ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5249/2023

Cererea de chemare în judecată Prin acțiunea formulată reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a solicitat să se constate existența unui refuz nejustificat al FGA cu privire la soluționarea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/28.01.2016 și să se dispună obligarea FGA la soluționarea de îndată a cererii de plată, în conformitate cu dispozițiile legale, cu cheltuieli de judecată.

Soluția instanței de fond Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 884 din 3 mai 2022, a respins cererea de aplicare a amenzii judiciare, formulată de pârât, ca neîntemeiată, a respins ca neîntemeiate excepțiile lipsei de interes, inadmisibilității, tardivității și prescripției, invocate de pârât, a admis în parte cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a obligat pârâtul să plătească reclamantei despăgubiri egale cu dobânda legală aferentă sumei de 2.114 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021, a obligat pârâtul la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru în cuantum de 10% din suma acordată cu titlul de despăgubiri potrivit prezentei sentințe, dar nu mai mult de 300 de RON, a obligat pârâtul la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în sumă de 300 RON, reprezentând onorariu de avocat, a respins în rest acțiunea, astfel cum a fost modificată, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată Împotriva hotărârii instanței de fond atât reclamanta A. S.A., cât și pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților au declarat recurs. 3.1. Reclamanta A. S.A., prin motivele de recurs susține că așa cum în mod corect reține prima instanță, în speță sunt îndeplinite condițiile legale pentru angajarea răspunderii FGA pentru repararea prejudiciului cauzat A. prin plata cu întârziere a sumelor la care A. era îndreptățit cu titlu de despăgubiri, urmare a falimentului B.. Fapta ilicită imputabilă FGA constă în soluționarea nelegală a cererii de plată formulată de A., soluționare nelegală care în mod inevitabil a implicat și întârzierea în plata despăgubirilor. Așadar, fapta imputabilă FGA are o dublă valență: respingerea inițială și plata cu întârziere. Or, în contextul în care prin cererea precizată A. a solicitat angajarea răspunderii FGA tocmai pentru plata cu întârziere a despăgubirilor, iar însuși instanța a reținut că FGA se face vinovat de plata cu întârziere a despăgubirilor, soluția de a obliga FGA la plata de despăgubiri doar de la data emiterii Deciziei de respingere contravine principiului reparării integrale a prejudiciului. Dacă se reține că prin fapta culpabilă a FGA A. a fost lipsit de folosința sumei de bani la care era îndreptățită cu titlu de despăgubiri, repararea integrală a prejudiciului ar fi constat în obligarea FGA la plata de daune interese pentru întreaga perioadă cuprinsă între momentul în care FGA trebuia să facă plata despăgubirilor și momentul în care a făcut efectiv plata. Momentul în care FGA trebuia să facă plata trebuia să fie stabilit în conformitate cu art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea 554/2004 care instituie un termen legal de 30 de zile pentru soluționarea unei cereri adresate unei autorități publice, ori de câte ori printr-o lege specială nu este stabilit un termen expres. Cererea de plată a fost depusă după ce FGA avea posibilitatea de a face plăți, conform at. 13 alin. (1) din versiunea în vigoare la acel moment a Legii 213/2015. Prin urmare, în lipsa unui termen stipulat în Legea 213/2015, FGA, ca autoritatea publică, avea obligația de a soluționa cererea de plată a A. în termen de 30 de zile. Faptul că în realitate, FGA a soluționat cererea la doi ani de la depunerea ei, soluție care de asemenea a fost una nelegală, nu poate să conducă la exonerarea FGA de la plata de daune interese moratorii, așa cum a decis în mod nelegal prima instanță. Soluționarea cu o atât de mare întârziere a cererii de plată este în sine, o culpă imputabilă FGA. Astfel că A. era îndreptățită la pata de despăgubiri, principiul reparării integrale a prejudiciului impune ca FGA să fie obligat la plata de daune interese moratorii pentru întreaga perioadă cuprinsă între expirarea termenului legal general de soluționare a cererii de plată și până la plata efectivă a despăgubirilor. Potrivit art. 12 alin. (2) din Legea 213/2015, FGA are obligația să instrumenteze dosarele de daună "cu respectarea dispozițiilor legate în vigoare la data producerii evenimentului asigurat și a condițiilor de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare." Or, conform art. 64 alin. (4) din Norma privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule din 29.11.2011, aprobată prin Ordinul C5A 14/2011, în caz de neîndeplinire la timp a obligațiilor stabilite în sarcina asigurătorului RCA, aceasta va fi obligat la penalități în cuantum de 0,1%/zi de întârziere. De asemenea, potrivit art. 38 din Norma ASF 23/2014: "Dacă asigurătorul RCA nu își îndeplinește obligațiile în termenele prevăzute la art. 37 sau și le îndeplinește defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, se aplica o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere, ta întreaga sumă de despăgubire cuvenită sau la diferența de sumă neachitată, care se plătește de asigurător." Aceste texte care reglementează conținutul contractului de asigurare de tip RCA, stabilind inclusiv penalitățile aplicabile în caz de neplată în termen a sumelor datorate cu titlu de penalități, devin incidente raportului de asigurare RCA în funcție de data încheierii contractului de asigurare. Prin urmare, față de prevederile art. 12 alin. (2) din Legea 213/2015 este evident că dacă FGA este obligat să soluționeze cererile de plată cu respectarea normelor legale și a prevederilor contractuale aplicabile raportului de asigurare pe care se grevează cererea de plată, nu există nicio bază legală pentru a înlătura aplicarea față de FGA a penalităților stipulate prin acte normative, ca evaluare legală a prejudiciului cauzat prin plata cu întârziere a sumelor datorate cu titlu de despăgubiri. Ori de către ori nu există o evaluare contractuală sau legală, făcută printr-o normă specială, a prejudiciului cauzat prin plata cu întârziere a unor sume de bani, aplicabile devin prevederile O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală. Astfel, potrivit art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011: "dobânda datorată de debitorul obligației bănești pentru neîndeplinirea obligației respective la scadență este denumită dobândă penalizatoare". În speță, FGA, deși în îndeplinirea atribuțiilor stabilite în sarcina sa prin lege, trebuia să procedeze la plata despăgubirilor într-un termen de 30 de zile de la depunerea cererii de plată, FGA a procedat la plata despăgubirilor cu o întârziere de peste 5 ani. Așadar, în speță este pe deplin aplicabilă dobânda penalizatoare. În opinia recurentei aceasta trebuie stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2), iar nu potrivit alin. (3), așa cum în mod greșit a făcut prima instanță. Aceasta deoarece raporturile juridice din care a rezultat obligația de plată sunt raporturi specifice decurgând din contracte de asigurare și din prevederi legale incidente în materia asigurărilor. Atâta vreme cât A. este îndreptățit la încasarea despăgubirilor în temeiul dreptului de regres al asigurătorului și în calitate de creditor de asigurare, de vreme ce FGA este, la rândul său, o instituție creată tocmai pentru a asigura funcționarea pieței asigurărilor, nu se poate susține că raporturile juridice dintre A. și FGA s-ar fi stabilit în afara exploatării unei întreprinderi fără scop lucrativ. În realitate, cel care a suferit prejudiciul cauzat prin plata cu întârziere este un asigurător, prin urmare, stabilirea dobânzii penalizatoare trebuie să se facă conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, iar nu în baza art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011. Aceasta cu atât mai mult cu cât dobânda legală reprezintă evaluarea prejudiciului suferit prin lipsa de folosință asupra unei sume de bani. Or, evaluarea prejudiciului trebuie să se facă din perspectiva patrimoniului prejudiciat, nu din perspectiva celui care este chemat să repare prejudiciul. 3.2. Pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, în motivarea recursului, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură, arată că sentința pronunțată este dată cu încălcarea dispozițiilor art. 2, alin. (3), (11) și 12 alin. (1), art. 13 alin. (5) și 14 alin. (1) din Legea 213/2015. precum și a art. 8 alin. (3) și art. 19 raportate la art. 8 din Legea 554/2004. Astfel, se susține că instanța de judecată a pronunțat soluția cu încălcarea competentei exclusive și exprese a FGA de a soluționa cererile creditorilor de asigurări, potrivit procedurii administrative stabilită în cadrul Legii 213/2015, hotărârea fiind dată cu încălcarea dispozițiilor art. 2, alin. (3), art. 11 și art. 14 alin. (1) și art. 13 alin. (5) și art. 14 alin. (1) din Legea 213/2015. Conform Deciziei Autorității de Supraveghere Financiară nr. 2034 din data de 27.08.2015, privind închiderea procedurii de redresare financiară prin administrare specială, revocarea administratorului special, stabilirea stării de insolvență, declanșarea procedurii de faliment și retragerea autorizației de funcționare a B. - S.A, s-a declanșat procedura administrativă privind efectuarea plății indemnizațiilor/despăgubirilor de către Fondul de Garantare a Asigurărilor, din disponibilitățile sale, către creditorii de asigurări, potrivit condițiilor și plafonului de garantare stabilite de Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantat a asiguraților. Potrivit prevederilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015: "Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art. 5." Art. 11 din aceeași lege prevede că: "Fondul asigura efectuarea plății indemnizațiilor/despăgubirilor din disponibilitățile sale, către creditorii de asigurări, potrivit condițiilor și plafonului de garantare stabilite de prezenta lege". Potrivit prevederilor art. 13 alin. (2), (3) și 4 din Legea nr. 213/2015: "(2) Fondul va publica pe și site-ui propriu informații referitoare la demersurile necesare pentru obținerea de la Fond a despăgubirilor/indemnizațiilor. (3) În vederea efectuării plății sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună și a creanțelor de asigurări înregistrate în evidențele sale, ținând seama de normele aplicabile în materie și de condițiile de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul față de care s-a stabilit starea de insolvență. (4) Aprobarea sau, după caz, respingerea sumelor pretinse de petenți este de competența comisiei speciale, constituite conform art. 23 alin. (2) dm Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare. Urmarea procedurii administrative de plată prevăzută de Legea 213/2015 este imperativă, fiind unica cale prin care se pot obține despăgubiri, neurmarea acestei proceduri atrăgând sancțiunea inadmisibilității cererilor, astfel cum instanțele de judecată au statuat, precum și Înalta Curte de Casație și Justiție. Se mai susține că în mod greșit instanța de fond a respins excepția inadmisibilității acțiunii ridicată în temeiul prevederilor art. 19 raportat la art. 8 din Legea 554/2004. Dacă prin acțiunea de față intimata solicită penalități/dobânzi, în temeiul legii, aferente despăgubirilor solicitate prin contestația ce a făcut obiectul dosar x/2018, nu există nicio justificare legală sau rațională pentru care aceasta să nu fi putut să solicite, odată cu obligarea FGA la plata despăgubirilor-așa cum a făcut-o - și plata de penalități sau dobânzi, în temeiul legii, așa cum pretinde în cauza de față. În ceea ce privește termenul de introducere a acțiunii - cu cele două capete de cerere menționate - acesta este stabilit de art. 11 din lege, fiind în general de minim 6 luni dar nu mai mult de 1 an de la comunicarea actului considerat vătămător. În ceea ce privește Deciziile emise de FGA, în privința termenului de contestare, așa cum se cunoaște, acesta este de 10 zile de la comunicarea Decizie de respingere, astfel cum dispun prevederile art. 13 alin. (5) din Legea 213/2015, coroborate cu cele ale art. 19 din Legea 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare. Prin urmare legea contenciosului administrativ dă posibilitatea exercitării separate a acțiunii în despăgubire față de acțiunea în anularea actului, dar nu în orice condiții, ci numai dacă acest lucru nu este posibil odată cu exercitarea acțiunii în anularea actului - deci potrivit regulii instituită în cadrul art. 8 din lege - respectiv dacă persoana vătămată nu poate cunoaște și determina întinderea pagubei la data promovării acțiunii principale împotriva actului vătămător. În situația în care producerea pagubei are loc într-un interval de timp anterior promovării acțiunii principale în contenciosul administrativ, iar persoana vătămată cunoaște ori, cu o diligentă rezonabilă, poate cunoaște existența și întinderea pagubei, aceasta trebuie să solicite repararea prejudiciului în integrum odată cu acțiunea principală (împotriva actului cauzator al prejudiciului), potrivit regulii instituite de art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. Cu alte cuvinte, în această situație, este inadmisibilă cererea de reparare a pagubei pe cale separată, pe baza dispozițiilor speciale ale art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, dacă persoana vătămată nu dovedește existența unor împrejurări obiective care au făcut imposibilă stabilirea întinderii prejudiciului produs anterior promovării acțiunii principale în contenciosul administrativ. Or, în cauza de față, intimata nu face dovada unor împrejurări obiective care au făcut imposibilă stabilirea întinderii prejudiciului produs anterior promovării acțiunii principale în contenciosul administrativ care a făcut obiectul dosarului x/2018, de vreme ce aceasta solicită penalități de întârziere/dobânzi în temeiul legii, respectiv în temeiul unei dispoziții prevăzute în legislația RCA în sarcina asigurătorilor, respectiv Ordinului CSA 14/2011, ceea ce exclude o cuantificare/stabilire a întinderii prejudiciului propriu a intimatei sau, în privința dobânzilor, în temeiul O.G. nr. 13/2011, ceea ce exclude iarăși o evaluare proprie a pretinsului prejudiciu. Recurenta mai consideră că instanța a identificat greșit cauza acțiunii, intimata solicitând despăgubiri nu pentru emiterea nelegală a Decizie FGA 14452/03.05.2018, ci pentru nesoluționarea în termenul legal a cererii de plată nr. x/28.01.2016, astfel încât instanța de fond a considerat în mod greșit că este îndeplinită premisa stabilită de art. 19 din Legea 554/2004 - de existența a unui act administrativ tipic sau asimilat suspus cenzurii instanței de contencios și anulat de aceasta. Pe de altă parte, recurenta arată că așa cum s-a statuat în practica judecătorească relevantă, nu exista nicio culpă a FGA în emiterea Deciziei FGA 14452/03.05.2018, având în vedere faptul că respingerea cererilor depuse de intimată după ce Fondul a achitat acesteia anterior 450.000 RON, Fondul aplicând dispoziția legii în materia plafonului de garantare cu respectarea strictă a textului art. 15 alin. (2) din Legea 213/2015 . Așa fiind, nefiind îndeplinită condiția săvârșirii faptei cu vinovăție, pretinsul prejudiciu al intimatei nu poate fi reparat nici sub forma dobânzii legale penalizatoare, acordate de instanța de fond fără un temei legal care să justifice soluția de admitere. Pe de altă parte, recurenta susține că instanța de fond a respins în mod greșit excepția tardivității, ridicata prin întâmpinare, dreptul material la acțiunea privind accesorii la despăgubirile solicitate prin cerea de plată nr. x/28.01.2016 fiind stins. Recurenta precizează că prin întâmpinare a invocat excepția prescripției acțiunii în temeiul art. 19 alin. (1) din Legea 554/2004 și nu în temeiul art. 2571 C. civ. și nici în temeiul art. 13 alin. (5) din Legea 213/2015, fapt pentru care toată motivarea respingerii excepției este greșită. Art. 19 alin. (2) din Legea 554/2004 prevede: "Cererile se adresează instanțelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2)." Acest termen trebuie cuantificat de la momentul primirii actului administrativ vătămător în funcție de care se poate aprecia dacă cererea de plată a fost soluționată în termen sau nu, iar în cauza de față evident că acest termen a trecut demult, iar faptul că se cer accesorii a căror prescriere se face diferit nu are nici relevanță de vreme ce dreptul material la acțiune s-a stins prin prescripție de mai bine de 2 ani. În susținerea recursurilor sunt indicate și redate texte de lege incidente pricinii și practică judiciară

Apărările formulate în cauză Pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților S.A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului reclamantei, ca nefondat. Reclamanta A. S.A. a formulat concluzii scrise prin care a solicitat respingerea recursului pârâtului, ca nefondat, cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată.

Soluția instanței de recurs Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenți, a apărărilor expuse, Înalta Curte apreciază că recursurile sunt nefondate. Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate. Cu toate că au fost formulate motive de recurs distincte, Înalta Curte le va analiza și răspunde prin considerente comune. Înalta Curte constată că instanța de fond în mod corect a reținut că art. 19 din Legea nr. 554/2004 nu condiționează admisibilitatea cererii în despăgubire formulată pe cale separată de aceea că reclamantul a cunoscut sau nu întinderea pagubei încă de la data emiterii actului administrativ nelegal. Potrivit art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004: "(1)Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri, termenul de prescripție pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei. (2)Cererile se adresează instanțelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2). (...)" Persoana vătămată are un drept de opțiune, iar nu o obligație de a solicita plata de despăgubiri în cadrul acțiunii în anularea actului vătămător, sau printr-o cerere separată, ultima fiind însă condiționată de respectarea termenului de prescripție, care curge de la data la care a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei. Astfel, se reține că în mod corect s-a apreciat că nu se poate concluziona cu privire la existența unui fine de neprimire, în situația în care reclamanta ar fi cunoscut întinderea pagubei chiar de la formularea acțiunii în anulare, însă a ales să introducă cererea în despăgubiri pe cale separată, un astfel de drept de opțiune cu privire la modalitatea în care înțelege să acționeze fiind prevăzut de lege. În ceea ce privește excepția tardivității, Înalta Curte reține că potrivit art. 19 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004, termenul de formulare a cererii de plată a despăgubirilor curge de la momentul la care reclamanta a cunoscut/trebuia să cunoască întinderea pagubei, iar nu de la data emiterii actului administrativ nelegal. De asemenea, Înalta Curte apreciază că instanța de fond temeinic și legal a reținut că în ceea ce privește excepția prescripției, deși pârâtul a făcut referire la termenul de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 2517 C. civ., în cauză sunt aplicabile dispozițiile speciale ale art. 19 alin. (2) rap.la art. 11 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ, iar nu termenul general de prescripție, potrivit principiului specialia generalibus derogant. Așadar, din interpretarea sistematică a textelor art. 11 alin. (2) și art. 19 alin. (1) și (2) din legea nr. 554/2004, rezultă că legiuitorul a stabilit un termen special de prescripție aplicabil cererilor în despăgubiri formulate pentru repararea prejudiciului cauzat prin actele administrative nelegale, iar acesta este de 1 an, iar nu de 3 ani și curge de la data la care reclamanta a cunoscut/trebuia să cunoască întinderea pagubei. Prin Decizia nr. 22/2019 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii, stabilind că "în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 19 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, prin raportare la dispozițiile art. 11 alin. (2) din același act normativ, data la care începe să curgă termenul de prescripție pentru introducerea acțiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, nefiind legat în mod direct și aprioric nici de comunicarea actului administrativ nelegal și nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia". În speța de față, reclamanta pretinde că prin respingerea cererii de plată în baza unui act nelegal, pârâtul FGA ar datora penalități de întârziere și dobândă legală penalizatoare, invocându-se astfel existența unor prestații succesive. Din actele și lucrările dosarului rezultă că recurenta-reclamantă a fost în măsură să cuantifice integral prejudiciul cel mai târziu la data anulării definitive a actului administrativ nelegal, care a avut loc la data de 13.10.2021, cu ocazia pronunțării în recurs a deciziei ÎCCJ nr. 4644/2021, astfel că nu se poate susține că la data introducerii cererii ar fi fost împlinit termenul special de prescripție de 1 an. Pe fondul cauzei, Înalta Curte reține că cererea formulată pe cale separată de despăgubiri, întemeiată pe art. 19 din Legea nr. 554/2004, este condiționată de existența unei hotărâri judecătorești prin care să fi fost admisă acțiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat, pentru că repararea pagubei persoanei vătămate este o latură intrinsecă litigiului administrativ. O altă cerință ce se deduce din interpretarea aceleiași norme este că, pentru angajarea răspunderii administrativ patrimoniale, se cere dovedirea legăturii de cauzalitate între prejudiciul, respectiv daunele pretinse și emiterea actelor administrative, anterior anulate sau a căror anulare a fost solicitată prin aceeași acțiune, în temeiul art. 8 din Legea nr. 554/2004, republicată. În cauză, reclamanta a indicat drept faptă ilicită pe de o partea nesoluționarea cererii de plată în termenul legal(act administrativ asimilat), iar pe de altă parte neacordarea despăgubirii solicitate prin respingerea cererii de plată promovate de A. în calitate de creditor de asigurare al B. prin Decizia nr. 14452/03.05.2018 (act administrativ tipic), prejudiciul constând în lipsa de folosință asupra sumei de bani solicitate cu titlu de creanță de asigurare. În ceea ce privește actul administrativ tipic, respectiv Decizia nr. 14452/03.05.2018, se constată că acesta a fost anulat de instanțe în mod definitiv în cadrul dosarului nr. x/2018, ca urmare a constatării nelegalității aplicării plafonului de 450.000 RON cererilor de plată ale reclamantei. În aceste condiții, în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004 reclamanta este îndreptățită să pretindă despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin nelegala respingere a cererii de plată. Prejudiciul în discuție constă în lipsa de folosință a despăgubirii (capitalului) la care reclamanta era îndreptățită (drept recunoscut pe cale litigioasă și succedat de plata efectuată de pârât) în intervalul cuprins între data inițială de soluționare a cererii (03.05.2018) și data plății efectuată de pârât (29.10.2021). Lipsa de folosință a capitalului a fost cauzată de actul administrativ emis nelegal de pârât (respingerea cererii de plată), astfel încât se regăsește și cerința legăturii de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu. Referitor la solicitarea de plată a dobânzii legale penalizatoare, întemeiată pe dispozițiile art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, Înalta Curte apreciază că în mod corect s-a constatat că dobânda penalizatoare prevăzută de art. 3 alin. (2) O.G. nr. 13/2011 se aplică în raporturile juridice dintre profesioniști (care decurg din exploatarea unei întreprinderi) în timp ce dobânda penalizatoare prevăzută de art. 3 alin. (3) din același act normativ se aplică în raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi, astfel că pentru cuantificarea prejudiciului încercat de reclamantă se impune aplicarea dispozițiilor art. 3 alin. (3) O.G. nr. 13/2011. Înalta Curte constată că în mod corect s-a reținut că este neîntemeiată și solicitarea reclamantei de acordare a penalităților de întârziere prevăzute de normele legale speciale aplicabile în materia asigurărilor. Din interpretarea dispozițiilor Legii 136/1995 (forma în vigoare la data producerii evenimentului asigurat) și a Normei ASF 14/2011 rezultă că penalitățile de întârziere au fost prevăzute pentru cuantificarea prejudiciului încercat ca urmare a neexecutării de către asigurator a obligațiilor care îi incumbă în baza contractului de asigurare (plata despăgubirilor în cazul producerii riscului asigurat), neputând fi aplicate prin urmare în raporturile dintre reclamantă și pârât, raporturi născute în baza Legii 213/2015. Penalitățile de întârziere nu sunt solicitate cu titlu de creanță de asigurare, pentru repararea prejudiciului produs de asiguratorul intrat în faliment, ci sunt solicitate pentru repararea prejudiciului produs reclamantei prin fapta proprie a Fondului de Garantare a Asiguraților, constând în nelegala respingere a cererii de plată. În aceste condiții, rezultă că penalitățile de întârziere prevăzute de normele legale speciale aplicabile în materia asigurărilor, nu pot fi aplicate, nefiind în discuție raporturi de asigurare. În raport cu cele reținute, Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății, hotărârea pronunțată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate. Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile, ca nefondate.