x. Instanța de fond a respins excepția inadmisibilității și excepția tardivității, reținând că Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ prevede la art. 18 că "(1) Instanța, soluționând cererea la care se referă art. 8 alin. (1), poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operațiune administrativă. … (3) În cazul soluționării cererii, instanța va hotărî și asupra despăgubirilor pentru daunele materiale și morale cauzate, dacă reclamantul a solicitat acest lucru.", iar la art. 19 că "(1) Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri, termenul de prescripție pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei. (2) Cererile se adresează instanțelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2).". Prin decizia nr. 22/2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii s-a stabilit că "În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 19 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, … prin raportare la dispozițiile art. 11 alin. (2) din același act normativ, data la care începe să curgă termenul de prescripție pentru introducerea acțiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, nefiind legat în mod direct și aprioric nici de comunicarea actului administrativ nelegal și nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia.". Totodată, instanța supremă a arătat în considerentele deciziei amintite, între altele, și următoarele motive: "75. În situația în care persoana vătămată, din cauza necunoașterii cuantumului pagubei ori din alte motive, nu a formulat cererea pentru despăgubiri odată cu acțiunea prin care a cerut anularea actului, are posibilitatea de a acționa în condițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004. 76. Intitulat "Termenul de prescripție pentru despăgubiri", art. 19 din Legea nr. 554/2004 are, în realitate, un obiect de reglementare mai larg, stabilind reguli privind: 1. condițiile de admisibilitate a acțiunii în despăgubiri; 2. durata și data de la care curge termenul de prescripție; 3. instanța competentă și 4. procedura aplicabilă. 77. Cererea pentru despăgubiri formulată pe cale separată, întemeiată pe dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, este condiționată de existența unei hotărâri judecătorești prin care să fi fost admisă acțiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat, pentru că repararea pagubei persoanei vătămate este o latură intrinsecă litigiului administrativ. În caz contrar, reclamantul nu poate recurge decât la calea dreptului comun pentru angajarea răspunderii delictuale a autorității publice, în condițiile prevăzute de C. civ.. 78. Din interpretarea sistematică a prevederilor art. 1 alin. (1) și (2), art. 8, art. 11 și art. 18 din Legea nr. 554/2004, care transpun în plan normativ prevederea cu rang de principiu cuprinsă în art. 52 din Constituția României, se conturează regula acțiunii în contencios subiectiv de plină jurisdicție, conținând și capătul de cerere privind plata de despăgubiri pentru repararea pagubei și înlăturarea consecințelor vătămătoare ale actului administrativ - tipic sau asimilat - nelegal. De aceea, calea procesuală reglementată prin art. 19 din lege este una de excepție, la care ar trebui să se recurgă numai atunci când speța oferă elemente apte să conducă la concluzia că reclamantul nu avea, în mod rezonabil, posibilitatea să cunoască întinderea pagubei încă de la data formulării acțiunii în anulare, în cadrul termenelor prevăzute în art. 11 din Legea nr. 554/2004. 79. Termenul de prescripție are durata de un an și curge de la data la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei, art. 19 preluând, în privința începutului prescripției extinctive, regulile generale din materia prescripției dreptului la acțiune în răspundere pentru paguba cauzată prin fapta ilicită și în cazurile asimilate. Momentul la care persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei este o chestiune de fapt care se stabilește în funcție de circumstanțele cauzei, luându-se în considerare natura, conținutul și efectele conduitei administrative nelegale. 80. Trimiterea pe care alin. (2) al art. 19 din Legea nr. 554/2004 o face la termenul prevăzut de art. 11 alin. (2), printr-o tehnică legislativă ce poate genera confuzii, poate fi interpretată numai ca referindu-se la durata de un an a termenului de prescripție și nicidecum extinsă la natura juridică și la punctul de plecare. În caz contrar, s-ar ajunge la o contradicție cu alin. (1) al art. 19, care stabilește natura termenului ca fiind de prescripție, în timp ce art. 11 alin. (2) reglementează un termen substanțial de decădere, care curge de la data comunicării actului administrativ.". Astfel, Înalta Curte apreciază că temeinic și legal s-a constatat acțiunea formulată de reclamantă nu este inadmisibilă, ci caracterul său admisibil reiese chiar din conținutul reglementării Legii nr. 554/2004, care permite persoanei vătămate să solicite despăgubiri pe calea unei acțiuni subsidiare în pretenții, atunci când a cerut inițial anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri. De asemenea, în mod corect s-a reținut că nu se poate aprecia că ar fi intervenit prescripția extinctivă a dreptului material la acțiune privind o creanță - penalitate de întârziere sau dobândă legală - care la data învestirii instanței judecătorești nu este actuală, fiind condiționată atât de anularea deciziei nr. 14452/03.05.2018 ca act administrativ unilateral, cât și de lămurirea existenței în beneficiul reclamantei a creanței principale de 7350 RON, ceea ce nu intervenise însă până la sesizarea instanței cu acțiunea de față. Cât despre chestiunea tardivității, instanța de fond în mod corect a apreciat că așa cum a fost pretinsă de pârâtul FGA, atât din textul art. 19 din Legea nr. 554/2004, cât și din decizia ÎCCJ - RIL nr. 22/219 reiese cu evidență faptul că termenul de formulare a acțiunii în despăgubiri este unul de prescripție, iar nu de decădere, motiv pentru care nu poate să fie incidentă sancțiunea tardivității. Pe fondul cauzei, Înalta Curte reține că acțiunea formulată pe cale separată în acordarea despăgubirilor, întemeiată pe art. 19 din Legea nr. 554/2004, este condiționată de existența unei hotărâri judecătorești prin care să fi fost admisă acțiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat, pentru că repararea pagubei persoanei vătămate este o latură intrinsecă litigiului de contencios administrativ. O altă cerință ce se deduce din interpretarea aceleiași norme este că, pentru angajarea răspunderii administrativ patrimoniale, se cere dovedirea legăturii de cauzalitate între prejudiciul, respectiv daunele pretinse, și emiterea actelor administrative, anterior anulate sau a căror anulare a fost solicitată prin aceeași acțiune, în temeiul art. 8 din Legea nr. 554/2004. Natura juridică a răspunderii reglementate de art. 19 din Legea nr. 554/2004 este aceea a răspunderii civile delictuale pentru emiterea unui act administrativ nelegal (act propriu-zis sau act asimilat - refuzul administrativ nelegal). Regulile generale ale angajării acestei răspunderi, dat fiind momentul emiterii deciziei anulate (03.05.2018), sunt cele ale răspunderii civile delictuale. Potrivit art. 1349 C. civ., având denumirea marginală Răspunderea delictuală, "(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. (2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral", iar potrivit art. 1357, având denumirea marginală Condițiile răspunderii, din același act normativ, "(1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare. (2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă.". În cauză, reclamanta a indicat drept faptă ilicită emiterea de către pârâtul FGA a deciziei nr. 14452/03.05.2018 de neacordare a despăgubirii solicitate, prejudiciul constând în lipsa de folosință asupra sumei de bani cerute cu titlu de creanță de asigurare prin cererea de plată, apreciind că legătura de cauzalitate este evidentă. Decizia nr. 14452/03.05.2018 a fost anulată prin sentința civilă nr. 4902/27.11.2018, definitivă prin decizia nr. 4644/13.10.2021, astfel că a reprezentat un act administrativ nelegal. De asemenea, în urma reanalizării cererii de plată nr. x/11.03.2016, pârâtul a conchis că reclamanta era îndreptățită să beneficieze de plata creanței de asigurare solicitate (doar despăgubirile nu si penalitățile de întârziere si cheltuielile de judecată), achitând la data de 29.10.2021 suma de 7.350 RON cu acest titlu pentru dosarul de daună x. Astfel, motivul pentru care A. nu a încasat până la data de 29.10.2021 suma de 7.350 RON ce îi era cuvenită se regăsește în efectul respingerii cererii sale de plată nr. x/11.03.2016 prin decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, act administrativ unilateral anulat definitiv de instanța de contencios administrativ. Or, este cert că la data de 03.05.2018, exercitându-și competența acordată de Legea nr. 213/2015, pârâtul a procedat la analiza cererii de plată nr. x/11.03.2016, astfel că pentru intervalul 03.05.2018 - 29.10.2021 societatea reclamantă s-a găsit în situația de a nu fi beneficiat de folosința sumei de 7.350 RON din cauza actului nelegal emis de Fondul de Garantare a Asiguraților. Altfel spus, decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 a produs o vătămare părții reclamante, întrucât respingerea nelegală a cererii de plată nr. x/11.03.2016 în ceea ce privește suma de 7.350 RON a împiedicat creditorul de asigurări să se bucure de folosința acesteia. Nu se poate contesta faptul că întârzierea generată de FGA în achitarea sumei de 7.350 RON către A. a avut ca efect lipsirea creditorului de folosința sumei respective, ce reprezintă la rândul său un prejudiciu suferit de reclamantă. Pentru repararea acestuia din urmă nu se poate impune însă creditorului de asigurări să recurgă la o acțiune în răspundere civilă delictuală în fața instanței de drept comun pentru perioada 03.05.2018 - 29.10.2021, câtă vreme premisa de bază a producerii sale se găsește în decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, act administrativ anulat, ceea ce atrage incidența reglementărilor Legii nr. 554/2004, inclusiv sub aspectul reparării pagubei. În mod corect s-a reținut că nu la aceeași concluzie se poate ajunge și în ceea ce privește perioada anterioară datei de 03.05.2018, câtă vreme, față de disp. art. 19 din Legea nr. 554/2004, lipsește hotărârea judecătorească definitivă care să cenzureze pretinsul act administrativ asimilat nelegal (nesoluționare în termen sau refuz nejustificat de soluționare), imputat de reclamanta A. în sarcina pârâtului FGA ulterior împlinirii unui termen de 30 de zile calculat de la data înregistrării cererii de plată. Prin efectul cererii adiționale de modificare a obiectului acțiunii introductive de instanță, partea reclamantă, întemeindu-se pe disp. art. 19 din Legea nr. 554/2004, a solicitat acordarea despăgubirilor, ceea ce implica premisa legală esențială a existenței unei hotărâri judecătorești privind cenzurarea unui act administrativ tipic sau asimilat emis de pârât. Or, o astfel de hotărâre judecătorească există doar în sensul anulării deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, deci pentru perioada începând cu data emiterii actului administrativ nelegal, fără ca partea reclamantă să demonstreze existența sa și cu privire la conduita Fondului de Garantare a Asiguraților între data înregistrării cererii de plată și data de 03.05.2018 a emiterii deciziei anulate. Pe de o parte, că dobânda cuvenită A. prezintă natura juridică a celei penalizatoare, iar, pe de altă parte, că raportul juridic litigios nu decurge din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, ci privește activitatea Fondului de Garantare a Asiguraților vizând creanțele de asigurări potrivit Legii nr. 213/2015. În acest din urmă sens, premisa esențială a acordării sumei de 7.350 RON cu titlu de creanță de asigurări de către FGA nu se regăsește în activitatea de asigurări desfășurată în trecut de societatea de asigurări falită, B. S.A., ci în competența acordată pârâtului prin Legea nr. 213/2015 de repartizare a sumelor din Fondul de garantare a asiguraților către creditorii de asigurări. În consecință, despăgubirea ce se cuvine părții reclamante va fi la nivelul dobânzii legale penalizatoare aferente sumei de 7.350 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021. Înalta Curte apreciază că instanța de fond în mod corect a respins solicitarea părții reclamante de acordare a penalităților de 0,1% prevăzute de Ordinul CSA 14/2011. Potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților "În înțelesul prezentei legi, termenii și expresiile de mai jos au următoarea semnificație: a) creanța de asigurări - creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare; (...)". Textul de lege a fost interpretat prin Decizia nr. 29/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (ÎCCJ - HP), prin care s-a reținut că "În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.(...)". Relevante în speță sunt și prevederile art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea și lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, republicată, potrivit cărora reprezintă: "i) creanțe de asigurări - creanțele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări creanțele Fondului de garantare, precum și primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operațiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului;(...)". De asemenea, potrivit Ordinului CSA 14/2011privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule: art. 1 alin. (2): "Contractul de asigurare obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule acoperă răspunderea civilă delictuală a proprietarului sau a utilizatorului unui vehicul pentru prejudiciile produse unei terțe părți prin intermediul vehiculului."; art. 26 alin. (1): "Asigurătorul RCA are obligația de a despăgubi partea prejudiciată pentru prejudiciile suferite în urma accidentului produs prin intermediul vehiculului asigurat, potrivit pretențiilor formulate în cererea de despăgubire, dovedite prin orice mijloc de probă. Fără a se depăși limitele de despăgubire prevăzute în contractul de asigurare RCA, în condițiile în care evenimentul asigurat s-a produs în perioada de valabilitate a poliței de asigurare RCA, se acordă despăgubiri în formă bănească pentru: a) vătămări corporale sau deces, inclusiv pentru prejudicii fără caracter patrimonial; b) pagube materiale; c) pagube reprezentând consecința lipsei de folosință a vehiculului avariat; d) cheltuieli de judecată efectuate de către persoana păgubită."; art. 64 alin. (4) Dacă asigurătorul RCA nu își îndeplinește obligațiile în termenele prevăzute la alin. (2) și (3) sau și le îndeplinește defectuos, la suma solicitată pentru plata asigurătorului RCA se aplică o penalizare de 0,1%, calculată pentru fiecare zi de întârziere". Din interpretarea coroborată a normelor juridice menționate, s-a constatat că aceste penalități de întârziere sunt în legătură strictă cu modalitatea de îndeplinire de către asiguratorul RCA a obligației de plată a despăgubirii în cadrul acțiunii în regres, exercitată în considerarea dispozițiilor art. 2210 C. civ., privind subrogarea asiguratorului în drepturile asiguratului său. În cauza de față reclamanta nu invocă vreo întârziere a asigurătorului RCA în plata sumei de 7350 RON, ci o întârziere a pârâtului FGA, astfel că premisa de aplicare a art. 64 din Ordinului CSA 14/2011 nu este nici măcar prezentă. Aceste penalități de întârziere sunt datorate în temeiul normei ASF privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, izvorul obligației de plată fiind răspunderea civilă delictuală a asiguratorului RCA pentru fapta proprie. Potrivit textului menționat, penalitățile de întârziere sunt datorate de asigurătorul RCA pentru nerespectarea la termen a obligației de plată a despăgubirii solicitate de asigurătorul CASCO în exercitarea dreptului de regres, respectiv pentru prejudiciul cauzat de asigurătorul RCA prin depășirea termenelor de plată reglementate de norma ASF în discuție. În consecință, penalitățile de întârziere pretinse de A. nu pot fi acordate ca despăgubire, lipsind temeiul legal care să permită acordarea lor în caz de întârziere a FGA în plata creanței de asigurări. În raport cu cele reținute, Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății, hotărârea pronunțată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate. Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurenților sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile, ca nefondate.