ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4538/2023

Cererea de chemare în judecată Prin acțiunea formulată reclamanții A., B., C. și D., în contradictoriu cu pârâții Guvernul României, Patriarhia Română, Secretariatul de Stat pentru Culte și intervenientul în numele altei persoane Parohia Ortodoxă Română "Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril", au solicitat anularea în parte a Statutului pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române, republicat în temeiul art. II din Ordinul secretarului de stat al Secretariatului de Stat pentru Culte nr. 116/2019, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 13 și 13 bis din 10 ianuarie 2020, anexă la Hotărârea de Guvern nr. 53 din 16 ianuarie 2008, publicat în Monitorul Oficial, Partea I, din data de 22 noiembrie 2008, în ceea ce privește art. 179 alin. (2) din cuprinsul acestuia, cu cheltuieli de judecată.

Soluția instanței de fond Curtea de Apel Cluj, secția a III-a de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 266/2022 din 06 octombrie 2022, a respins excepția inadmisibilității invocată de pârâta Patriarhia Română și excepția tardivității invocată de pârâtul Guvernul României și de intervenienta Parohia Ortodoxa Romana "Sfinții Arhangheli Mihail si Gavril" Luna de Sus, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A., B., C. și D., în contradictoriu cu pârâții Guvernul României, Patriarhia Română, Secretariatul de Stat pentru Culte și intervenienta Parohia Ortodoxa Romana "Sfinții Arhangheli Mihail si Gavril" Luna de Sus, ca neîntemeiată; a admis cererea de intervenție accesorie formulată de Parohia Ortodoxă Română "Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril" Luna de Sus și a respins cererea intervenientei de obligare a reclamanților la plata cheltuielilor de judecată.

Calea de atac exercitată Împotriva hotărârii instanței de fond reclamanții A., B., C. și D. au declarat recurs. După o amplă prezentare a situației de fapt, în motivarea recursului se arată sentința recurată este nelegală, fiind nemotivată - cazul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. și a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, - cazul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Motivele de recurs privind nemotivarea hotărârii Recurenții susțin că potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă considerentele în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Circumstanța de a nu explica de o manieră convingătoare raționamentul juridic adoptat nu creează transparența asupra silogismului judiciar care trebuie să explice și să justifice dispozitivul și care să permită realizarea controlului judiciar ca urmare a formulării unei căi de atac. În opinia recurenților, instanța de fond nu a analizat în niciun fel și în niciun mod, nici chiar pe scurt, susținerea principală și esențială cu privire la diferențierea categoriilor de bunuri în funcție de destinația lor, supuse protecției categoriilor de nulități, delimitare făcută întru totul de dispozițiile art. 27 din Legea nr. 489/2006 și de art. 173 alin. (1) din Statutul BOR. Recurenții susțin că, așa cum au arătat și în fața instanței de fond, art. 27 alin. (2) din Legea nr. 489, coroborat cu dispozițiile art. 173 alin. (1) din Statutul BOR, definesc două tipuri de bunuri aflate în patrimoniul bisericesc: bunuri sacre (a căror reglementare și exemplificare se regăsesc la art. 173 alin. (2)-(4) din Statutul BOR) și bunurile comune a căror reglementare și exemplificare se regăsesc la art. 173 alin. (5) și (6) din Statutul BOR. De asemenea, au susținut că terenul-obiect al schimbului și al actelor tranzacționale subsecvente reprezintă un bun imobil comun, conform destinației stabilite de Statutul BOR, fiindcă este folosit pentru întreținerea bisericii și a slujitorilor săi și pentru îndeplinirea celorlalte scopuri ale Bisericii. Această concluzie reiese și din interpretarea art. 173 alin. (3) Statutul BOR și din exemplificarea oferită de același articol: "sunt bunuri sacre cele care prin sfințire sau binecuvântare sunt destinate cultului divin, precum: lăcașurile de cult (catedrale, biserici, paraclise, capele etc), odoarele și veșmintele bisericești, cărțile de ritual, cimitirele etc". În atare condiții, terenul fiind un bun imobil comun, nu beneficiază de limitările legale ale dreptului de proprietate de la art. 179 alin. (2) din Legea nr. 489/2006, respectiv insesizabilitatea și imprescriptibilitatea. Mai mult decât atât, terenul nu este inalienabil, caracter pe care Statutul BOR l-a instituit în deplină legalitate, cât timp Legea nr. 489/2006 i-a conferit dreptul de a stabili sau nu o astfel de limitare. Legea nr. 489/2006 stabilește că bunurile sacre pot fi înstrăinate doar în condițiile statutare specifice fiecărui cult (art. 27 alin. (2), iar Statutul BOR a dispus, în mod particular, ca aceste categorii de bunuri să nu poată fi nicicum înstrăinate (art. 173 alin. (2). Față de cele trei caractere conferite de către Legea nr. 489/2006 și de către Statutul BOR, este logic și coerent ca bunurile sacre să fie apărate, fiind desigur vorba de un interes general, care poate fi ocrotit prin reglementarea unei nulități absolute printr-un act administrativ normativ secundar, cum este cel din speța de față. În opinia recurenților, aceste argumente nu au fost "ascultate" de Curtea de Apel Cluj, care a opinat doar că "este de domeniul evidenței că este în interesul general ca patrimoniul Bisericii Ortodoxe Române să fie protejat, iar diminuarea acestuia să se realizeze cu respectarea condițiilor stipulate de Statut, (...} activitate care se susține în principal din propriul patrimoniu, justificând sancționarea cu nulitate absolută a încheierii actelor juridice având ca obiect bunurile din patrimoniul bisericesc cu încălcarea prevederilor statutului". Faptul de a folosi o exprimare generală, care duce cu gândul la notorietate, de tipul "este de domeniul evidenței", fără a exista o analiză concretă a efectelor juridice generate de fiecare categorie de bunuri din patrimoniul bisericesc, nu este de natură să furnizeze dovada că susținerile și mijloacele de apărare dezvoltate prin cererea dedusă judecății au fost serios examinate, împrejurare ce denotă, în realitate, necercetarea fondului cauzei. Motivele de recurs privind nelegalitatea hotărârii Curtea de Apel Cluj a opinat că datorită aplicabilității art. 27 din Legea nr. 489/2006 privind dreptul de dispoziție asupra patrimoniului deținut, legiuitorul a creat posibilitatea ca, prin intermediul statutelor de organizare și funcționare, să se instituie cerințe suplimentare față de cele reglementate de dreptul comun la valabilitatea transmiterii acestor bunuri. Această optică a instanței de fond este greșită, fiindcă dreptul de dispoziție în sens civilist nu include și dreptul potestativ de reglementare a unor sancțiuni de drept civil. Potrivit doctrinei, acest atribut al dreptului de proprietate îmbracă două forme: • dispoziția materială, prin care se înțelege ideea că un proprietar poate, el însuși sau prin intermediul altei persoane, în virtutea acestei prerogative, să modifice forma lucrului, să transforme, să distrugă sau să consume substanța acestuia, inclusiv prin culegerea productelor; • dispoziția juridică, care se realizează asupra dreptului de proprietate, iar nu asupra bunului care formează obiectul proprietății. Important în speța de față este exercitarea acestei ultime forme, care se manifestă fie prin înstrăinarea dreptului de proprietate prin acte juridice între vii (vânzare, donație, contract de rentă viageră, contract de întreținere etc), fie prin acte pentru cauză de moarte (legate), fie prin constituirea unor garanții reale etc. Acest ultim timp de exercitare a atributului ius abutendi se poate concretiza de cultele religioase prin intermediul statutelor de organizare, prin reglementarea modurilor și condițiilor de exercitare ale dreptului de proprietate. În cuprinsul statutul BOR sunt reglementate astfel de manifestări de voință: • la art. 173 alin. (11) din Statutul BOR, se menționează că înstrăinările bunurilor în orice mod se aprobă de Consiliul eparhial, • la art. 177 din Statut, se arată că bunurile care fac obiectul aporturilor de orice fel - contribuții, donații, succesiuni, legate -, precum și orice alte bunuri intrate în patrimoniul unităților componente ale Bisericii Ortodoxe Române, din țară și din afara granițelor țării, nu pot face obiectul revendicării lor ulterioare. Sancțiunea nulității este mijlocul stabilit de lege pentru a nu permite ca voința individuală să treacă peste îngrădirile ce-i sunt impuse prin normele dreptului pozitiv. Sancțiunea deplină constă în nimicirea actului juridic prin care voința individuală a nesocotit îngrădirile legii, nulitățile fiind văzute de doctrină, în același timp, ca și "gardieni ai legalității încheierii contractului". Or, în viziunea instanței de fond și a intimatelor, ar trebui asimilat dreptul de dispoziție cu dreptul sancționator al ineficienței unei operațiuni juridice, soluție care nu este oferită însă de Legea nr. 489/2009 sau de C. civ. Prin urmare, recurenții consideră că acest argument nu poate fi primit, astfel că în mod nelegal, intimata de rang 2 a reglementat un astfel de regim sancționator de drept civil, fără abilitarea deplină a legii. Pe de altă parte, recurenții susțin că instanța de fond a considerat că noțiunea de "lege" din cuprinsul art. 1250 C. civ. trebuie să se interpreteze lato sensu și nu trebuie să fie limitată doar la actele normative emise de Parlamentul României/Guvernul României, astfel că, în sensul arătat de art. 1 alin. (1) C. civ., normele din cuprinsul hotărârilor de Guvern "pot deroga" de la prevederile unei legi organice civile. Recurenții invocă Decizia nr. 23/2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în soluționarea recursului în interesul legii prin care s-a constatat că se impune îndeplinirea cerințelor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, care stipulează că trecerea din domeniul public în domeniul privat se face prin hotărâre a Guvernului, dacă prin Constituție sau prin lege nu se prevede altfel. Niciuna dintre legile fondului funciar nu prevede o situație derogatorie, în sensul că trecerea imobilelor din domeniul public în cel privat să se realizeze altfel decât potrivit art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998. Din interpretarea sistematică a dispozițiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 1/2000 și a dispozițiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 rezultă că referirea din art. 10 alin. (2) din Legea nr. 1/2000 la noțiunea "în condițiile legii" trebuie raportată la dispozițiile-cadru ale Legii nr. 213/1998 și, prin urmare, la obligativitatea parcurgerii procedurii de trecere din domeniul public în domeniul privat, prin hotărâre a Guvernului. Legiuitorul a respectat principiul ierarhiei actelor normative, statuând că orice excepție de la competența Guvernului de a decide asupra regimului juridic al bunurilor proprietate publică să fie reglementată numai de acte normative cu forță de lege. Este lesne de observat că, prin analogie, în privința regimului general al sancțiunilor de drept civil se poate deroga numai printr-un act normativ cu forță de lege, nu și printr-un act normativ de executare a legii, cum este hotărârea de Guvern. Acest lucru a fost confirmat de Înalta Curte de Casație și Justiție printr-o hotărâre, chiar cu privire la dispozițiile din vechiul Statut BOR, aprobat prin Decretul nr. 233/1949. Curtea Supremă a constatat că acest statut instituise o modalitate nouă de dobândire a proprietății, respectiv "sfințirea", fără a fi respectate normele Constituționale și de drept civilist prevăzute de "lege", astfel că normele identificate au fost anulate pe calea contenciosului administrativ. Prin cererea de chemare în judecată s-a susținut că dreptul de proprietate asupra bunurilor a fost dobândit în temeiul legii, lege care ar fi reprezentată de art. 177 din acest statut potrivit căruia "O biserică particulară, imediat după sfințirea ei, trece în proprietatea și folosința eparhiei, cu tot terenul și clădirile afectate ei și cade sub dispozițiunile acestui statut, ținându-se bineînțeles seama de actele de fundațiune. Eventualele condiții testamentare contrare acestui statut se vor considera nule." În cadrul art. 41 din Constituția de la 1991 a fost consacrat ca drept fundamental dreptul de proprietate privată. Potrivit primei teze a alin. (2) al acestui articol dreptul de proprietate privată este ocrotit în mod egal de lege indiferent de titular. Potrivit alin. (1) "dreptul de proprietate, precum și creanțele asupra statului, sunt garantate. Conținutul și limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege." Dreptul de proprietate este inviolabil. De la regula inviolabilității se poate deroga numai în cazurile strict prevăzute de lege (expropriere sau folosirea subsolului pentru lucrări de interes general, confiscare) (alin. (3)-(8). Limitele proprietății nu pot fi stabilite decât prin lege. Instanța de fond a arătat că inclusiv în cazul în care H.G. nr. 53/2008 nu se încadrează în noțiunea de lege, prevăzută de art. 1250 C. civ., atunci se poate considera că art. 179 alin. (2) din Statutul BOR apără un interes general, nu unul particular fiindcă (i) cultele sunt de utilitate publică, conform Legii nr. 489/2006, și (ii) "este de domeniul evidenței că este în interesul general ca patrimoniul Bisericii Ortodoxe Române să fie protejat". Prin urmare, noțiunea de "utilitate publică" nu oferă o viziune aparte asupra beneficiarului acestui statut. Se mai susține că în privința regimului general al bunurilor, interesul general de apărare a statutului lor există numai pentru o categorie: bunurile sacre. Acest lucru rezultă, în mod indubitabil, din faptul că Legea nr. 489/2009, a acordat acestei categorii de bunuri caracterele de insesizabilitate, imprescriptibilitate, și, în mod separat, prin statutul BOR, și caracterul inalienabilitate. Or, este evident că există un interes general de a proteja aceste bunuri, inclusiv prin reglementarea unui caz de nulitate absolută, printr-un act inferior legii organice, însă numai în această ipoteză excepțională. Astfel de bunuri sacre ale cultului ortodox, conform Statutului BOR, sunt cele care prin sfințire sau binecuvântare sunt destinate cultului divin, precum: lăcașurile de cult (catedrale, biserici, paradise, capele etc), odoarele și veșmintele bisericești, cărțile de ritual, cimitirele etc. Acest lucru este confirmat și de doctrina juridică din domeniu, care arată că este necesar a se aplica regimul nulității absolute sau relative în funcție de interes. Recurenții mai susțin că 18 culte religioase sunt recunoscute oficial de Statul Român până astăzi, numai cultul ortodox și cultul mozaic au instituit reglementări cu privire la sancțiunea aplicabilă pentru nerespectarea unor condiții cu privire la circulația bunurilor. De asemenea, numai cultul mozaic este cel care a instituit, în conformitate cu dispozițiile legale în vigoare, o sancțiune a nulității absolute în cazul încălcării dispozițiilor privind circulația juridică a bunurilor sacre. Astfel, în cazul de față, este evident că nu există un interes general de ocrotit în privința bunurilor comune ale Bisericii, cărora li se poate aplica numai regulile regimului general sancționator de drept civil, în conformitate cu C. civ. Impunerea unui regim sancționator diferit de regimul general de drept comun nu este un caz singular identificat în Statutul BOR. Potrivit documentației aflate la dosar, anexată de Ministerul Culturii, la momentul verificării prealabile a H.G. nr. 53/2008, Consiliul Legislativ a avizat condiționat Statutul BOR, arătând că în privința bunurilor, la art. 193, este pus în discuție cazul în care o persoană face aporturi la patrimoniul unităților BOR, ceea ce poate să încalce drepturile moștenitorilor rezervatari,în contradicție cu regimul succesiunilor prevăzut de C. civ. Chiar și așa, intimata de rang 2 a considerat că Statutul BOR nu trebuie să respecte nicicând și nicicum dispozițiile Legii nr. 24/2000. Cu privire la celelalte observații privind textul Statutului pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române recurenții arată că acest document a fost redactat de un cult recunoscut și nu de către o autoritate publică, acest statut fiind doar recunoscut de către stat, astfel că nu este necesară respectarea dispozițiilor legale cu privire la normele de tehnică legislativă. În raport cu dispozițiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 489/2006 care recunosc caracterul autonom al organizării și funcționării cultelor, în baza statutelor și codurilor canonice proprii, nu a fost permis intimatelor să deroge de la prevederile Constituției ori de la prevederile C. civ. în general, și cu privire la regimul nulităților, în particular. Cu alte cuvinte, un cult religios autonom nu poate institui noi cazuri de nulitate absolută în considerarea prevederilor propriului statut, încălcând ordinea juridică a Statului, doar pentru că printr-un act normativ de executare a legii a obținut calitatea de cult recunoscut. În susținerea recursului sunt redate texte de lege incidente pricinii și practică judiciară.

Apărările formulate în cauză Intimații Patriarhia Română și Parohia Ortodoxa Romana "Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril" Luna de Sus au formulat întâmpinări prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Soluția instanței de recurs Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenți, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimaților, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat. Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate. În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei") Înalta Curte reține că potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților." Verificând conținutul sentinței atacate, instanța de control judiciar constată că aceasta îndeplinește exigențele menționate, întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția adoptată. Motivul de recurs analizat nu are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt și de drept folosite de reclamant în cererea de chemare în judecată, instanța având posibilitatea să le grupeze și să le structureze în funcție de problemele de drept deduse judecății, putând să le răspundă prin considerente comune. Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătorești nu se regăsesc literal toate susținerile invocate de partea reclamantă, sentința nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat. Prin urmare, verificând conținutul sentinței atacate, instanța de control judiciar reține că aceasta îndeplinește exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția adoptată. De asemenea, în cuprinsul hotărârii judecătorești analizate, nu se regăsesc considerente contradictorii, instanța de fond înfățișând într-o manieră clară și coerentă argumentele avute în vedere în adoptarea soluției asupra cererii de chemare în judecată. Aceasta deoarece, din analiza considerentelor sentinței recurate, rezultă indubitabil că, în prezenta cauză, instanța de fond a indicat ce reprezintă, în opinia sa, indicii temeinice, respectiv argumentele care au stat la baza raționamentului său logico-juridic concretizat în dispozitivul sentinței, astfel că nu se poate susține, cu suficient temei, că hotărârea atacată în prezenta cauză ar fi nemotivată, sau că, prin prisma considerentelor sale, nu ar fi posibilă exercitarea controlului judiciar prin intermediul căii de atac a recursului. Doctrina și jurisprudența au afirmat constant că o motivare clară și cuprinzătoare a unei hotărâri judecătorești nu presupune analizarea tuturor afirmațiilor părților, ci doar a acelora cu caracter esențial, chiar și acestea din urmă putând fi tratate în mod global. Este obligatoriu ca judecătorul să analizeze, în mod real și păstrându-și echilibrul dar și obiectivitatea, susținerile ambelor părți cu interese contrare în proces, dar doar acele susțineri care au legătură cu obiectul cauzei, cu fundamentul pretențiilor deduse judecății și cu soluția ce urmează a se dispune, din perspectiva acestei soluții, urmând a fi filtrate și cenzurate respectivele susțineri, fie în sensul reținerii, fie în cel al înlăturării lor. Astfel fiind, Înalta Curte apreciază că acest motiv de recurs nu este întemeiat. În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. ("când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material") Din actele și lucrările dosarului rezultă că recurenții-reclamanți au arătat, în cererea de chemare în judecată, că au fost chemați în judecată de către Parohia Ortodoxă Română "Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril" Luna de Sus în dosarul nr. x/2019, aflat pe rolul Tribunalului Cluj, prin care reclamanta a solicitat, în esență, constatarea nulității absolute a unor acte de dispoziție civilă, pornind de la un contract de schimb imobiliar încheiat cu această instituție, care a avut ca și obiect terenul situat în localitatea Luna de Sus, comuna Florești, jud. Cluj, înscris în CF nr. x Florești, de sub A+l, cu număr cadastral x, sancțiune prevăzută de articolul a cărei anulare o solicită prin prezentul demers judiciar. Prin sentința civilă nr. 332/25.01.2021, Judecătoria Cluj-Napoca a dispus admiterea cererii de chemare în judecată formulată de Parohia Ortodoxa Română Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril Luna de Sus și, pe cale de consecință, a constatat nulitatea absolută a contractului de schimb imobiliar autentificat sub 2193/19.07.2013 de către SCN "E.", prin notar public F., încheiat între Parohia Ortodoxă Română Luna de Sus, reprezentată prin fostul preot paroh D. în calitate de copermutantă și pârâții D. și soția C., în calitate de copermutanți, în privința suprafeței de 2025 mp, teren proprietatea parohiei, arabil, situat în localitatea Luna de Sus, comuna Florești, jud. Cluj, înscris în CF nr. x Florești, de sub A+l, cu număr cadastral xși a dispus restabilirea situației juridice anterioare încheierii actului juridic nul absolut prin următoarele operațiuni juridice: - a rectificat înscrierile făcute în temeiul contractului de schimb imobiliar, prin revenirea la situația anterioară de carte funciară existentă înainte de încheierea actului juridic solicitat a fi constatat ca fiind nul absolut și radierea din cartea funciară a dreptului de proprietate înscris în favoarea pârâților D. și soția C., prin reînscrierea dreptului de proprietate al reclamantei în CF nr. x Florești, A+l, cu număr cadastral x, categoria de folosință arabil, în suprafață de 2025 mp, cu același rang și titlu de dobândire înscrise inițial în cartea funciara, și al pârâților D. și soția C. asupra terenului situat în localitatea Luna de Sus, jud. Cluj, arabil, în suprafață de 2.000 mp, înscris în CF nr. x Florești, provenită din conversia de pe hârtie a CF vechi nr. x Luna de Sus, cu nr. topo x, cu același rang și titlu de dobândire înscrise inițial în cartea funciară; - a constatat nulitatea absolută și parțială a actului de dezmembrare si contract de donație autentificat sub nr. x/12.08.2016 de către SCN "E.", prin notar public F., încheiat între pârâții D. și C. în calitate de partajanți și donatori și pârâții D. și A., în calitate de donatari, în limita suprafeței de 2025 mp teren proprietatea parohiei reclamante conform celor menționate la petitele nr. 1-2, teren cuprins în suprafața totală de 4961 mp, arabil, înscris inițial în CF nr. x Florești, cu număr cadastral x și dispune restabilirea situației juridice anterioare încheierii actului juridic nul absolut parțial; - a constatat nulitatea absolută parțială a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/20.10.2017 de către SCN "E.", prin notar public F., încheiat intre pârâtul D., în calitate de vânzător și pârâții A. și B., în calitate de cumpărători, în limita suprafeței de 2025 mp teren proprietatea parohiei, conform celor menționate ia petitele nr. 1-2-3, teren cuprins în suprafața totala de 4961 mp, arabil, înscris inițial în CF nr. x Florești, cu număr cadastral x și dispune restabilirea situației juridice anterioare încheierii actului juridic nul absolut parțial; - a dispus rectificarea înscrierilor făcute în CF nr. x Florești, cu număr cadastral x, arabil, în suprafață de 2481 mp, în favoarea pârâților A. și B. și în CF nr. x Florești, cu număr cadastral x, arabil în suprafață de 2480 mp, în favoarea pârâtului D., prin revenirea la situația anterioară de carte funciară existentă înainte de încheierea actelor juridice solicitate a fi constatate ca fiind nule absolut parțial în cadrul petitelor nr. 3-4. În motivarea acestei hotărâri s-au reținut dispozițiile legale incidente din H.G. nr. 53/2008 privind Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române (prevederile art. 3 alin. (1), art. 40 alin. (1), art. 43 alin. (1), art. 50 alin. (11), art. 55 alin. (10), art. 61 alin. (13), art. 64 alin. (1), art. 98 alin. (8), art. 173 alin. (11) și art. 179). În urma acestui litigiu, recurenții-reclamanți au înțeles să solicite anularea în parte a Statutului pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române, republicat în temeiul art. II din Ordinul secretarului de stat al Secretariatului de Stat pentru Culte nr. 116/2019, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 13 și 13 bis din 10 ianuarie 2020, anexă la Hotărârea de Guvern nr. 53 din 16 ianuarie 2008, publicat în Monitorul Oficial, Partea I, din data de 22 noiembrie 2008, în ceea ce privește art. 179 alin. (2) din cuprinsul acestuia. Instanța de fond a respins acțiunea formulată de reclamanți, ca nefondată. Recurenții susțin că prima instanță ar fi interpretat greșit prevederile art. 27 din Legea nr. 489/2006, concluzionând că, prin intermediul statutelor proprii, cultele au posibilitatea să instituie cerințe suplimentare față de cele reglementate de dreptul comun pentru valabilitatea transmiterii dreptului de proprietate. Înalta Curte constată că aceste susțineri sunt neîntemeiate și nu pot fi primite. Legea cultelor nr. 489/2006, la art. 27 stabilește dreptul cultelor și al unităților de cult de a avea și dobândi, în proprietate bunuri mobile și imobile, asupra cărora pot dispune în conformitate cu statutele proprii. Legiuitorul, prin modul de redactare a prevederilor art. 27 din Legea nr. 489/2006 a dat posibilitatea tuturor cultelor (nu doar Bisericii Ortodoxe Române) de a dobândi bunuri mobile și imobile și de a dispune de aceste bunuri conform propriilor statute. De asemenea, articolul 27 din Legea nr. 489/2006 care face trimitere la "statutele proprii" reprezintă transpunerea în plan legislativ a principiului autonomiei cultelor religioase consacrat constituțional de art. 29 alin. (5) din Constituția României dar și de art. 9 din Convenția europeană a drepturilor omului. Potrivit art. 179, alin. (1 si 2) din Statutul pentru organizarea și funcționarea B.O.R., recunoscut prin H.G. nr. 53/2008,: "Dobândirea, înstrăinarea, grevarea și administrarea patrimoniului bisericesc, controlul și verificarea gestionară se desfășoară în conformitate cu prevederile statutare și regulamentare în vigoare, forma definitivă a acestor acte este cea aprobată de Permanența Consiliului Național Bisericesc, de Permanența Consiliului eparhial sau de Sinodul mitropolitan, în conformitate cu prevederile prezentului statut. (2) Actele juridice având ca obiect bunurile din patrimoniul bisericesc, încheiate cu încălcarea prevederilor prezentului statut, sunt lovite de nulitate" Aceste dispoziții legale își au fundamentul în prevederile art. 29 alin. (3) și (5) din Constituția României care statuează că cultele religioase sunt libere și se organizează potrivit statutelor proprii, în condițiile legii, și sunt autonome față de stat, precum și în dispozițiile art. 8 alin. (1) și (3) din Legea nr. 489/2006 care precizează că "(1) Cultele recunoscute sunt persoane juridice de utilitate publică. Ele se organizează și funcționează în baza prevederilor constituționale și ale prezentei legi, în mod autonom, potrivit propriilor statute sau coduri canonice", și, respectiv, că "(3) Cultele funcționează cu respectarea prevederilor legale și în conformitate cu propriile statute sau coduri canonice, ale căror prevederi sunt aplicabile propriilor credincioși". Din conținutul art. 29 alin. (3) și (5) din Constituția României și al art. 8 alin. (1) și (3) din Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor, rezultă că legiuitorul a înțeles, în aplicarea principiului autonomiei cultelor, să lase la latitudinea acestora stabilirea unor reglementări specifice în ceea ce privește atât organizarea și funcționarea lor, cât și stabilirea unor reguli proprii în ceea ce privește posibilitatea părților componente ale BOR de a înstrăina bunuri aparținând patrimoniului bisericesc, prin prevederea necesitații exprimării unui consimțământ în forma calificată pentru încheierea unor acte juridice importante pentru patrimoniul bisericesc. Respectarea autonomiei comunităților religioase recunoscute de stat implică, cu alte cuvinte, recunoașterea de către stat a dreptului acestor comunități de a-si proteja patrimoniul bisericesc împotriva unor posibile acte păgubitoare, potrivit propriilor lor reglementări și interese, și a eventualelor încercări de diminuare a acestui patrimoniu, inclusiv prin protejarea acestui patrimoniu chiar față de acțiunile posibil abuzive ale propriilor clerici. Dispozițiile art. 179 alin. (2) din Statut, ocrotesc patrimoniul bisericesc care aparține comunității creștinilor ortodocși din România, membrii Bisericii Ortodoxe Române, împiedicând înstrăinarea frauduloasă a patrimoniului bisericesc. Prin urmare, această prevedere ocrotește un interes general și nu contravine prevederilor art. 1250 C. civ., potrivit cărora: "Contractul este lovit de nulitate absoluta în cazurile anume prevăzute de lege, precum și atunci când rezulta neîndoielnic din lege că interesul ocrotit este unul general." De asemenea, Legea cultelor, nr. 489/2006, la art. 27 stabilește dreptul cultelor și unitățile lor de cult de a avea și dobândi, în proprietate sau în administrare, bunuri mobile și imobile, asupra cărora pot dispune în conformitate cu statutele proprii. Bunurile sacre, respectiv cele afectate direct și exclusiv cultului, stabilite conform statutelor proprii în conformitate cu tradiția și practicile fiecărui cult, dobândite cu titlu, sunt insesizabile și imprescriptibile și pot fi înstrăinate doar în condițiile statutare specifice fiecărui cult. Aplicând prevederile art. 4 din Legea nr. 24/2000 în speță, in mod întemeiat instanța de fond a reținut ca nu poate aprecia în sensul că art. 179 din Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române, act normativ dat în executarea Legii nr. 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor, contravine dispozițiilor C. civ. Înalta Curte apreciază că temeinic și legal a reținut instanța de fond că, în conformitate cu prevederile art. 29 alin. (3) și (5) din Constituția României: .. (3) Cultele religioase sunt libere și se organizează potrivit statutelor proprii, în condițiile legii. [...] și (5) Cultele religioase sunt autonome față de stat și se bucură de sprijinul acestuia, inclusiv prin înlesnirea asistenței religioase în armată, în spitale, în penitenciare, în azile și în orfelinate.". Prin urmare, legiuitorul a creat posibilitatea ca, prin intermediul acestor statute proprii, să se instituie cerințe suplimentare celor reglementate de dreptul comun privitoare la valabilitatea transmiterii acestor bunuri. De asemenea, instanța de fond nu a identificat niciun argument pentru care sensul noțiunii de "lege" din cuprinsul art. 1250 din C. civ. să fie limitat la actele normative emise de Parlamentul României și la ordonanțele emise de Guvernul României, respectiv să fie interpretat stricto sensu, cu atât mai mult cu cât în domeniul analizat, însuși legiuitorul constituant a recunoscut dreptul cultelor religioase de a se organiza potrivit statutelor proprii, în condițiile legii. Astfel fiind, Înalta Curte constată că în mod temeinic și legal instanța fondului a apreciat că prevederile art. 179 alin. (2) din Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române privitoare la sancțiunea nulității absolute nu exced limitelor ce decurg din C. civ., Legea nr. 489/2006 permițând ca în cuprinsul Statutului pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române să se regăsească și astfel de dispoziții. În raport cu cele reținute, Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății, hotărârea pronunțată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate. Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurenților sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală. Față de soluția pronunțată, Înalta Curte va obliga recurenții A., C., B. și D. la plata sumei de 4.473,32 RON, reprezentând cheltuieli de judecată către intimata Parohia Ortodoxă Română Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril .

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.