ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4312/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin acțiunea înregistrată la data de 13.09.2017 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal - veche, sub nr. x/2017, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Casa Națională de Asigurări de Sănătate și Agenția Națională de Administrare Fiscală, anularea Adresei nr. x/06.02.2017, emise de CNAS privind consumul trimestrial de medicamente suportat din Fondul Național Unic de Asigurări Sociale de Sănătate și/sau din bugetul Ministerului Sănătății, pentru perioada Trimestrul IV 2011 - Trimestrul III 2016 și a Adresei de răspuns a CNAS nr. x/13.03.2017 referitoare la contestația depusă de A. împotriva Notificării, precum și obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 251/2020 din data de 23 iulie 2020, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal - veche a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei ANAF; a respins acțiunea în contradictoriu cu această pârâtă ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a admis acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâta CNAS; a anulat Adresa nr. x/06.02.2017 emisă de către CNAS privind consumul trimestrial de medicamente suportat din Fondul Național Unic de Asigurări Sociale de Sănătate și/sau din bugetul Ministerului Sănătății, pentru perioada Trimestrul IV 2011 - Trimestrul III 2016; a anulat Adresa de răspuns a CNAS nr. x/13.03.2017 referitoare la contestația depusă de reclamantă împotriva Notificării nr. x/06.02.2017; a obligat pârâta Casa Națională de Asigurări de Sănătate să achite reclamantei suma de 25.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat redus potrivit art. 451 C. proc. civ.

Cererea de recurs Pârâta Casa Națională de Asigurări de Sănătate a formulat recurs împotriva sentinței de mai sus, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Hotărârea instanței de recurs a cărei revizuire se solicită Prin decizia nr. 3862 din 13 septembrie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a admis recursul formulat de pârâta Casa Națională de Asigurări de Sănătate împotriva sentinței civile nr. 251/2020 din 23 iulie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal - veche; A casat în parte sentința civilă recurată și rejudecând: A respins acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în ceea ce privește perioada cuprinsă între trimestrul IV al anului 2012 și trimestrul III al anului 2016, ca neîntemeiată; A modificat cuantumul cheltuielilor de judecată acordate de prima instanță la suma de 5000 RON, în baza art. 453 alin. (2) din C. proc. civ. A menținut în rest sentința recurată; A obligat recurenta - pârătă Casa Națională de Asigurări de Sănătate la plata către intimata-reclamantă A. S.R.L. a sumei de 2500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, conform art. 453 alin. (2) C. proc. civ. În esență, instanța de recurs a reținut că pretențiile intimatei-reclamante sunt întemeiate doar cu privire la perioada cuprinsă între trimestrul IV al anului 2011 - trimestrul III al anului 2012, iar nu pentru întreaga perioadă dedusă judecății.

Cererea de revizuire formulată în cauză Împotriva deciziei nr. 3862 din 13 septembrie 2022, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2017, a formulat cerere de revizuire revizuenta A. S.R.L., întemeiată pe cazul de revizuire prevăzut de art. 21 din Legea nr. 554/2004, solicitând admiterea cererii de revizuire și schimbarea în parte a deciziei civile nr. 3862 din 13 septembrie 2022, pronunțate în dosarul nr. x/2017 de către Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care a fost admis recursul CNAS împotriva sentinței civile nr. 251 din 23 iulie 2020 pronunțată de către Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2017, urmând ca în rejudecarea pe fond, să se dispună respingerea ca nefondat a recursului menținerea sentinței instanței de fond, ca legală și temeinică, precum și obligarea intimatei CNAS la plata cheltuielilor de judecată. În motivarea cererii de revizuire arată că instanța de recurs a constatat că "implicit prin criticile aduse se pune în discuție ca atare chiar mecanismul de stabilire a contribuției, ceea ce în sine reprezintă o critică de neconstituționalitate sau de lipsă de oportunitate a legii, critici ce nu pot intra în sfera de verificare a instanței de contencios administrativ. Or, câtă vreme normele juridice amintite nu sunt abrogate sau declarate neconstituționale, ele se impun ca atare instanței de judecată în soluționarea cauzei de față, dat fiind că art. 124 din Constituția României prevede că "(1) Justiția se înfăptuiește în numele legii. (...) (3) Judecătorii sunt independenți și se supun numai legii." (...) Aspectele invocate de intimata-reclamantă legate de necesitatea asigurării posibilității verificării corectitudinii datelor comunicate de intimala-părătă prin notjfîcarea atacată sunt juste, dar căt timp chiar baza concretă a legislației a/ost supusă mecanismului verificării constituționale, orice critică care atinge acest aspect atacă implicit natura constituțională a normelor." Consideră că soluția a fost dată cu neobservarea aplicabilității cu prioritate a prevederilor unionale în materie fiscală, care se opun unei reglementări în materie fiscală/parafiscală ce încalcă principiul transparenței și predictibilității modalității de determinare a bazei de impozitare, fiind incident motivul de revizuire prevăzut de art. 21 din Legea nr. 554/2004. Susține că cererea de revizuire este admisibilă și, invocând dispozițiile art. 21 din Legea nr. 554/2004, art. 148 alin. (2) coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituția României, art. 4 C. civ. și art. 3 C. proc. civ., arată că supremația dreptului Uniunii Europene a fost expres statuată în jurisprudența de referință a Curții de Justiție a Uniunii Europene, hotărârile CJUE având efecte directe pentru statele membre, iar problemele dezlegate de aceasta se impun cu autoritate jurisdicțiilor naționale, în condițiile în care scopul revizuirii fundamentate pe art. 21 din Legea nr. 554/2004 este asigurarea priorității dreptului european. În concret, incumbă instanțelor naționale obligația de a interpreta dreptul intern, pe cât posibil în conformitate cu dreptul Uniunii Europene, sau chiar de a înlătura aplicarea unei norme interne în măsura în care aceasta este incompatibilă cu legislația europeană. Arată că analiza jurisprudenței uniforme și constante relevă că admisibilitatea unei cereri de revizuire întemeiate pe motivul reglementat de art. 21 din Legea nr. 554/2004 presupune îndeplinirea următoarelor condiții: hotărârea supusă revizuirii sa fie definitivă, chiar fără să evoce fondul; hotărârea supusă revizuirii să fi fost pronunțată cu încălcarea principiului priorității dreptului Uniunii Europene; dispozițiile din dreptul Uniunii Europene încălcate, inclusiv dezlegările hotărârilor obligatorii ale CJUE (invocate sau nu în litigiul principal) să fie preexistente cauzei deduse judecății. În cazul de față, susține că decizia nr. 3862/13.09.2022 a fost pronunțată cu încălcarea principiului priorității reglementărilor europene. Astfel, cu nerespecarea prevederilor dreptului Uniunii Europene, instanța națională a reținut legalitatea parțială a Notificărilor emise de CNAS. deși: Înalta Curte de Casație și Justiție a recunoscut caracterul incert al sistemului de contribuție clawback. lipsit de transparența ce trebuie garantată contribuabilului prin prisma principiilor dreptului unional, iar CNAS nu a probat că medicamentele prevăzute în Notificări au fost suportate efectiv din FNUASS și din bugetul Ministerului Sănătății, în valorile menționate în Notificările pentru perioada Trimestrul IV 2011 - Trimestrul III 2016. Susține că discrepanța vizibilă dintre consumul furnizat de CNAS și cel provenind de la spitale, în defavoarea sa, relevă lipsa oricăror preocupări ale CNAS în sensul verificării datelor; confirmă existența erorilor recunoscute public de CNAS în legătură cu datele comunicate și denotă arbitrariul consumului comunicat de CNAS. În acest sens, cantitățile totale de medicamente B. consumate în România în trimestrele de referință nu pot depăși cantitățile achiziționate de C. de la B. și D., deoarece în perioada de referință medicamentele ale căror autorizații de punere pe piață erau deținute de către B.. și D. au fost vândute exclusiv către distribuitorul angro C. S.R.L. Ulterior achiziționării, C. a distribuit medicamentele către terți distribuitori angro, precum și către alte entități autorizate, cum ar fi spitale, potrivit politicii comerciale independente a acesteia, sens în care obligația învederată de CNAS a fost oricum respectată, iar pe parcursul acestei perioade, niciun alt distribuitor român nu a introdus medicamentele pe piața din România și nu s-a primit nicio notificare de import paralel în legătură cu acestea, în conformitate cu Regulamentul UE nr. 726/2004, Directiva 2001/83/CE, astfel cum a fost modificată și completată ulterior și Comunicarea Comisiei COM(2003)839. Invocă încălcarea principiului certitudinii și al predictibilității legii și încălcarea principiului in dubio contra fiscum. Principiul certitudinii și al predictibilității reglementărilor în materie fiscală presupune ca legislația națională să fie clară și precisă, iar modalitatea de aplicare a acesteia să fie previzibilă pentru contribuabili. Principiul certitudinii legii nu se bucură de o consacrare legală expresă, însă în jurisprudența sa obligatorie, CJUE a reținut constant obligativitatea absolută a respectării cerințelor de calitate și previzibilitate a legii, care se răsfrâng inclusiv asupra normelor interne, cu precădere în ipotezele în care consecințele aplicării normei de drept examinate sunt de natură patrimonială, fiind semnificative pentru subiectul de drept. Astfel, "Cu toate acestea, după cum a statuat Curtea în repetate rânduri, legislația comunitară trebuie să fie certă și aplicarea sa previzibilă de către subiectele de drept. (a se vedea, în special, Cauza C-301/97, Țările de Jos vechiul Consiliul [2001] Rec., p. I-8853, punctul 43). Această cerință a securității juridice trebuie respectată cu atât mai strict în cazul normelor susceptibile de a avea consecințe financiare, astfel încât cei interesați să cunoască cu exactitate întinderea obligațiilor pe care aceste norme le impun asupra lor." (Cauza C-326/85 Țările de Jos vechiul Comisia [1987] Rec, p. 5091, punctul 24, și Hotărârea C-17/01 Sudholz [2004] Rec, p. I-4243, punctul 34). De asemenea, invocă hotărârea pronunțată în Cauza C-301/97, Țările de Jos vechiul Consiliul [2001] Rec., p. I-8853, punctul 43. Mai mult, în ceea ce privește principiul previzibilității legii, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că autoritatea legiuitoare, Parlamentul sau Guvernul, are obligația de a edicta norme care să respecte trăsăturile referitoare la claritate, precizie, previzibilitate și predictibilitate. Referitor la aceste cerințe, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat în mod constant, statuând că o normă este previzibilă numai atunci când este redactată cu suficientă precizie, în așa fel încât să permită oricărei persoane, care, la nevoie, poate apela la consultanță de specialitate, să își corecteze conduita (Hotărârea din 29 martie 2000, pronunțată în Cauza Rotaru împotriva României, Hotărârea din 23 septembrie 1998, pronunțată în Cauza Petra împotriva României), iar cetățeanul trebuie să dispună de informații suficiente referitoare la normele juridice aplicabile într-un caz dat și să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, consecințele care pot apărea dintr-un act determinat. Pe scurt, legea trebuie să fie, în același timp, accesibilă și previzibilă (Hotărârea din 26 aprilie 1979, pronunțată în Cauza Sunday Times împotriva Regatului Unit). Contrar opiniei instanței supreme, având în vedere că datele comunicate de CNAS prin Notificări sunt generate de un sistem de raportare ce nu este accesibil contribuabilului, lipsa transparenței modului de determinare a bazei de calcul, deci impredictibilitatea acestei taxe este un lucru dovedit, de natură a elimina prezumția de legalitate asociată de drept actului administrativ, unica soluție ce se impunea a fi luată în cauză fiind aplicabilitatea directă și prioritară a drepturilor conferite de legislația Uniunii Europene, în detrimentul dreptului intern și anularea actelor administrative obiect al litigiului, față de încălcarea principiului transparenței și predictibilității impunerii în materie fiscală, precum și încălcarea în acest mod a unui drept fundamental la apărare al contribuabilului împotriva unui mecanism național atestat deficitar. În acest context, Înalta Curte de Casație și Justiție trebuia să constate că dreptul național, respectiv art. 5 alin. (7) din O.U.G. nr. 77/2011, contravine rigorilor statuate în mod univoc și constant de către CJUE și, astfel, să rețină aplicabilitatea directă și prioritară a drepturilor conferite de legislația Uniunii Europene, în detrimentul dreptului intern și trebuia să mențină soluția instanței de fond în ceea ce privește nemotivarea actului administrativ contestat și încălcarea principiului transparenței, certitudinii și predictibilității fiscale. Menționează că întrucât instanța de recurs a constatat o necorelare legislativă între sistemul de calcul al contribuției clawback și necesitatea asigurării posibilității contribuabilului de a verifica justețea obligației fiscale impuse acestuia, trebuia să acorde eficiență principiului comunitar in dubio contra fiscum, prin interpretarea normelor aplicabile în favoarea contribuabilului. Referitor la încălcarea principiului proporționalității, arată că acesta impune statelor membre obligația să se asigure că orice prevedere legală care implică restricționarea drepturilor conferite contribuabililor de legislația Uniunii Europene, va produce efecte minimale asupra obiectivelor asumate și asupra principiilor Uniunii Europene. Cu alte cuvinte, măsurile administrative adoptate la nivel național trebuie să fie adecvate corespunzător, astfel încât să nu depășească ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivului urmărit și, totodată, trebuie să constituie cel mai puțin restrictiv mijloc prin raportare la atingerile aduse principiilor unionale, respectiv îngrădirea libertăților prevăzute de tratate. Precizează că CJUE s-a pronunțat în acest sens în materie de TVA, reținând expres interdicția perpetuării de către autoritățile naționale a unei incertitudini nejustificate și excesive cu privire la modalitatea de exercițiu efectiv al dreptului de deducere, incertitudine subsumată unei restrângeri sau chiar unei veritabile negări a dreptului contribuabilului, sens în care aduce în discuție Hotărârea din 18 decembrie 1997, Molenheide și alții C-286/94, C-340/95, C-401/95 și C-47/96, Rec, p. I-7281, punctul 47, precum și Hotărârea Gabalfrisa și alții, punctul 52, Hotărârea din 10 iunie 2008, Sosnowska, C-25/07, Rep., p. 1-5129, punctul 23). Susține că în fapt, considerentele anterior citate ale Curții de Justiție fac corp comun cu hotărârile pronunțate și, prin urmare, sunt obligatorii pentru instanțele naționale, în raport de Decizia nr. 45/12.12.2016, pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Consideră că Înalta Curte nu se poate prevala de controlul constituțional exercitat anterior asupra normei lacunare, ori de marja de apreciere recunoscută statelor membre de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO, cauza Stec și alții c. Regatul Unit, 12 aprilie 2006, par51). Arată că nu a criticat însăși obligația de achitare a contribuției clawback, ci modalitatea defectuoasă de calcul și comunicare către contribuabil a cuantumului acestei contribuții. Referitor la încălcarea principiului securității juridice și al protecției încrederii legitime, arată că principiul securității juridice constituie un principiu general al dreptului Uniunii și reiese dintr-o jurisprudență constantă, fiind esențial ca instituțiile Uniunii să respecte intangibilitatea actelor pe care le-au adoptat și care afectează situația juridică și materială a subiectelor de drept, sens în care impune ca instituțiile să evite incoerențele ce pot apărea în punerea în aplicare a diferitelor dispoziții de drept al Uniunii. În acest sens, invocă Hotărârea din 11 iulie 2002, Marks & Spencer, C-62/00, EU:C:2002.435, punctul 44, Hotărârea din 12 mai 2011, Enel Maritsa Iztok 3, C-107/10, punctul 29, Hotărârea din 24 aprilie 1996, Industriaș Pesqueras Campos și alții vechiul Comisia, T-551/93 și T-231/94-T-234/94, EU:T: 1996:54, punctul 76). Conform jurisprudenței, existerița unei situații demne de protecție presupune întrunirea a trei condiții cumulative: să existe un comportament obiectiv al autorităților administrative; justitiabilul trebuie să fie de bună-credintă, iar comportamentul administrației trebuie să fie conform normelor aplicabile. Potrivit principiului securității juridice, normele de drept ale statelor membre trebuie formulate într-un mod neechivoc, care să permită persoanelor vizate să își cunoască drepturile și obligațiile într-un mod clar și precis, iar instanțelor naționale să asigure respectarea acestora. De asemenea, invocă Hotărârea Plantanol, C-201/08, punctul 46, Hotărârea Teleos și alții, punctul 48, Hotărârea din 6 februarie 2014, Fatorie, C-424/12. În ceea ce privește încălcarea principiului efectivității, arată că acesta presupune ca normele interne care reglementează proceduri referitoare la protejarea drepturilor derivând din legislația comunitară să nu determine, prin obligațiile impuse, o exercitare imposibilă sau excesiv de dificilă a respectivelor drepturi. În acest sens, invocă Hotărârile citate anterior Littlewoods Retail și alții, punctul 26, precum și Hotărârea Zuckerfabrik Julich și alții, punctul 66, Hotărârea Littlewoods Retail și alții, Hotărârea din 20 decembrie 2017, Caterpillar Financial Services, C-500/16, punctul 41, Hotărârea din 22 februarie 2018, INEOS Koln, C-572/16, punctul 44, și Hotărârea din 24 octombrie 2018, XC și alții, C-234/17, punctul 49. Consideră că în speță, instanța de recurs și-a încălcat în mod nejustificat obligația de a recunoaște supremația dreptului Uniunii Europene, în condițiile în care revizuenta era îndreptățită să beneficieze de un regim fiscal clar, predictibil, transparent, care să permită un control judiciar efectiv a legalității mecanismului de impunere a taxei fiscale. Pe fondul cererii de recurs, în ipoteza admiterii cererii se revizuire, solicită respingerea recursului CNAS și menținerea hotărârii instanței de fond.

Cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene Revizuenta A. S.R.L. a formulat o cerere de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, solicitând sesizarea acestei instanțe cu următoarea întrebare în vederea pronunțării unei hotărâri preliminare: "Principiile de drept unional referitoare la certitudinea, predictibilitatea, proporționalitatea și efectivitatea legii, principiul securității juridice și principiul in dubio contra fiscum se interpretează în sensul că se opun unei reglementări naționale prin care se impune în sarcina contribuabilului obligația plății contribuției clawback, pe baza unor date cunoscute exclusiv de către autoritate și aflate exclusiv sub controlul acesteia, conform unui mecanism ce nu permite verificarea anterioară sau ulterioară de către contribuabil a corectitudinii valorilor ce constituie baza de calcul, precum și a modalității de calcul și a cuantumului obligației fiscale stabilite în sarcina sa de către autoritatea fiscală?" Cererea de sesizare a fost întemeiată pe prevederile art. 267 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene. De asemenea, a solicitat suspendarea judecării prezentului dosar până la pronunțarea hotărârii preliminare de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene, în temeiul art. 412 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. Susține că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate pentru adresarea unei întrebări preliminare către CJUE, astfel cum sunt prevăzute de art. 267 din TFUE, respectiv: i) prezenta cerere este formulată în cadrul unui litigiu aflat în fața unei instanțe naționale dintr-un stat membru al Uniunii Europene, decizia care urmează a fi pronunțată în cauză nefiind supusă niciunei căi de atac în dreptul intern; ii) întrebarea este pertinentă pentru soluționarea prezentului dosar, fiind necesară interpretarea CJUE cu privire la aplicarea corectă a dreptului Uniunii Europene în cauză în raport de dispozițiile legii naționale; iii) dispozițiile dreptului Uniunii Europene a căror interpretare a fost solicitată nu au mai făcut obiectul unei interpretări din partea CJUE în sensul celor invocate în prezenta cerere, instanța nefiind exonerată de obligația de a sesiza CJUE cu adresarea unei întrebări preliminare. În ceea ce privește pertinența întrebării preliminare în contextul litigiului pendinte, arată că întrebarea preliminară vizează modalitatea de interpretare și aplicare a principiilor referitoare la certitudinea, predictibilitatea, proporționalitatea și efectivitatea legii, a principiului securității juridice și a principiului in dubio contra fiscum, în ceea ce privește cadrul normativ de reglementare a contribuției clawback, interpretarea fiind necesară pentru a arăta dacă aceste principii statuate în mod constant la nivel jurisprudențial permit impunerea în sarcina contribuabilului a unei obligații fiscale, calculate pe baza unor date cunoscute exclusiv de către autoritatea fiscală și care nu permite verificarea anterioară sau ulterioară de către contribuabil a corectitudinii modalității de calcul și a cuantumului obligației fiscale. De asemenea, CJUE nu s-a pronunțat cu privire la întrebarea invocată, iar interpretarea corectă a dreptului unional cu incidență în speță de către instanța națională nu este dincolo de orice îndoială rezonabilă. Mei arată că refuzul de a sesiza Curtea de Justiție a Uniunii Europene echivalează cu o gravă încălcare a TFUE, sancționabilă conform art. 258 TFUE, precum și cu o nesocotire a dreptului la un proces echitabil, drept fundamental consacrat și garantat de art. 21 din Constituția României și art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Apărările formulate în cauză 7.1. Intimata Casa Națională de Asigurări de Sănătate a formulat întâmpinare la cererea de revizuire, solicitând respingerea acesteia ca inadmisibilă, iar în subsidiar ca nelegală și netemeinică. Invocă excepția inadmisibilității cererii de revizuire în raport cu considerentele Deciziei nr. 45/2016, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s-a statuat că acest motiv de revizuire este admisibil în baza unor decizii ale Curții de Justiție a Uniunii Europene ulterioare hotărârii a cărei revizuire se cere și în lipsa invocării dispozițiilor de drept unional în litigiul de bază. De asemenea, prin aceeași decizie s-a mai reținut că în jurisprudența CJUE a fost mereu amintită importanța pe care o deține principiul autorității de lucru judecat, atât în ordinea juridică a Uniunii, cât și în ordinile juridice naționale, precum și faptul că dreptul Uniunii nu impune instanței naționale să înlăture aplicarea normelor interne de procedură care conferă autoritate de lucru judecat unei decizii judecătorești, chiar dacă aceasta ar permite îndreptarea unei situații naționale incompatibile cu acest drept (Hotărârea Impressa Pizzarotti, C-213/13 pct. 59 și Hotărârea Târșia, C-69/14, pct. 29). Un alt aspect ce trebuie analizat cu privire la admisibilitatea cererii de revizuire întemeiate pe art. 21 din Legea nr. 554/2004, astfel cum reiese din Decizia nr. 45/2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, vizează condiția ca normele de drept european ce au format obiectul interpretării Curții de Justiție a Uniunii Europene, invocate prin cererea de revizuire, să fi fost invocate în fazele procesuale anterioare. În speță, revizuenta și-a întemeiat cererea de revizuire pe încălcarea principiilor certitudinii și al predictibilității legii, principiului in dubio contra fiscum, principiului proporționalității, principiului securității juridice și al protecției încrederii legitime, principiului efectivității, or, prin cererea de chemare în judecată revizuenta nu a invocat în mod expres încălcarea principiului securității juridice și al protecției încrederii legitime. Consideră că prin cererea formulată, revizuenta urmărește schimbarea motivelor juridice ale cererii de chemare în judecată sub aspectul faptelor relevante pe care s-au întemeiat motivele de nelegalitate. Susține că revizuenta urmărește realizarea unui recurs la recurs, aspect sancționat cu inadmisibilitatea cererii de revizuire. Pe fondul cererii de revizuire, arată că argumentele revizuentei sunt nefondate. 7.2. Intimata Casa Națională de Asigurări de Sănătate a formulat note de ședință cu privire la cererea de sesizarea a Curții de Justiție a Uniunii Europene pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile, solicitând respingerea acesteia ca inadmisibile, având în vedere că o asemenea cerere se formulează doar în ipoteza în care, în cursul unui litigiu aflat pe rol, se pune problema interpretării sau validității unei norme comunitare. Astfel, cererea prin care se tinde în realitate să se obțină din partea Curții de Justiție a Uniunii Europene o decizie de îndrumare în soluționarea în concret a cauzei de către instanța națională, este inadmisibilă, întrucât nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 267 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene. Prin urmare, întrebarea care poate fi adresată de către instanța națională vizează exclusiv probleme de interpretare, validitate sau aplicare a dreptului comunitar, iar nu aspecte legate de dreptul național sau elemente particulare ale speței deduse judecății.

Procedura de soluționare a cererii de revizuire În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de revizuire și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 513 C. proc. civ., coroborat cu art. 194-200 și art. 201 alin. (1), (5) și (6) C. proc. civ. Prin rezoluția din data de 26.04.2023 s-a fixat termen de judecată la data de 14.06.2023, în ședință publică, cu citarea părților, cauza fiind ulterior amânată pentru data de 04.10.2023.

Considerentele și soluția asupra cererii de sesizare a C.J.U.E. În conformitate cu dispozițiile art. 267 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene (fost 234 Tratatul Comunităților Europene), Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să se pronunțe, cu titlu preliminar, cu privire la: a) interpretarea tratatelor; b) validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii. Alin. (2) al aceluiași articol prevede posibilitatea unei instanțe dintr-un stat membru de a sesiza Curtea de Justiție a Uniunii Europene dacă apreciază că o decizie în această privință este necesară în soluționarea pricinii, iar în cazul în care chestiunea se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe naționale, ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanță este obligată să sesizeze Curtea. Ca atare, procedura hotărârii preliminare prevăzută de dispozițiile art. 267 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene (fost 234 TCE) dă posibilitatea instanțelor statelor membre de a adresa întrebări Curții de Justiție, cu ocazia unui litigiu aflat pe rolul acestora, întrebările vizând interpretarea sau validitatea normei comunitare fiind adresate înainte de a se pronunța hotărârea în litigiul pendinte, singurul competent a decide dacă întrebările sunt relevante pentru soluționarea litigiului, precum și asupra conținutului acestora, fiind judecătorul național. Prin cererea formulată în prezenta cauză se solicită Curții de Justiție a Uniunii Europene să răspundă următoarei întrebări preliminare: "Principiile de drept unional referitoare la certitudinea, predictibilitatea, proporționalitatea și efectivitatea legii, principiul securității juridice și principiul in dubio contra fiscum se interpretează în sensul că se opun unei reglementări naționale prin care se impune în sarcina contribuabilului obligația plății contribuției clawback, pe baza unor date cunoscute exclusiv de către autoritate și aflate exclusiv sub controlul acesteia, conform unui mecanism ce nu permite verificarea anterioară sau ulterioară de către contribuabil a corectitudinii valorilor ce constituie baza de calcul, precum și a modalității de calcul și a cuantumului obligației fiscale stabilite în sarcina sa de către autoritatea fiscală?" Analizând cererea formulată în speță de revizuenta A. S.R.L., Înalta Curte constată pe de o parte, că prin maniera de formulare a solicitării nu s-a ridicat în concret o problemă de interpretare, validitate sau aplicare a dreptului Uniunii Europene, iar pe de altă parte, că revizuenta tinde în realitate să obțină o veritabilă decizie de îndrumare în soluționarea în concret a cauzei de către instanța națională, din partea Curții de Justiție a Uniunii Europene, ceea ce este inadmisibil, întrucât excede competenței sale. Referitor la acest aspect, se impun a fi reținute și Recomandările Curții de Justiție a Uniunii Europene adresate instanțelor naționale, referitoare la efectuarea trimiterilor preliminare, publicate în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria x nr. x/1 din 25 noiembrie 2016, ca urmare a intrării în vigoare, la 1 noiembrie 2012, a noului Regulament de procedură al Curții de Justiție (JO C 338, 6.11.2012, care la pct. 6 prevăd că "în cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, acea instanță este obligată să sesizeze Curtea cu o cerere de decizie preliminară, cu excepția cazului în care există deja o jurisprudență consacrată în materia respectivă sau a cazului în care maniera corectă de interpretare a normei de drept în discuție nu lasă loc niciunei îndoieli rezonabile". Ca atare, procedura hotărârii preliminare prevăzută de dispozițiile art. 267 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene (fost 234 TCE) dă posibilitatea instanțelor statelor membre de a adresa întrebări Curții de Justiție, cu ocazia unui litigiu aflat pe rolul acestora, întrebările vizând interpretarea sau validitatea normei comunitare fiind adresate înainte de a se pronunța hotărârea în litigiul pendinte, singurul competent a decide dacă întrebările sunt relevante pentru soluționarea litigiului, precum și asupra conținutului acestora, fiind judecătorul național. Prin urmare, instanța națională este cea care stabilește relevanța dreptului comunitar pentru soluționarea litigiului aflat pe rol și dacă cererea de adresare a unei întrebări preliminare este sau nu necesară ori dacă situația din speță se încadrează sau nu în excepțiile anterior amintite. Înalta Curte reține că, în materie, Curtea de Justiție a recunoscut instanțelor naționale o marjă largă de apreciere a relevanței unei hotărâri preliminare, iar instanței naționale îi revine obligația de a înainta o cerere preliminară doar atunci când consideră că există dubii în legătură cu aplicarea sau interpretarea unei norme comunitare, ceea ce nu este cazul în speță. Prin urmare, Înalta Curte reține faptul că cererea formulată de către revizuentă nu îndeplinește condițiile de sesizare a C.J.U.E. în vederea pronunțării unei hotărâri preliminare, astfel cum prevăd dispozițiile art. 267 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene și Recomandările adresate instanțelor naționale, referitoare la efectuarea trimiterilor preliminare, publicate în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene C 338/01 din data de 6 noiembrie 2012, motiv pentru care urmează a fi respinsă.

Considerentele și soluția asupra cererii de revizuire Analizând actele și lucrările dosarului, precum și decizia atacată, prin prisma prevederilor art. 21 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte constată că cererea de revizuire este nefondată, pentru următoarele considerente: Cu titlu preliminar, se constată că excepția inadmisibilității cererii de revizuire, invocată de intimata Casa Națională de Asigurări de Sănătate prin întâmpinarea la cererea de revizuire, vizează de fapt condițiile de admisibilitate a însăși căii de atac formulate, urmând a fi analizată ca atare. Potrivit art. 21 alin. (1) din Legea nr. 554/2004: "Constituie motiv de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de C. proc. civ., pronunțarea hotărârilor rămase definitive prin încălcarea principiului priorității dreptului Uniunii Europene, reglementat la art. 148 alin. (2), coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituția României, republicată." Cu privire la cererea de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 21 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte reamintește că reglementarea acestei căi extraordinare de atac în materie administrativă este o conse­cință a aderării României la Uniunea Europeană și reprezintă un instrument menit să asi­gure la nivelul jurisdicției naționale preeminența prevederilor tratatelor și reglementărilor europene. Scopul urmărit de legiuitorul național a fost să creeze un remediu procesual efectiv și eficient menit să corecteze acele hotărâri judecătorești irevocabile/definitive care au ignorat principiile consfințite la nivel european, astfel cum se desprind acestea din actele normative unionale și jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene. Înalta Curte reține că existența unui astfel de instrument este lăsată la latitudinea legiuitorului național, Curtea de Justiție a Uniunii Europene pronunțându-se, prin Hotărârea din 16 martie 2006 pronunțată în cauza C-23/2004 Rosmarie Kapfe­rer, în sensul că: "dreptul comunitar nu impune unei jurisdicții naționale să înlăture aplicarea normelor interne de procedură care conferă autoritate de lucru judecat unei hotărâri, chiar dacă astfel ar fi reparată o încălcare a dreptului comunitar săvârșită prin hotărârea în cauză". Calea de atac reglementată de art. 21 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 constituie, așadar, răspunsul legislativ al României față de obligațiile impuse statelor mem­bre prin tratate, iar, totodată, instrumentul prin intermediul căruia se asigură echi­librul între principiul securității juridice, a cărui garanție este autoritatea de lucru judecat și supremația dreptului Uniunii Europene consacrat de art. 148 alin. (2) din Constituția revizuită în 2003. Așadar, prin motivul de revizuire prevăzut de art. 21 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 legiuitorul român permite revizuirea hotărârilor definitive pronunțate de instanțele de contencios administrativ atunci când acestea au fost pronunțate cu încălcarea principiului priorității dreptului Uniunii Europene. Interpretarea și aplicarea motivului de revizuire prevăzut la art. 21 din Legea contenciosului administrativ trebuie să țină seama de jurisprudența obligatorie a instanței supreme, care a statuat prin Decizia nr. 45/2016 privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial nr. 386/23.05.2017, următoarele: "În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 21 alin. (2) teza 1 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, cererea de revizuire este admisibilă în baza unor decizii ale Curții de Justiție a Uniunii Europene, indiferent de momentul pronunțării acestora și de împrejurarea invocării sau nu în litigiul de bază a dispozițiilor de drept european preexistente, încălcate prin hotărârea a cărei revizuire se cere. 78. Nu este necesar ca partea să fi invocat în cursul soluționării procesului încălcarea vreunui text din dreptul european, însă trebuie să fi invocat dreptul subiectiv ocrotit de dreptul european, chiar dacă nu s-a referit la incompatibilitatea normei interne cu dreptul european. Este inadmisibil ca, sub cuvânt de prioritate a dreptului european, să se invoce în revizuire un motiv de nelegalitate cu totul nou, întrucât se opune caracterul extraordinar al căii de atac. 79. Motiv al revizuirii întemeiate pe art. 21 alin. (2) teza întâi din Legea nr. 554/2004 îl constituie calificarea juridică a faptelor prin prisma normei de drept european incidente sau a interpretării acesteia rezultate dintr-o hotărâre CJUE, iar nu faptele deduse judecății, care reprezintă un element imutabil al litigiului (...). 83. În același fel este lipsită de relevanță neinvocarea în litigiul de bază a dispozițiilor de drept european preexistente, presupus încălcate prin hotărârea a cărei revizuire se cere, întrucât, potrivit principiului iura novit curia, consacrat de art. 22 alin. (1) și (4) din C. proc. civ., judecătorul, respectând limitele învestirii sale, este în drept, în virtutea prerogativelor sale jurisdicționale, să dea cererii calificarea juridică exactă și să facă aplicarea normelor juridice incidente. Instanța trebuie să aplice dreptul, care îi este cunoscut, inclusiv dreptul european și hotărârile interpretative ale CJUE, care au caracter obligatoriu pentru instanțele statelor membre și se bucură de prioritate în aplicare, potrivit art. 148 alin. (2) din Constituție". În consecință, examenul juridic de admisibilitate a prezentei căi de retractare presupune existența unei incompatibilități între raționamentul juridic aplicat de hotărârea a cărei revizuire se cere și necesitatea preeminenței dreptului Uniunii Europene, garantată de art. 148 al Constituției României, preeminență raportată atât la conținutul tratatelor și al actelor de drept derivat adoptate la nivelul Uniunii Europene, cât și la modul în care aceste norme europene sunt interpretate de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene. Noțiunile de "aplicabilitate a dreptului UE" și "implementare a dreptului UE" au un înțeles autonom, care trebuie analizat prin raportare la vasta jurisprudență a CJUE. Pentru a stabili dacă dreptul european este aplicabil într-o cauză, trebuie să existe un anumit grad de apropiere între situația juridică din litigiu și dreptul european. Apropierea situației de dreptul european trebuie să fie analizată în conformitate cu jurisprudența CJUE. În speță, Înalta Curte de Casație și Justiție observă că revizuenta susține, prin argumentele invocate, că instanța de recurs ar fi pronunțat hotărârea care face obiectul revizuirii cu încălcarea prevederilor dreptului UE, respectiv cu încălcarea principiilor certitudinii și al predictibilității legii, principiului in dubio contra fiscum, principiului proporționalității, principiului securității juridice și al protecției încrederii legitime, principiului efectivității, astfel că revizuirea este admisibilă. De altfel, atât în fața instanței de fond, cât și în recurs, revizuenta a invocat aspecte de jurisprudență a CJUE. Potrivit Deciziei ÎCCJ nr. 45/2016 cu privire la condițiile de admisibilitate a cererii de revizuire întemeiate pe dispozițiile art. 21 din Legea nr. 554/2004, motiv al revizuirii îl constituie calificarea juridică a faptelor prin prisma normei de drept european incidente sau a interpretării acesteia rezultate dintr-o hotărâre CJUE, iar nu faptele deduse judecății. Or, în cauza de față, revizuenta este nemulțumiți de dezlegarea dată de instanța de recurs criticilor formulate, iar ceea ce reiterează aceasta sunt tocmai faptele deduse judecății, a căror reanalizare o solicită sub pretextul încălcării normelor și principiilor de drept al Uniunii Europene, iar nu calificarea juridică a faptelor din prisma normei de drept european, considerentele instanței de recurs pe baza cărora a pronunțat hotărârea nefiind de natură să nască dubii cu privire la calificarea juridică prin prisma normei de drept european incidente sau a interpretării acesteia rezultate dintr-o hotărâre CJUE. În realitate revizuenta face o amplă critică a hotărârii pronunțate de instanța de recurs și tinde practic la rejudecarea recursului formulat în cauză, aspect inadmisibil din perspectiva fizionomiei juridice a revizuirii, care este o cale extraordinară de atac, ce poate fi exercitată în cazurile și cu respectarea condițiilor expres prevăzute de lege și în cadrul căreia nu pot fi repuse în discuție probleme de fond ce s-au dezbătut în fața instanțelor cu ocazia rezolvării în fond a litigiului, ci se cercetează existența unor aspecte pe care legiuitorul le-a considerat ca fiind de natură să conducă la retractarea hotărârii atacate. Fiind o cale de retractare, revizuirea nu poate fi exercitată pentru alte motive decât cele prevăzute de lege, nefiind admisibilă repunerea în discuție a unor chestiuni de drept și de fapt ce au fost soluționate de instanța de recurs. Dispozițiile art. 21 din Legea 554/2004 C. proc. civ. au o aplicabilitate limitată, fiind interpretate în toate cazurile în mod restrictiv pentru a nu deschide în ultimă instanță calea unui alt apel sau recurs. Această interpretare restrictivă a condițiilor de admisibilitate a revizuirii este în concordanță și cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia securitatea juridică implică respectarea principiului autorității de lucru judecat, și anume a principiului caracterului definitiv al hotărârilor. Acest principiu subliniază faptul că nicio parte nu are dreptul de a solicita revizuirea unei hotărâri definitive și obligatorii doar cu scopul de a obține o reexaminare a fondului pricinii. Competența de control judiciar a instanțelor superioare ar trebui exercitată pentru a repara erorile judiciare și denegările de dreptate, iar nu pentru o nouă examinare a cauzei. Revizuirea nu ar trebui tratată ca un apel deghizat, iar simpla posibilitate a existenței a două opinii cu privire la un subiect nu reprezintă un motiv de reexaminare. Abaterile de la acest principiu sunt justificate numai când sunt impuse de împrejurări cu caracter substanțial și obligatoriu (cauza Ryabykh împotriva Rusiei, nr. 52.854/99, pct. 52, CEDO 2003-IX, cauzele Macovei și alții contra Moldovei și Eugenia și Doina Duca contra Moldovei). Ca atare, cu respectarea dispozițiilor legale incidente speței, instanța de recurs, la emiterea deciziei contestate pe calea revizuirii de față, a apreciat că soluția de la fondul pricinii nu reflectă interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept incidente în cauză și, în consecință, a admis recursul și a respins acțiunea reclamantei pentru perioada cuprinsă între trimestrul IV al anului 2012 și trimestrul III al anului 2016, ca neîntemeiată. Or, în speță, nemulțumirea revizuentei rezidă din modalitatea de stabilire a contribuției clawback în raport cu consumul de medicamente menționat în adresa emisă de către CNAS. Astfel, menționata contribuție intră în sfera taxării/impozitării directe, în privința căreia Uniunea Europeană nu are competențe la nivelul statelor membre. Când o situație juridică nu intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii Europene, nu își găsesc aplicabilitatea nici principiile generale de drept unional, nici drepturile fundamentale garantate prin Cartă. Or, aplicarea principiului priorității dreptului Uniunii Europene, ca urmare a aderării României la Uniunea Europeană, este condiționat de existența unei incompatibilități între normele interne și cele ale Uniunii Europene, ceea ce nu este cazul în speța de față. În cauza de față, revizuenta nu a dovedit această cerință esențială pentru aplicarea cu prioritate a dreptului Uniunii Europene, întrucât nu a motivat incompatibilitatea prevederilor din legislația internă aplicată de instanța de recurs cu ordinea juridică europeană reglementată prin normele Tratatului Uniunii Europene și, astfel, nu se poate reține existența unei incompatibilități între dreptul european și legislația internă, pentru a fi îndeplinită cerința impusă de lege în cazul revizuirii exercitate în baza art. 21 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. Astfel, din examinarea deciziei atacate rezultă că instanța de recurs a analizat argumentele susținute în calea de atac, precum și motivele de recurs invocate, stabilind situația de fapt și de drept prin prisma normelor legale incidente. Încălcarea de către instanța de recurs a prevederilor dreptului european cu relevanță în materie a fost neîntemeiat invocată de revizuentă pentru considerentele care vizează rejudecarea recursului și nu pentru ipoteza juridică avută în vedere de legiuitor la adoptarea soluției legislative cuprinsă în art. 21 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare. Motivele invocate de către revizuentă vizează rejudecarea cauzei și nu ipoteza juridică avută în vedere de legiuitor la adoptarea soluției legislative cuprinsă în art. 21 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, așa încât criticile nu se încadrează în cerințele acestui caz special de revizuire, dreptul european nefiind antamat prin cererea de revizuire, ce conține doar nemulțumirile părții față de soluția reținută de către instanța de recurs. Astfel, din analiza motivelor invocate de revizuentă rezultă că prezenta cerere de revizuire tinde în realitate la o nouă judecare a recursului, situație inadmisibilă față de prevederile art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, cu referire la respectarea principiului securității raporturilor juridice. De asemenea, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a reținut că revizuirea nu poate fi admisă ca o modalitate deghizată de înlesnire a redeschiderii unui proces soluționat definitiv și că numai erorile care nu au devenit vizibile decât la finalul unei proceduri judiciare pot justifica o derogare de la principiul securității juridice pe motivul că nu au putut fi îndreptate prin exercitarea căilor ordinare de atac (cauza Sergey Petrov c. Rusiei, Hot. nr. 1861/2005 din 10 mai 2007, par. 28; Pehenitehny c. Rusiei, Hot. nr. 30.422/2003 din 14 februarie 2008, par. 26). Prin urmare, ținând seama că în revizuirea întemeiată pe art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 nu se poate solicita reanalizarea situației de fapt și a aspectelor care au primit deja o dezlegare în instanța de recurs inclusiv din perspectiva dreptului Uniunii Europene, Înalta Curte, ținând seama și de dezlegările date de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin Decizia nr. 45/12 decembrie 2016 privind pronunțarea unei hotărâri prea­labile pentru interpretarea dispozițiilor art. 21 alin. (2) din Legea conten­ciosului administrativ nr. 554/2004, urmează să respingă cererea de revizuire, ca nefondată.

Temeiul legal al soluției adoptate cu privire la cererea de sesizare a CJUE și la cererea de revizuire Față de considerentele de la pct. 9 din prezenta decizie, Înalta Curte va respinge cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, formulată de revizuenta A. S.R.L.. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 513 C. proc. civ., coroborate cu art. 21 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, va respinge cererea de revizuire formulată de revizuenta A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 3862 din 13 septembrie 2022, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2017, ca nefondată.