ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4382/2023

Ședința publică din data de 05 octombrie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data 17 ianuarie 2018, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele Administrația Județeană a Finanțelor Publice Cluj și Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, a solicitat:

I) anularea Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală nr. x/26.06.2017, emisă în baza Raportului de inspecție fiscală nr. x/26.06.2017 de către Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Cluj, ca fiind netemeinică și nelegală și pe cale de consecință anularea obligațiilor de plată în sumă totală de 8.015.907 RON;

II) anularea Raportului de inspecție fiscală nr. x/26.06.2017, emis de către Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Cluj;

III) anularea penalităților de întârziere precum și a dobânzilor și majorărilor de întârziere aferente impozitului pe profit și taxei pe valoarea adăugată, calculate în continuare de organele fiscale, de la data de 06.06.2017 și până la soluționarea definitivă a cauzei.

IV) restituirea sumei de 2.895.318 RON, reprezentând suma achitată de A. în baza Deciziei de impunere nr. x/03.07.2017.

Ulterior înregistrării acțiunii, reclamata A. a formulat cerere completatoare în contradictoriu cu pârâtele Administrația Județeană a Finanțelor Publice Cluj și Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, solicitând ca, în măsura în care instanța apreciază ca fiind inadmisibilă soluționarea pe fond a contestației administrative, în lipsa unei contestații formulate împotriva Deciziei nr. 35/23.01.2018 prin care Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor din cadrul ANAF a soluționat contestația formulată de A., să se constate: nulitatea deciziei pentru lipsa semnăturii conducătorului organului fiscal emitent - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor din cadrul ANAF; nulitatea Deciziei nr. 35/23.01.2018 emisă de Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și, pe cale de consecință, procedând la soluționarea pe fond a contestației, să se constate nerespectarea normelor de procedură la emiterea Deciziei de impunere și a actelor care au stat la baza emiterii acesteia, respectiv Raportul de inspecție fiscală nr. x/26.06.2017, cu consecința anulării lor;

În subsidiar, în măsura în care instanța apreciază că Decizia de impunere nr. x/26.06.2017 și Raportul de inspecție fiscală nr. x/26.06.2017 emise de AJFP Cluj au fost întocmite cu respectarea condițiilor de formă, să se dispună anularea în parte a Deciziei nr. 35/23.01.2018, emisă de Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și, procedând la soluționarea pe fond a contestației, să se dispună anularea în parte a Deciziei de impunere și a actelor care au stat la baza emiterii acesteia, respectiv Raportul de inspecție fiscală nr. x/26.06.2017, cu privire la societatea B. S.R.L., cu recunoașterea dreptului de deducere a TVA în sumă de 38.712 RON.

În măsura în care instanța consideră inadmisibilă soluționarea pe fond a contestației, în lipsa unei soluționări a fondului de către organul fiscal, să se dispună, anularea în parte a Deciziei nr. 35/23.01.2018, emisă de Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, respectiv a punctului 1) din dispozitiv și pe cale de consecință obligarea pârâtei Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor la soluționarea contestației administrative, urmând ca organele fiscale să procedeze la recalcularea dobânzilor și a penalităților de întârziere în conformitate cu soluția adoptată în soluționarea pe fond a contestației.

A mai solicitat reclamanta prin cererea modificatoare suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x/26.06.2017 emisă de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Cluj, cu privire la obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală, până la soluționarea definitivă a acțiunii în anularea actului administrativ, în conformitate cu dispozițiile art. 15 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

Prin sentința civilă nr. 4375 din 30 octombrie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins ca neîntemeiată acțiunea principală formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Cluj și a respins ca neîntemeiată cererea de suspendare a actului administrativ.

Împotriva sentinței civile nr. 4375 din 30 octombrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta A., în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței atacate și, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată și completată.

În motivarea recursului, recurenta-reclamantă a arătat că sentința recurată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor legale, în ceea ce privește decizia de suspendare a soluționării contestației administrative, precum și față de aceea că instanța de fond în mod eronat nu a analizat pct. 1.2 lit. c) din cererea completatoare, pe motiv că ar depăși cadrul contestației administrative prealabile.

În susținerea criticilor referitoare la nelegalitatea deciziei de soluționare a contestației administrative nr. 35/23.01.2018, emisă de ANAF - DGSC, recurenta a menționat că în intervalul 10.08.2015-15.06.2017 a fost supusă unei inspecții fiscale, finalizate prin Decizia de impunere nr. x/26.06.2017, emise în baza Raportului de inspecție fiscală nr. x/26.06.2017.

Contestația administrativă a reclamantei, care a fost formulată în termenul legal de contestare, a fost soluționată prin Decizia nr. 35/23.01.2018, iar la pct. 1 emitentul a dispus, în baza art. 277 alin. (1) lit. a) Codul de procedură fiscală suspendarea soluționării contestației formulate pentru suma de 5.144.763 RON, reprezentând TVA în sumă de 3.196.748 RON și impozit pe profit în sumă de 1.948.015 RON, pe motiv că a fost întocmită și transmisă o sesizare penală nr. 385/22.01.2018 adresată Parchetului de pe lângă Tribunalul București, cu privire la aspectele constatate prin Procesul-verbal nr. x/11.01.2018, constatări ce se regăsesc și în Raportul de inspecție fiscală nr. x/26.06.2017 care a stat la baza emiterii Deciziei de impunere.

A mai arătat reclamanta că, prin cererea introductivă, a invocat încălcarea unor dispoziții de ordin procedural, solicitând anularea pct. l din Decizia nr. 35/23.01.2018, cu consecința obligării DGSC la soluționarea contestației administrative formulate împotriva deciziei de impunere nr. x/26.06.2017. Prin sentința recurată, instanța de fond a respins ca neîntemeiată cererea de anulare a pct. 1 din decizie, fără a realiza o analiză proprie, preluând o mare parte (aproximativ 80%) din argumentele ANAF-DGSC inserate în cuprinsul deciziei prin care s-a dispus suspendarea.

Referitor la aspectele reținute de instanța de fond, arată recurenta că art. 277 alin. (1) lit. a) Codul de procedură fiscală condiționează posibilitatea supendării de condiția suplimentară ca sesizarea penală să privească indicii privind săvârșirea unei infracțiuni în legătură cu mijloacele de probă privind stabilirea bazei de impozitare, nemaifiind deci suficientă orice sesizare privind o infracțiune a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedură administrativă.

În speță, intimata pârâtă ANAF-D.G.S.C a aplicat formal dispozițiile art. 1egale menționate, măsura de suspendare a soluționării contestației fiscale fiind dată cu exces de putere și cu încălcarea dreptului la o bună administrare.

Contrar exigențelor impuse prin normă, se poate constata că decizia nu conține nicio motivare în concret asupra existenței indiciilor săvârșirii unei infracțiuni în legătură cu mijloacele de probă de către A. și a "înrâuririi hotărâtoare" pe care ar putea-o avea soluția penală în cauză. Dimpotrivă, emitenta Deciziei nr. 35.2018 s-a rezumat la a copia câteva pasaje din cuprinsul contestației administrative, câteva pasaje din cuprinsul Deciziei de impunere și a RIF, iar ceea ce ar trebui să reprezinte motivarea deciziei de suspendare nu reprezintă altceva decât prezentarea unei succesiuni de afirmații cu titlu general referitoare la teoria suspendării soluționării contestației fiscale, afirmații cu caracter general (unele fiind false) care se regăsesc în toate deciziile de soluționare emise de A.N.A.F., fără nicio apreciere cu caracter concret.

Intimata pârâtă ANAF-D.G.S.C a dispus suspendarea soluționării contestației administrative " în vederea constatării existenței sau inexistenței elementelor constitutive ale infracțiunilor prevăzute și pedepsite de art. 9 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale". Or, arată recurenta, o asemenea sesizare a organelor de urmărire penală nu poate fi apreciată ca satisfăcând exigențele art. 277 alin. (1) lit. a) Codul de procedură fiscală pentru a se dispune suspendarea, în contextul în care din conținutul acelei sesizări nu rezultă concret pretinsa infracțiune săvârșită în legătură cu mijloacele de probă privind stabilirea bazei de impozitare, așa cum impune textul legal ca și premisă pentru aplicarea sa.

Deși expune o situație de fapt față de care apreciază că ar exista indiciile săvârșirii unei infracțiuni de evaziune fiscală, totuși organul fiscal nu lămurește, în acest stadiu al analizei specifice acțiunii civile de față, în ce constă infracțiunea în legătură cu mijloacele de probă privind stabilirea bazei de impozitare. Doar identificarea indiciilor săvârșirii unei infracțiuni în legătură cu mijloacele de probă privind constituirea bazei de impozitare poate fundamenta aplicarea art. 277 alin. (1) lit. a) NCPF, iar nu orice infracțiune ce pornește de pe tărâm fiscal.

În raport de conținutul actului de sesizare a organelor de cercetare penală, de motivarea deciziei și față de conținutul Raportului de inspecție fiscală, se impune a se constata că în cauză nu este justificată condiționalitatea ca infracțiunile sesizate să aibă o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedura administrativă.

Nu coexistența răspunderii penale cu obligația fiscală este premisa dispozițiilor art. 277 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 207/2015, ci se justifică suspendarea soluționării contestației administrativ fiscale numai atunci când organul fiscal este nevoit să aștepte soluționarea definitivă a sesizării penale, în sensul constatării existenței sau după caz, a inexistenței infracțiunii sesizate (în speță evaziunea fiscală) pentru a dezlega, la rândul său, raportul juridic de drept fiscal cu care a fost învestit, pornind de la concluziile anchetei penale, condiție ce nu este îndeplinită în cauză.

Referitor la faptul că în discuție s-ar pune lipsa de conținut a tranzacțiilor efectuate, arată recurenta că organul fiscal este îndreptățit să aprecieze, în limitele atribuțiilor și competențelor ce îi revin, relevanța stărilor de fapt fiscale și să adopte soluția admisă de lege, să examineze, din oficiu, starea de fapt, să obțină și să utilizeze toate informațiile și documentele necesare pentru determinarea corectă a situației fiscale a contribuabilului.

Din explicațiile oferite de organele fiscale în justificarea Deciziei nr. 35/2018, rezultă că acestea au apreciat că există indicii că prin modalitatea de derulare a operațiunilor economice au fost diminuate obligațiile datorate bugetului de stat.

Or, concluziile cercetării penale, dacă în fapt respectivele operațiuni prin care s-ar fi prejudiciat bugetul de stat constituie sau nu deopotrivă fapta penală incriminată prin dispozițiile art. 277 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 207/2015, cu consecința antrenării răspunderii penale, este lipsită de orice relevanță în prezenta cauză, în care ceea ce prezintă interes este răspunderea fiscală.

Recurenta concluzionează în sensul că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile suspendării, putându-se în mod pertinent afirma că soluția din perspectiva laturii penale depinde de soluția pronunțată de autoritățile fiscale, deoarece numai acestea din urmă au competența legală a reîncadra faptele și a decide asupra legalității operațiunilor întreprinse de autoritatea reclamantă, sub aspectul tratamentului fiscal realizat de aceasta. Răspunderea fiscală și penală pot fi angajate concomitent, condițiile antrenării acestora mergând în paralel, fără ca una să depindă de cealaltă.

S-a mai invocat în recurs că decizia de suspendare a soluționării contestației este nelegală și prin prisma lipsei temeiului legal al suspendării.

Prin Sesizarea penală nr. 385/22.01.2018, AJFP Cluj a indicat ca posibile infracțiuni de cercetat pe seama administratorului contestatoarei, infracțiunile de evaziune fiscală prevăzute de art. 9 alin. (1) Iit.c) din Legea nr. 241/2005, respectiv "evidențierea în actele contabile sau în alte documente legale a cheltuielilor care nu au la bază operațiuni reale ori evidențierea altor operațiuni fictive ".

Or, potrivit pct. 10.6 din OPANAF nr. 3741/2015 " suspendarea procedurii de soluționare a contestației pe cale administrativă trebuie motivată de legătura de cauzalitate dintre obligațiile fiscale și stabilirea de către organele de urmărire penală a faptului că există indiciile săvârșirii unei infracțiuni."

Singurele circumstanțe în care s-ar impune suspendarea soluționării contestației ar fi cele în care faptele investigate penal ar pune în dubiu direct sau indirect însăși obligațiile fiscale ce urmează a fi stabilite (stabilire prin raportare la o anumită bază de impozitare), iar nu pentru că însăși existența sau inexistența faptelor ar putea reprezenta o faptă penală (o infracțiune), pe care să o stabilească jurisdicția penală.

Prin urmare, nu este permisă extinderea incidenței art. 277 alin. (1) lit. a) Codul de procedură fiscală la ipoteze factuale și de drept care nu fac parte din câmpul său de aplicare.

Infracțiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 nu este infracțiunea vizată de art. 277 alin. (1) lit. a) Codul de procedură fiscală, textul făcând referire la infracțiuni în legătură cu mijloacele de probă.

Art. 55 alin. (1) Codul de procedură fiscală definește proba, iar doctrina de specialitate a relevat că mijloacele de probă în legătură cu care există suspiciuni de natură penală trebuie să fie cele administrate de contribuabil în cursul desfășurării normale a activității sale economice. Așadar, probele și mijloacele de probă născute ulterior constituirii bazei de impunere, în privința cărora s-ar identifica indiciile săvârșirii unor infracțiuni, nu pot fi motiv de suspendare a contestației administrative, chiar și atunci când organele fiscale au sesizat organele penale cu privire la acestea.

Așadar, infracțiunile la care se referă art. 277 alin. (1) lit. a) NCPF sunt infracțiuni în legătură cu înscrisurile.

Infracțiunile din C. pen., ce pot determina suspendarea procedurii administrative, trebuie să privească înscrisurile esențiale folosite de contribuabil pentru nașterea bazei de impunere, iar aceste înscrisuri trebuie să aibă un efect total asupra situației fiscale a contribuabilului, în sensul că fără aceste înscrisuri regimul fiscal al tranzacției în discuție nu poate fi deslușit în vreun fel.

Art. 277 alin. (1) lit. a) NCPF nu poate reprezenta instrumentul organului fiscal de suspendare a soluționării unei contestații fiscale în acele ipoteze în care infracțiunea suspectată că s-ar fi produs este, spre exemplu, de evaziune fiscală (cea mai des întâlnită infracțiune reclamată pe seama subiecților fiscali), constând de fapt, așadar, exact în consecința penală a neplății respectivelor creanțe fiscale către bugetul de stat.

În speța de față, în lipsa unei sesizări penale, care de altfel nu oferă nici un indiciu cu privire la vreo infracțiune în legătură cu înscrisurile considerate mijloace de probă pentru stabilirea bazei de impozitare, lipsind și argumentele existenței unei înrâuriri hotărâtoare asupra soluției ce ar urma să fie pronunțate în procedura administrativă fiscală, pârâta ANAF-D.G.S.C a adoptat nelegal soluția suspendării soluționării contestației fiscale.

În speță nu este îndeplinită nici condiția existenței unei "înrîuriri hotărâtoare" ce trebuie să existe între infracțiunea indicată în sesizarea penală și soluția ce ar urma să fie pronunțată în materia fiscală

Plângerea penală a fost formulată împotriva administratorului societății reclamante, sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, în timp ce obligația fiscală din Decizia de impunere a fost stabilită în sarcina societății A.. În acest context, indiferent de soluția care se va pronunța în cauza penală, obligațiile fiscale ale reclamantei rămân cele stabilite prin Decizia de impunere, legalitatea acestui act administrativ fiscal urmând a fi analizată și stabilită, în faza administrativă, de către organul de soluționare a contestației, iar, în faza judiciară, de către instanța de contencios administrativ competentă.

Mai arată recurenta că afirmația potrivit căreia A. ar fi relaționat cu alte societăți într-o serie de tranzacții artificiale este falsă, dat fiind că nici în Decizia de impunere nr. x/2017, nici în RIF și nici în P-V nr. 385/11.01.2018 nu există o asemenea susținere/constatare, din partea organelor fiscale.

Mai mult, prin intermediul întâmpinării AJFP Cluj afirmă că "echipa de inspecție fiscală a considerat operațiunile înregistrate de A. ca fiind fără conținut economic și nu ca tranzacții artificiale și a procedat la reîncadrarea acestora, prin anularea cheltuielilor considerate deductibile la calculul impozitului pe profit, respectiv a TVA ". Așadar, nu poate exista o strânsă interdependență între stabilirea obligațiilor fiscale și caracterului infracțional al faptelor de care să depindă soluționarea cauzei pe cale administrativă.

În continuare, recurenta-reclamantă arată că instanța de fond a făcut eronat trimitere la jurisprudența CJUE, în condițiile în care echipa de inspecție fiscală nu a avut dubii cu privire la faptul că mărfurile cumpărate de A. nu ar fi intrat în gestiunea societății și fizic nu doar scriptic. În actele contestate se menționează faptul că echipa de inspecție fiscală nu contestă buna credință a societății verificate, dar consideră că răspunderea pentru realitatea și legalitatea datelor înscrise în documentele justificative (facturi) în care sunt consemnate operațiunile economice între doi agenți economici revine atât furnizorului, cât și cumpărătorului, așa cum este stipulat la art. 6 alin. (2) din Legea contabilității.

Chiar și la o cercetare sumară a argumentelor organelor fiscale, se poate constata că acestea contrazic flagrant atât prevederile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 82/1991 cât și jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene în materie. Textul normei interne nu consacră o solidaritate între partenerii unei tranzacții, cu privire la modul de înregistrare în propriile contabilități a documentelor contabile și nici cu privire la îndeplinirea obligațiilor fiscale de către fiecare dintre ei.

Organele fiscale nu au imputat nimic reclamantei, nereținând în sarcina acesteia nicio faptă ilicită, ci invocă doar aspecte legate de comportamentul fiscal al furnizorilor săi în relația cu furnizorii acestora, fără a susține vreodată că A. a știut sau ar fi trebuit să cunoască acest comportament fiscal neadecvat.

Arată recurenta că dreptul de deducere al TVA la nivelul societății nu trebuie să fie afectat de caracterul pretins fictiv al serviciilor facturate de către furnizorii furnizorilor, deoarece societatea nu a avut cunoștință și nici un mijloc de cunoaștere a unui asemenea caracter fictiv, abordare susținută de CJUE și în cauzele C-354/03, C-355/03 si C-484/03 (Optigen Ltd, Fulcrum Electronics Ltd si Bond House Systems Ltd precum și în cazul C-409/04 (Teleos Pic).

Organele de inspecție au considerat operațiunile desfășurate de A. ca nereale, în baza raționamentului greșit prin care nu au luat în calcul facturile de achiziție a mărfurilor datorită faptului că, furnizorii furnizorilor nu au confirmat parțial sau total anumite livrări către aceștia. În același timp, organele fiscale nu au avut îndoieli cu privire la faptul că mărfurile au intrat și fizic în gestiunea reclamantei, iar că bunurile achiziționate au concurat la realizarea de operațiuni impozabile.

Așadar, este lipsit de logică juridică ca, la momentul întocmirii raportului de inspecție fiscală și emiterii deciziei de impunere, situația de fapt fiscală să fie considerată pe deplin lămurită, însă organul de soluționare a contestației fiscale să aibă nevoie de informații și date suplimentare pentru stabilirea situației de fapt reale.

Decizia nr. 35/23.01.2018 emisă de ANAF-D.G.S.C este nelegală și datorită faptului că, la data redactării deciziei, nu exista o plângere penală formulată de organele de inspecție fiscală care să fie înregistrată la Parchetul de pe lângă Tribunalul București. Soluționarea contestației administrative a fost suspendată de ANAF-DGSC având în vedere redactarea Sesizării penale nr. 385/22.01.2018, dar aceasta a fost transmisă și înregistrată la Parchetul de pe lângă Tribunalul București la o dată ulterioară emiterii Deciziei nr. 35/23.01.2018.

Sesizarea penală nr. 385/22.01.2018 (formulată conform P-V nr. 385 din 11.01.2018) ce a stat la baza suspendării soluționării contestației administrative este nelegală deoarece, AJFP Cluj (organul fiscal care a efectuat controlul inopinat) nu era competentă material și teritorial să controleze contribuabilul A..

AJFP Cluj a efectuat formal un control inopinat, în urma căruia a emis P-V nr. 385/11.01.2018, scopul urmărit fiind acela de a formula o sesizare penală (cea cu nr. 385/22.01.2018) în baza căreia intimata pârâta ANAF-D.G.S.C să poată fi în măsură să dispună, cu aplicarea art. 277 alin. (1) lit. a) Cod pr fiscală suspendarea soluționării contestației administrative.

În ceea ce privește greșita înlăturare de către instanța de fond a unuia dintre motivele de nelegalitate invocate prin cererea introductivă, arată recurenta că instanța de fond nu a analizat pct. l.2 lit. c) din cererea completatoare, motivat de faptul că acesta depășește cadrul contestației administrative prealabile.

Or, actul administrativ-fiscal care se atacă în contencios administrativ este, conform art. 281 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, decizia de soluționare a contestației administrative. Decizia de soluționare a contestației fiscale determină limitele acțiunii în contencios administrativ, întrucât prin cererea de chemare în judecată nu pot fi criticate alte aspecte decât cele constatate sau dezbătute prin actul administrativ supus controlului judiciar.

Titularul acțiunii în contencios administrativ are însă posibilitatea de a explicita susțineri sau motive care au fost cuprinse, chiar și sumar sau într-o formă implicită, în contestația administrativă.

Arată recurenta că motivele din contestația administrativă privind faptul că inspecția fiscală a fost finalizată la mai bine de 22 de luni de la începerea acesteia, că a fost depășită durata inspecției reglementată prin art. 104 din O.G. nr. 93/2003, că inspecția fiscală a fost suspendată pentru o perioadă totală de 17 luni și că suspendările au fost dispuse în mod abuziv, că datorită nerespectării dispozițiilor art. 104 din O.G. nr. 93/2003 privind Codul de procedură fiscală și a art. 126-127 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, organele fiscale aveau obligația de a recalcula penalitățile și dobânzile de întârziere, au fost invocate fără ca societatea supusă inspecției fiscale să aibă acces la documentația administrativă. Din analiza acesteia a rezultat că reluarea inspecției fiscale s-a efectuat în lipsa aprobărilor necesare, respectiv avizul șefului de serviciu coordonator și aprobarea conducătorului inspecției fiscale, fiind încălcate dispozițiile art. 3 și art. 8 alin. (1) din Ordinul Președintelui ANAF nr. 467/2013, în absența unui Referat întocmit de echipa de inspecție care să fi fost supus avizării șefului de serviciu coordonator și ulterior aprobării conducătorului inspecției fiscale.

Procedura prin care trebuie reluată inspecția fiscală nu este este opțională, fiind prevăzută prin ordin al președintelui ANAF, a cărei încălcare atrage o nulitate relativă, dacă prin încălcarea sa, s-a pricinuit un prejudiciu. Prin reluarea nelegala a inspecției fiscale, ce s-a finalizat prin emiterea Deciziei de impunere cu nr. 358/2017, contestatoarei i s-a cauzat un prejudiciu în valoare de 8.015.907 RON. sumă ce reprezintă cuantumul obligațiilor suplimentare de plată imputate prin acest act administrativ fiscal.

a/Intimata - pârâtă Administrația Județeană a Finanțelor Publice Cluj a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului.

În apărare, arată că în speță nu sunt întrunite condițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., soluția primei instanțe fiind dată cu aplicarea corectă a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate.

În mod corect a fost constatată legalitatea deciziei de suspendare a soluționării contestației administrative, iar prin recurs recurenta nu indică în mod concret care sunt motivele de nelegalitate a hotărârii recurate, mai degrabă aceasta își exprimă nemulțumirea față de soluția pronunțată.

Invocarea prevederilor art. 277 din Codul de procedură fiscală nu se pliază pe motivul de recurs invocat, căci norma are natură pur procedurală, prin care organul de soluționare a contestației administrative are posibilitatea să dispună suspendarea procedurii de soluționare pe cale administrativă.

Pe fondul criticilor formulate, arată intimata că Decizia de suspendare a soluționării contestației a fost amplu motivată, fiind incidente prevederile art. 277 alin. (1) lit. a) din Codul de Procedură Fiscală, între stabilirea obligațiilor fiscale constatate prin raportul de inspecție fiscală care a stat la baza emiterii deciziei de impunere și stabilirea existenței sau a inexistenței, respectiv a vinovăției sau a nevinovăției recurentei pentru comiterea infracțiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (2) din Legea nr. 241/2005 fiind relevată o strânsă dependență, cu consecință directă asupra soluționării contestației administrative.

Prin sesizarea penală nr. 385/22.01.2018 însoțită de Procesul Verbal nr. x/11.01.2018 Administrația Județeană a Finanțelor Publice Cluj a indicat Parchetului de pe lângă Tribunalul București elementele de fapt și aspectele fiscale relevante, în vederea stabilirii existenței sau inexistenței elementelor constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, pentru debitul stabilit suplimentar reprezentând impozit pe profit, TVA și accesorii aferente. În documentația de sesizare a organelor de urmărire penală sunt indicate în concret și detaliat toate elementele care ar contura suspiciuni privind comiterea unei infracțiuni de natura celei prevăzute în art. 277 alin. (1) lit. c) Codul de procedură fiscală

În ceea ce privește faptul că nu ar fi îndeplinită condiția de a exista o înrâurire hotărâtoare a eventualei constatări a unei infracțiuni privind mijloacele de probă referitoare la stabilirea bazei de impozitare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedură administrativă, arată intimata că faptele descrise prin sesizarea penală nr. 385/22.01.2018 sunt în strânsă legătură cu mijloacele de probă privind stabilirea bazei de impozitare, a căror constatare are înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedură administrativă.

"Documentația de sesizare a organelor de urmărire penală", indicată astfel în cuprinsul art. 132 Codul de procedură fiscală, este extinsă, detaliată, precisă și privește direct indiciile privind săvârșirea unei infracțiuni în legătură cu mijloacele de probă privind stabilirea bazei de impunere. Infracțiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 9, alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 este în legătură cu mijloacele de probă privind stabilirea bazei de impunere, deoarece dacă se constată evidențierea în actele contabile sau în alte documente legale a unor cheltuieli care nu au la baza operațiuni reale sau evidențierea altor operațiuni fictive.

Mai arată intimata că nici motivul de casare referitor la aspectul că în mod greșit prima instanță a înlăturat motivele de nelegalitate invocate prin cererea completatoare, nu poate fi invocat cu succes de recurentă.

Prin acțiunea în contencios formulată, recurenta a invocat argumente suplimentare care nu au fost expuse in cadrul contestației administrative și pe cale de consecință, nu au fost analizate de organul de soluționare a contestației, acesta investindu-se exclusiv in limitele sesizării.

Or, în condițiile în care organul de soluționare a contestației nu a fost investit să se pronunțe cu privire la motivele noi de nelegalitate invocate de reclamantă, aceasta era decăzută din dreptul de a solicita anularea actelor administrativ- fiscale pentru aceste considerente.

b/Intimata-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală a formulat, la rândul său, întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului.

În apărare, intimata ANAF a arătat, referitor la criticile potrivit cărora DGSC a aplicat formal dispozițiile art. 277 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 207/2015, că între stabilirea obligațiilor fiscale și stabilirea caracterului infracțional al faptelor săvârșite există o strânsă interdependență, de care depinde soluționarea cauzei pe cale administrativă, constând în determinarea realității operațiunilor înregistrate în contabilitate în baza unor tranzacții artificiale, cu scop vădit de a se diminua baza de impozitare a impozitului pe profit și TVA aferentă.

Recurenta-reclamanta a înregistrat în evidența contabilă facturi reprezentând achiziții de feroaliaje (mangan, nichel, ferovanadiu, feroniobiu, siliciu metalic, staniu etc.) de la societăți (S.C. C. S.R.L., S.C. D. S.R.L., S.C. E. S.R.L., S.C. F. S.R.L., S.C. G. S.R.L., S.C. H. S.R.L., S.C. I. S.R.L., S.C. J. S.R.L., S.C. K. SRL) cu comportament fiscal inadecvat.

Acești furnizori nu au declarat sau au declarat doar parțial livrări, nu au depus formularul 394 privind achizițiile/livrările pe teritoriul național, nu au depus deconturi TVA, declarația anuala privind impozitul pe profit, sau situațiile financiare anuale, nu declară achiziții de la societăți cu obiect de activitate transportde marfă și nici nu dispun în mare parte de mijloace de transport proprii în condițiile în care prin nota explicativă, administratorul petentei declară că transportul mărfurilor achiziționate a fost efectuat de furnizor.

Din verificarea comportamentului fiscal al prestatorilor s-au constatat neconcordanțe între documentele primare înregistrate la recurenta-reclamanta și cele înregistrate la furnizori, aceștia neavând personal angajat, nici mijloace de transport pentru livrarea mărfurilor, neputând fi corelate Declarațiile 394 depuse de aceștia privind livrările cu cele ale petentei privind achizițiile.

În sesizarea penală nr. 385/22.01.2018, se precizează faptul că operațiunile consemnate în facturile înregistrate în evidența contabilă de A., care au ca furnizori societățile enumerate, nu reflectă realitatea, respectiv nu au conținut economic. Arată intimata ANAF că organele administrative nu se pot pronunța pe fondul cauzei înainte de a se finaliza soluționarea laturii penale având în vedere faptul că organele de inspecție fiscală au considerat că pentru operațiunile înregistrate se ridică problema realității acestora, cu consecința diminuării bazelor de impunere privind impozitul pe profit și TVA.

Orice artificiu care are drept scop esențial doar obținerea unui avantaj fiscal, operațiunea neavând conținut economic, va fi ignorat și situația anterioară artificiului respectiv va fi restabilită (CEJ - Cauza 255/2002 Halifax & alții).

Practica judiciară s-a pronunțat constant în sensul necesității suspendării soluționării contestațiilor în astfel de cazuri. Prin pct. 62 din Hotărârea dată în C-131/13, C-163/13 conexat la C-164/I3 CJUE a stabilit ca instanța națională are sarcina de a efectua o apreciere globală a tuturor împrejurărilor de fapt pentru a se stabili dacă o societate a acționat cu bună-credință și a luat toate măsurile care îi pot fi impuse în mod rezonabil pentru a se asigura că operațiunea realizată nu conduce la o participare la o fraudă fiscală (pct. 53 din hotărâre), precum și că dacă instanța ar ajunge la concluzia că operațiunea pe care a efectuat-o făcea parte dintr-o fraudă comisă de persoana care a achiziționat bunurile și că nu luase măsurile rezonabile care îi stăteau în putere pentru a evita frauda respectivă, acesteia ar trebui să i se refuze dreptul de a beneficia de scutirea de TVA.

Organele administrative nu se pot pronunța pe fondul cauzei înainte de a se finaliza soluționarea laturii penale, având în vedere că organele de inspecție fiscală au considerat că operațiunile efectuate au implicații fiscale pentru care se ridică problema realității acestora, cu consecința diminuării impozitelor și taxelor datorate bugetului general consolidat.

Referitor la aceea că în mod nelegal au fost înlăturate unele dintre motivele de nelagalitate ale deciziei de impunere, arată intimata că soluția este legală, având in vedere faptul ca organul de soluționare a contestației nu a fost investit sa se pronunțe asupra criticilor din cererea completatoare.

Ceea ce este supus cenzurii instanței de contencios administrativ este decizia de soluționare a contestațiilor si numai ca o consecința aunei soluții de anulare a acestei decizii se poate anula corelativ si decizia de impunere.

În mod legal instanța de fond a considerat ca reclamanta este decăzuta din dreptul de a solicita anularea actelor administrativ fiscale, în condițiile în care nu a cuprins în cadrul contestației administrativele aspectele de nelegalitate.

II. Soluția Înaltei Curți asupra recursului formulat de recurenta reclamantă A. SA

Procedând la analiza recursului promovat în cauză de reclamantă, se constată că recurenta-reclamantă nu a criticat dezlegările instanței de fond asupra chestiunilor de ordin procedural privind: nelegalitatea avizului de inspecție fiscală, depășirea duratei inspecției fiscale; nelegala comunicare a deciziei de impunere.

Pe cale de consecință, în lipsa unor critici referitoare la legalitatea dezlegărilor date de instanța de fond asupra acestor chestiuni, care să fi fost formulate în interiorul termenului de recurs de 15 zile de la comunicarea hotărârii, se impune a se constata că ele au dobândit autoritate de lucru judecat.

De asemenea, instanța de recurs va reține că recurenta-reclamantă nu a criticat nici soluția instanței de fond, de respingere a cererii de suspendare a executării deciziei de impunere nr. x/26.06.2017 până la soluționarea acțiunii în anulare.

În ceea ce privește criticile formulate în interiorul termenului de recurs, se constată că acestea vizează exclusiv:

a/legalitatea măsurii de suspendare a soluționării contestației administrative până la soluționarea sesizării penale nr. 385/11.01.2018 adresată Parchetului de pe lângă Tribunalul București, astfel cu a fost dispusă la pct. 1 din Decizia nr. 35/23.0.2018 a ANAF - DGSC;

b/legalitatea deciziei de impunere și a Raportului de inspecție fiscală, pe motiv că reluarea inspecției fiscale, în urma suspendării acesteia, s-a dispus în lipsa unui referat de aprobare în acest sens, al conducătorului serviciului, recurentul precizând că aceste critici, în mod nelegal, nu au fost analizate de instanța de fond, deși au fost invocate prin cererea completatoare și, în mod implicit, prin contestația administrativă.

Referitor la primele critici de nelegalitate, privind soluția instanței de fond de menținere a măsurii suspendării soluționării contestației administrative, Înalta Curte constată că acestea sunt întemeiate.

În acest sens, urmează a se reține că măsura suspendării soluționării contestației administrative a fost dispusă în temeiul art. 277 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 207/2015, potrivit căruia:

"(...)(1) Organul de soluționare competent poate suspenda, prin decizie motivată, soluționarea cauzei atunci când:

a/organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni în legătură cu mijloacele de probă privind stabilirea bazei de impozitare și a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedură administrative (…)".

Textul are în vedere ipoteza sesizării organului penal ulterior finalizării activității de inspecție fiscală, dat fiind că atunci când sesizarea are loc cu privire la aspecte constatate în cursul inspecției fiscale, devin aplicabile prevederile art. 131 și art. 132 din Codul de procedură fiscală, cu consecința neemiterii Raportului de inspecție fiscală și a deciziei de impunere.

Recurenta-reclamantă a remarcat corect prin cererea de recurs necesitatea îndeplinirii unor condiții expres prevăzute de lege, pentru a se putea dispune suspendarea soluționării contestației administrative în temeiul art. 277 alin. (1) lit. a), anume: sesizarea organului penal să fie realizată de organul care a efectuat activitatea de control, să existe indiciile săvârșirii unei infracțiuni în legătură cu mijloacele de probă privind stabilirea bazei de impozitare și constatarea săvârșirii unei astfel de infracțiuni să fie de natură a influența soluția asupra contestației administrative.

Contrar susținerilor din recurs ale recurentei, Înalta Curte va reține că prin sentința recurată au fost analizate condițiile reglementate de art. 277 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală, sentința fiind motivată prin prezentarea în mod detaliat a argumentelor pentru care instanța de fond a apreciat că aceste condiții sunt îndeplinite.

Nu se va putea reține așadar o lipsă a motivării din această perspectivă, curtea de apel reținând în considerentele hotărârii care este temeiul de drept aplicabil, că există o sesizare a organului penal din partea organului de control, că sesizarea a fost determinată de existența unor neconcordanțe între înregistrările contabile ale reclamantei și cele ale furnizorilor săi, ceea ce a dat naștere unor indicii cu privire la caracterul artificial al tranzacțiilor, că aspectele verificate de organul de cercetare penală vizează mijloacele de probă, iar constatările asupra acestora au înrâurire asupra modului de soluționare în fond a contestației administrative, în ceea ce privește verificarea obligațiilor de plată suplimentare - TVA și impozit pe profit.

Nu se confirmă așadar criticile recurentei-reclamante, care se subsumează în realitate cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., iar nu celui de la pct. 8, potrivit cărora instanța de fond ar fi preluat, fără o argumentare proprie, apărările organelor fiscale formulate prin întâmpinările din dosarul de fond.

Totodată, în ceea ce privește îndeplinirea condițiilor reglementate de art. 277 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 207/2015, analiza acestora va fi realizată în cele ce urmează.

Astfel, se constată că sesizarea organului de urmărire penală a fost dispusă în urma unei activități de control inopinat, ulterioară finalizării inspecției fiscale, aspect permis de dispozițiile art. 134 alin. (4) din Codul de procedură fiscală: "Pentru aceleași operațiuni și obligațiile fiscale aferente acestora nu se poate derula concomitent și un control inopinat cu o inspecție fiscală derulată la același contribuabil, cu excepția situației în care în alte proceduri sunt necesare constatări în legătură cu operațiuni și obligații fiscale supuse unei inspecții fiscale în derulare, caz în care echipa de inspecție fiscală este competentă să efectueze și un control inopinat. În acest caz se încheie proces-verbal potrivit art. 135 alin. (3), iar durata controlului inopinat nu intră în calculul duratei inspecției fiscale.(…)"

Va observa instanța de recurs că, în cauză, nu au avut loc concomitent, un control inopinat și o inspecție fiscală, ci controlul inopinat a fost demarat ulterior finalizării inspecției, fiind așadar respectate prevederile anterior enunțate.

Totodată, se va constata din actele dosarului de fond că activitatea de control inopinat a fost derulată și finalizată de același organ de control care a efectuat și inspecția fiscală, mai precis de aceleași persoane care au finalizat activitatea de inspecție fiscală prin emiterea Raportului de inspecție și Decizia de impunere atacate cu contestația administrativă, respectiv de numitele L. și M. (potrivit mențiunilor din procesul-verbal nr. x/11.01.2018), din cadrul AJFP Cluj.

Așadar, același organ de control care a efectuat anterior inspecția fiscală, în urma unui control inopinat ulterior, realizat în temeiul art. 134 alin. (2) C. pr fiscală, au apreciat că se impune sesizarea organului de urmărire penală pentru verificări cu privire la săvârșirea infracțiunii reglementate de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, republicată.

Sesizarea organului de urmărire penală ulterior în urma derulării controlului inopinat este reglementată de dispozițiile art. 135 alin. (5) din Codul de procedură fiscală, potrivit cărora: "(5)Prevederile art. 113 alin. (2) lit. a), b), e), f), g), j), k) și l), art. 118 alin. (8), art. 124, 125 și art. 132 sunt aplicabile în mod corespunzător și în cazul controlului inopinat.(...)". Textul face așadar trimitere la dispozițiile art. 132 din Cod, care reglementează obligația organului de control "de a sesiza organele judiciare competente în legătură cu constatările efectuate cu ocazia inspecției fiscale și care ar putea întruni elemente constitutive ale unei infracțiuni, în condițiile prevăzute de legea penală."

Pe cale de consecință, suntem în prezenta unei sesizări a organului penal, în urma derulării unui control inopinat de către același organ de control care anterior finalizase inspecția fiscală, cu privire la existența unor indicii privind săvârșirea unei infracțiuni, astfel că se impune a se concluziona în sensul că prima condiție reglementată de textul art. 277 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală a fost îndeplinită.

În ceea ce privește condiția existenței unor indicii privind săvârșirea unei infracțiuni în legătură cu mijloacele de probă privind stabilirea bazei de impozitare, se constată că și această condiție este îndeplinită, cum corect a observat instanța de fond.

Potrivit procesului-verbal care a stat la baza sesizării organului penal, cercetările solicitate acestuia vizează realitatea unor tranzacții dintre recurenta-reclamantă și furnizorii săi, organul fiscal de control constatând că facturile reprezentând achiziții realizate de recurenta-reclamantă de la mai multe societăți apreciate cu comportament fiscal neadecvat nu se regăsesc în evidențele fiscale ale acestor furnizori.

De asemenea, în urma verificării modului de organizare și de desfășurare a activității acestor furnizori, a rezultat că aceștia nu puteau livra în mod real bunurile, dat fiind că nu dețineau personal angajat, nici mijloace de transport pentru livrarea mărfurilor, existând contradicții între declarațiile administratorului recurentei cu privire la transportul mărfurilor și realitatea atestată de verificările efectuate la furnizori.

Astfel, în conținutul procesului-verbal întocmit de echipa de control inopinat, care potrivit art. 132 alin. (3) din Codul de procedură fiscală "reprezintă act de sesizare și stă la baza documentației de sesizare a organelor de urmărire penală", s-a reținut că există indicii în cauză cu privire la "evidențierea în actele contabile a cheltuielilor care nu au legătură cu operațiuni reale, ori evidențierea unor operațiuni fictive", aceste fapte fiind sancționate potrivit Legii nr. 241/2005 privind prevenirea și combaterea evaziunii fiscale.

Contrar aprecierilor din recurs ale recurentei, se constată că aspectele reținute în motivarea actului de sesizare, reprezentat de procesul-verbal nr. x/2018, au legătură cu mijloacele de probă privind stabilirea bazei de impozitare, cum corect a observat și instanța fondului.

Potrivit art. 55 din Codul de procedură fiscală:

"(1)Constituie probă orice element de fapt care servește la constatarea unei stări de fapt fiscale, inclusiv înregistrări audiovideo, date și informații aflate în orice mediu de stocare, precum și alte mijloace materiale de probă, care nu sunt interzise de lege.

(2)Pentru determinarea stării de fapt fiscale, organul fiscal, în condițiile legii, administrează mijloace de probă, putând proceda la: a)solicitarea informațiilor, de orice fel, din partea contribuabilului/plătitorului și a altor persoane; b)solicitarea de expertize; c)folosirea înscrisurilor; d)efectuarea de constatări la fața locului; e)efectuarea, în condițiile legii, de controale curente, operative și inopinate sau controale tematice, după caz. (...)"

Se constată că, în speță, elementele de fapt verificate de organul de control privesc modul de întocmire și evidențiere a evidențelor contabile, a facturilor fiscale, a notelor de recepție și a altor documente justificative ce stau la baza înregistrărilor contabile, astfel că privesc înscrisurile doveditoare ale realității tranzacțiilor, având deci legătură cu mijlocele de probă utilizate la stabilirea bazei de impozitare.

Totodată, se constată că la efectuarea controlului inopinat s-au utilizat ca probe aceleași înscrisuri/evidențe contabile care au stat la baza determinării bazei de impozitare cu ocazia emiterii deciziei de impunere contestate, indiciile la care se referă actul de sesizare a organului penal privind caracterul real al operațiunilor atestate de aceste înscrisuri, cu consecințe asupra realității înregistrărilor contabile.

Se va concluziona așadar că, în mod legal, instanța de fond a reținut inclusiv îndeplinirea acestei condiții, a sesizării organului penal cu privind la indiciile săvârșirii unor infracțiuni în legătură cu mijloacele de probă privind stabilirea bazei de impozitare.

În ceea ce privește ultima condiție, cea a înrâuririi hotărâtoare a constatărilor instanțelor penale asupra soluției din procedura administrativă, se va reține că în mod corect curtea de apel a apreciat că și această condiție este îndeplinită.

În acest sens, se observă că echipa de inspecție fiscală a reținut aceeași situație de fap,t ca și cea reținută cu ocazia controlului inopinat, în legătură cu tranzacțiile recurentei-reclamante cu furnizorii săi S.C. C. S.R.L., S.C. D. S.R.L., S.C. E. S.R.L., S.C. F. S.R.L., S.C. G. S.R.L., S.C. H. S.R.L., S.C. I. S.R.L., S.C. J. S.R.L., S.C. K.. Ca urmare a constatărilor efectuate, ce se regăsesc detaliate în cuprinsul raportului de inspecție fiscală, organul de inspecție a decis că, pe tărâm fiscal, se impune înlăturarea din materialul probator a înscrisurilor prezentate de recurenta ca documente justificative ale operațiunilor economice derulate cu operatorii anterior menționati, pe motiv că operațiunile nu au avut conținut economic și, pe cale de consecință, se impune recalcularea bazei impozabile, prin majorarea obligațiilor reprezentând impozit pe profit și TVA și, totodată, recalcularea accesoriilor.

Pornind de la aceeași situație de fapt evaluată anterior, organul investit cu efectuarea controlului inopinat a apreciat că se impune, în egală măsură, sesizarea organului penal, deoarece modul de întocmire a documentelor justificative și de evidențiere în contabilitate a operațiunilor economice dă naștere unor suspiciuni în legătură cu săvârșirea unor fapte penale.

Va observa Înalta Curte că potrivit art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, constituie infracțiunea de evaziune fiscală "c) evidențierea, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operațiuni reale ori evidențierea altor operațiuni fictive".

Or, în condițiile în care în dosarul penal se verifică aceste suspiciuni ale organului fiscal, cu privire la săvârșirea infracțiunii în legătură cu modul de întocmire a evidențelor contabile/a documentelor justificative, vor fi aplicabile prevederile art. 28 din C. proc. pen., potrivit cărora: " (1) Hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o. (...) (2) Hotărârea definitivă a instanței civile prin care a fost soluționată acțiunea civilă nu are autoritate de lucru judecat în fața organelor judiciare penale cu privire la existența faptei penale, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia."

În concluzie, sunt corecte și se impun a fi menținute inclusiv aprecierile instanței de fond, potrivit cărora constatările definitive ale organelor judiciare competente în materie penale pot avea o înrâurire hotărâtoare asupra modului de evaluare a bazei impozabile și, implicit, a legalității deciziei de impunere, în procedura administrativă de contestare a acestui act.

Așadar, contrar aprecierilor din recurs ale reclamantei, în cauză sunt întrunite condițiile art. 277 alin. (1) pct. a din Codul de părocedură fiscală, pentru ca organul investit cu solu