ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1497/2023

Ședința publică din data de 16 martie 2023

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, să se constate existența unui refuz nejustificat al Fondului cu privire la soluționarea cererii de plată înregistrate sub nr. x/28.01.2016 și să se dispună obligarea pârâtului la soluționarea de îndată a cererii de plată, în conformitate cu dispozițiile legale.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin

Sentința nr. 561 din 22 martie 2022, a respins cererea de aplicare a amenzii judiciare, formulată de pârât, ca neîntemeiată, și excepțiile inadmisibilității, tardivității și prescripției, invocate de pârât prin întâmpinare.

Totodată, a admis în parte cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, formulată de reclamantă și a obligat pârâtul să plătească reclamantei despăgubiri egale cu dobânda legală aferentă sumei de 17199 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021

De asemenea, a obligat pârâtul la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru în cuantum de 10% din suma acordată cu titlul de despăgubiri potrivit prezentei sentințe, dar nu mai mult de 300 de RON, respingând în rest acțiunea, astfel cum a fost modificată, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamanta A. S.A. și pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

3.1. În motivarea căii de atac, respectiv cu privire la criticile vizând soluția privind stabilirea cuantumului penalităților, reclamanta a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În esență, a susținut că sentința atacată este dată cu aplicarea greșită și încălcarea normelor de drept material, respectiv a prevederilor art. 1531 și art. 1535 din C. civ., art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 și art. 3 din O.G. nr. 13/2011.

Cu privire încălcarea art. 1531 și art. 1535 C. civ., a arătat că Fondul a soluționat cererea abia la doi ani de la depunerea ei, fapt ce nu poate conduce la exonerarea acestuia de la plata de daune interese moratorii, cum în mod nelegal a apreciat prima instanță. Soluționarea cu o atât de mare întârziere a cererii de plată este, în sine, o culpă imputabilă Fondului.

Or, de vreme ce este incontestabil că A. era îndreptățită la plata de despăgubiri, principiul reparării integrale a prejudiciului impune ca Fondul să fie obligat la plata de daune interese moratorii pentru întreaga perioadă cuprinsă între expirarea termenului legal general de soluționare a cererii de plată și până la plata efectivă a despăgubirilor.

Referitor la încălcarea art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, potrivit cărora Fondul are obligația să instrumenteze dosarele de daună "cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data producerii evenimentului asigurat și a condițiilor de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare", nu există nicio bază legală pentru a înlătura aplicarea penalităților stipulate prin acte normative, ca evaluare legală a prejudiciului cauzat prin plata cu întârziere a sumelor datorate cu titlu de despăgubiri de către Fond.

Cu privire la greșita aplicare a prevederilor art. 3 din O.G. nr. 13/2011, recurenta-reclamantă susține că ori de către ori nu există o evaluare contractuală sau legală, făcută printr-o normă specială, a prejudiciului cauzat prin plata cu întârziere a unor sume de bani, aplicabile devin prevederile O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală.

În realitate, cel care a suferit prejudiciul cauzat prin plata cu întârziere este un asigurător, prin urmare, stabilirea dobânzii penalizatoare trebuie să se facă conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, iar nu în baza art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, cu atât mai mult cu cât dobânda legală reprezintă evaluarea prejudiciului suferit prin lipsa de folosință asupra unei sume de bani. Or, evaluarea prejudiciului trebuie să se facă din perspectiva patrimoniului prejudiciat, nu din perspectiva celui care este chemat să repare prejudiciul.

În concluzie, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinței atacate, în ceea ce privește soluția asupra stabilirii cuantumului penalităților, și, pe fond, admiterea acțiunii precizate și obligarea autorității pârâte la plata despăgubirilor pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată, constând, în principal, în penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor (Ordinul CSA nr. 14/2011) și, în subsidiar, în dobânda legală penalizatoare stabilită conform art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

3.2. În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, pe fond, respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

În esență, a arătat că invocă excepția inadmisibilității, a lipsei de obiect a contestației/a lipsei de interes, cererea de plată fiind soluționată prin Decizia nr. 14452/03.05.2018, și excepția prescripției raportat la cererea introductivă de instanță și cererea modificatoare.

În continuare, a făcut multiple considerații teoretice în ceea ce privește excepția prescripției, arătând că în sistemul actualului C. civ., momentul începutului prescripției extinctive, în lipsa unei reguli speciale, trebuie determinat de instanța de judecată numai pe baza unui probatoriu complex, deoarece trebuie stabilită nu numai data nașterii dreptului la acțiune, ci și dacă titularul lui avea cunoștință ori trebuia să cunoască acest fapt.

Astfel, a susținut că momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei constituie o împrejurare de fapt, care trebuie dovedită printr-un probatoriu serios, nefiind legată în mod direct și aprioric nici de comunicarea actului administrativ nelegal și nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia, făcând trimitere la susținerile reclamantei și precizând că pentru cererea acesteia a fost achitată suma de 17.119 RON, prin OP nr. x/28.10.2021.

Potrivit recurentului, susținerea reclamantei că a cunoscut nașterea dreptului la despăgubiri doar la data de 13.10.2021, data soluționării definitive a dosarului nr. x/2018 al Curții de Apel București, este nereală, având în vedere că a depus prezenta acțiune înainte de această dată, solicitând admiterea excepției prescripției dreptului la acțiune în privința capătului de cerere având ca obiect pretenții.

Pe fondul cauzei, recurentul a arătat că își menține apărările formulate prin întâmpinare, a reluat situația de fapt și a făcut trimitere la argumentele primei instanțe cu privire la soluția dată asupra excepției inadmisibilității acțiunii și în privința fondului cauzei, cu referire la condițiile de exercitare a acțiunii în despăgubire întemeiate pe art. 19 din Legea nr. 554/2004 și la procedura și etapele urmate în verificarea dosarului de daune, raportat la scopul și atribuțiile sale legale.

În concluzie, a solicitat admiterea recursului așa cum a fost formulat.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate de recurenta-reclamantă Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Examinând cu prioritate, conform art. 248 din C. proc. civ., excepția nulității recursului pârâtului, invocată din oficiu, Înalta Curte reține că este întemeiată.

1.1. Cu privire la recursul formulat de reclamantă

Recurenta - reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere vizând constatarea unui refuz nejustificat al pârâtului cu privire la soluționarea cererii de plată înregistrate la sub nr. x/28.01.2016 și obligarea acestuia la soluționarea respectivei cereri.

Ulterior, prin cererea modificatoare, reclamanta a solicitat, în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, obligarea pârâtului la plata despăgubirilor pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/28.01.2016, constând, în principal, în penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0.2%/zi penalități de întârziere conform Normei ASF 23/2014 - 69518,36 RON, calculate până la data de 08.09.2021 și în continuare până la data plății efective și, în subsidiar, în dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Curtea de Apel București a respins cererea de aplicare a amenzii judiciare, formulată de pârât, ca neîntemeiată, și excepțiile inadmisibilității, tardivității și prescripției, invocate de pârât prin întâmpinare.

Totodată, a admis în parte cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, formulată de reclamantă și a obligat pârâtul să plătească reclamantei despăgubiri egale cu dobânda legală aferentă sumei de 17199 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021

De asemenea, a obligat pârâtul la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru în cuantum de 10% din suma acordată cu titlul de despăgubiri potrivit prezentei sentințe, dar nu mai mult de 300 de RON, respingând în rest acțiunea, astfel cum a fost modificată, ca neîntemeiată.

Soluția Curții de apel este corectă, fiind adoptată și de instanța de control judiciar în urma propriului demers de aplicare a dispozițiilor legale la situația de fapt.

Instanța de control judiciar constată că nu poate primi criticile recurentei--reclamante care, în esență, sunt centrate pe faptul că judecătorul fondului a aplicat greșit sau a încălcat normele de drept material.

Din această perspectivă sunt relevante prevederile art. 1531 și art. 1535 din C. civ., art. 2 alin. (3) și art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, precum și cele ale art. 3 din O.G. nr. 13/2011.

Potrivit art. 1531 din C. civ.: (1) Creditorul are dreptul la repararea integrală a prejudiciului pe care l-a suferit din faptul neexecutării. (2) Prejudiciul cuprinde pierderea efectiv suferită de creditor și beneficiul de care acesta este lipsit. La stabilirea întinderii prejudiciului se ține seama și de cheltuielile pe care creditorul le-a făcut, într-o limită rezonabilă, pentru evitarea sau limitarea prejudiciului. (3) Creditorul are dreptul și la repararea prejudiciului nepatrimonial.

Conform art. 1535 din C. civ.: (1) În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până în momentul plății, în cuantumul convenit de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. În acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plății ar fi mai mic. (2) Dacă, înainte de scadență, debitorul datora dobânzi mai mari decât dobânda legală, daunele moratorii sunt datorate la nivelul aplicabil înainte de scadență. 3) Dacă nu sunt datorate dobânzi moratorii mai mari decât dobânda legală, creditorul are dreptul, în afara dobânzii legale, la daune-interese pentru repararea integrală a prejudiciului suferit.

În temeiul art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015,:

"Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății (...)".

De asemenea, dispozițiile art. 13 alin. (3) din același act normativ menționează că:

"În vederea efectuării plății sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună și a creanțelor de asigurări înregistrate în evidențele sale, ținând seama de normele aplicabile în materie și de condițiile de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul față de care s-a stabilit starea de insolvență."

În fine, art. 3 din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar prevede că:

"(2) Rata dobânzii legale penalizatoare se stabilește la nivelul ratei dobânzii de referință plus 4 puncte procentuale. (…)

(3) În raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, rata dobânzii legale se stabilește potrivit prevederilor alin. (1), respectiv alin. (2), diminuat cu 20%.", art. 1 alin. (3) din actul normativ amintit arătând că "Dobânda datorată de debitorul obligației bănești pentru neîndeplinirea obligației respective la scadență este denumită dobândă penalizatoare".

În raport cu prevederile legale menționate, se constată că în mod corect prima instanță a reținut că Decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 a produs o vătămare părții reclamante, întrucât respingerea nelegală a cererii de plată nr. x/28.01.2016, pentru suma de 17199 RON, a împiedicat creditorul de asigurări să se bucure de folosința sumei în litigiu, iar emiterea deciziei sus-menționate a marcat începutul intervalului de timp pentru care recurenta-reclamantă este îndreptățită să solicite despăgubiri egale cu dobânda legală aferentă sumei de 9202 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011.

Așa fiind, se reține că pentru perioada anterioară, cuprinsă între expirarea termenului legal general de soluționare a cererii de plată și până la plata efectivă a despăgubirilor, cererea reclamantei nu poate fi încadrată în prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004, atât timp cât aceste dispoziții condiționează acordarea de despăgubiri de existența unei hotărâri judecătorești prin care pârâtul să fi fost obligat la plata sumei solicitate prin cererea de plată nr. x/28.01.2016, iar în cauza dedusă judecății o astfel de hotărâre lipsește.

Altfel spus, în cauză nu există o hotărâre judecătorească pentru a se demonstra culpa Fondului pentru întârzierea în soluționarea cererii de despăgubiri a reclamantei între data înregistrării cererii de plată și data de 03.05.2018, de emitere deciziei anulate, legea nestabilind un termen de soluționare.

Totodată, faptul că cererea de plată nr. x/28.01.2016 a fost analizată împreună cu alte cereri de plată și Fondul de Garantare a Asiguraților a emis o singură decizie (14452/03.05.2018) nu poate atrage vreo sancțiune câtă vreme pentru soluționarea cererilor de plată Legea nr. 213/2015 nu menționează în mod expres vreun termen în care acesta trebuie să răspundă sau să soluționeze cererile de plată.

Așadar, întrucât pentru perioada cuprinsă între data depunerii cererii de plată -

28.01.2016 și data emiterii deciziei de respingere a cererilor de plată nr. x/03.05.2018 creanța reclamantei nu a fost confirmată de recurentul-pârât, iar împotriva refuzului nejustificat de a soluționa cererea de plată de către pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților reclamanta a formulat acțiune în contencios administrativ abia la data de 31.03.2021 (în dosarul de față), nu se poate atrage obligarea la plata unor despăgubiri în sarcina entității pârâte în temeiul dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, așa încât acest capăt de cerere a fost în mod corect respins de prima instanță.

Prin urmare, despăgubirile solicitate în prezenta cauză nu pot viza decât perioada cuprinsă între data emiterii actului nelegal anulat în mod definitiv (decizia FGA nr. 14452/03.05.2018) și momentul plății efective de către Fondul de Garantare a Asiguraților a despăgubirii solicitate prin cererea de plată (29.10.2021).

1.2. Referitor la recursul pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților. Regularitatea promovării

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) raportat la art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., excepția nulității recursului, invocată din oficiu, Înalta Curte constată că este întemeiată.

Instanța de control judiciar constată că recursul nu îndeplinește cerințele de formă prevăzute de dispozițiile art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., potrivit cărora, " (1) Cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni:

d) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat".

Potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., "Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", legiuitorul înțelegând să încadreze calea de atac a recursului în rândul căilor extraordinare de atac, obiectul său fiind acela al verificării aspectelor de nelegalitate prevăzute în mod expres și limitativ de dispozițiile art. 488 din același cod.

În conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., recursul este nul în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din același cod.

Nelegalitatea hotărârii care se atacă trebuie să îmbrace obligatoriu una din formele prevăzute la pct. 1-8 ale art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Textul de lege se interpretează în sensul formulării unei argumentări juridice a nelegalității invocate, prin indicarea dispozițiilor legale pretins încălcate ori greșit aplicate de instanță și prin precizarea eventualelor greșeli săvârșite de instanță în legătură cu aceste dispoziții legale, în lipsa acestor mențiuni neputându-se exercita controlul judiciar.

În cauză, se constată că susținerile recurentului-pârât nu se pot încadra în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., aceasta nedezvoltând critici propriu-zise față de hotărârea atacată, ci doar și-a exprimat nemulțumirea în raport cu soluția primei instanțe și a reluat situația de fapt, cu referire la motivele pentru care, în opinia părții, cererea formulată de reclamantă a fost soluționată cu respectarea prevederilor legale în raport cu scopul și atribuțiile sale legale, reiterând astfel apărările invocate în fața primei instanțe atât cu privire la excepția prescripției și inadmisibilității, cât și pe fondul cauzei, fără a formula critici concrete cu privire la aspectele reținute în hotărârea recurată.

Referitor la motivul de casare întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte reține că partea nu a dezvoltat critici circumscrise acestuia, astfel, respectivul motiv este invocat în mod formal.

Totodată, recurentul-pârât nu circumstanțiază în niciun mod criticile sale, în sensul că hotărârea primei instanțe este pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material aplicabile cauzei.

Aceste critici ar fi presupus identificarea explicită a normei sau normelor de drept material aplicabile cauzei și, totodată, demonstrarea modului în care măsurile adoptate de prima instanță încalcă sau reprezintă o greșită aplicare a acestor norme de drept material, critici care însă nu se regăsesc în conținutul cererii de recurs.

Înalta Cure reamintește că recursul nu reprezintă o cale de atac devolutivă, neputând conduce la o nouă judecată în fond, ci asigură numai un control de legalitate asupra hotărârii judecătorești atacate, așadar, instanța de recurs este competentă a verifica exclusiv încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material sau procesual.

Or, simpla expunere a unor succesiuni de fapte și afirmații, nestructurate din punct de vedere juridic, nu este suficientă pentru a se considera îndeplinită condiția motivării recursului, în condițiile în care criticile formulate nu pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute de lege, prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ. fiind indicate în mod formal drept temei al căii de atac.

Prin urmare, susținerile recurentului-pârât nu reprezintă critici împotriva sentinței recurate și ca atare nu pot fi apreciate drept motive de nelegalitate pe care să se întemeieze calea de atac, în sensul exigențelor prevăzute de art. 488 din C. proc. civ.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, va respinge recursul reclamantei, ca nefondat, nefiind identificate motive de reformare a sentinței în limitele art. 488 alin. (1) pct. 8 din același cod.

Totodată, în temeiul art. 489 alin. (1) din C. proc. civ., va constata nulitatea recursului formulat de pârât.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A.

A. S.A. împotriva sentinței nr. 561 din 22 martie 2022 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Constată nulitatea recursului formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței nr. 561 din 22 martie 2022 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 16 martie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.