ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3817/2023

Ședința publică din data de 14 septembrie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Oradea, secția de contencios administrativ și fiscal la data 28.11.2022, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală-Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj Napoca-Administrația Județeană a Finanțelor Publice Maramureș și Agenția Națională de Administrare Fiscală-Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj Napoca-Administrația Județeană a Finanțelor Publice Satu Mare, suspendarea Deciziei nr. 33039/30.08.2022 de angajare a răspunderii solidare în situația atragerii răspunderii solidare prevăzute la art. 25 alin. (2

1

) din Legea nr. 207/2015 emise în dosarul de executare nr. 4519 de ANAF-DGRFP Cluj-Napoca-Administrația Județeană a Finanțelor Publice Maramureș și a actului subsecvent, reprezentat de Titlul executoriu nr. x/04.11.2022 emis de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Satu-Mare până la pronunțarea instanței de fond, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 27 din 30 ianuarie 2023, Curtea admis excepția inadmisibilității invocată de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca-prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Satu Mare și, în consecință, a respins ca inadmisibilă cererea de suspendare a Titlului executoriu nr. x/04.11.2022 emis de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca-prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Satu Mare.

A respins ca nefondată cererea de suspendare a executării Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. x/30.08.2022.

Împotriva acestei sentințe, în condițiile art. 483 C. proc. civ., reclamanta a formulat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 5/8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a sentinței recurate și, rejudecând, admiterea cererii de suspendare a Deciziei nr. 33039/30.08.2022 de angajare a răspunderii solidare emise de DGRFP Cluj Napoca-Administrația Județeană a Finanțelor Publice Maramureș până la pronunțarea instanței de fond.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a apreciat recurenta-reclamantă, evidențiind anumite pasaje din considerentele hotărârii recurate, că instanța de fond s-a limitat la a arăta argumente general valabile în materia cererilor de suspendare act administrativ, fără a se raporta în concret la motivele invocate prin acțiune. Instanța ar fi trebuit să observe faptul că motivul antrenării răspunderii solidare a sa, în calitate de administrator, nu a fost nu poate fi nedeclararea obligațiilor fiscale datoare.

Astfel, prin omisiunea de a formula o motivare reală și pertinentă, i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil recunoscut de 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, instanța având sarcina de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților.

A mai apreciat recurenta că instanța a aplicat greșit normele de drept prevăzute la art. 14 din Legea nr. 554/2004, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 sau 8 C. proc. civ., după cum se apreciază că normele prevăzute de art. 14 din lege sunt de procedură sau norme materiale.

S-a constatat greșit că în cauză nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat și paguba iminentă.

Referitor la cazul bine justificat, instanța a dat o interpretare și aplicare greșită dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. t) din aceeași lege. Prin acțiune a invocat faptul că actul administrativ atacat nu este motivat, motiv care se înscrie noțiunii de caz bine justificat.

Atragerea răspunderii sale s-a bazat pe prezumții ale organului fiscal legate în principal de imposibilitatea debitorului B. S.A. de a-și achita datoriile fiscale. Împrejurarea reținută prin actul atacat nu răspunde exigențelor legale de motivare, răspunderea instituită prin art. 25 alin. (2

1

) din Codul de procedură fiscală fiind o răspundere civilă delictuală pentru fapta proprie, o răspundere de natură subiectivă, administratorul răspunzând doar pentru acțiunile/inacțiunile proprii, respectiv pentru modul înc are și-a exercitat atribuțiile de administrator al societății. O astfel de răspundere nu se poate prezuma, organul fiscal având obligația de a demonstra riguros faptul că administratorul a determinat cu rea-credință acumularea și sustragerea de la plata acestor obligații.

O interpretare contrară încalcă principiul bunei-credințe prevăzut de art. 14 alin. (2) C. civ. și art. 12 din Codul de procedură fiscală și conduce la abuzuri grave din partea organelor fiscale.

În continuarea criticilor sale, recurenta a făcut trimitere la jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție și la literatura de specialitate.

Faptul că organul fiscal a emis în mod abuziv o decizie vădit nelegală bazată pe prezumții, iar nu fapt concrete imputabile societății, doar cu scopul de a găsi un responsabil pentru plata datoriilor fiscale ale debitorului B. S.A. în insolvență rezultă inclusiv din omisiunea organului fiscal de a uza de procedura angajării răspunderii administratorului debitorilor pentru care s-a dispus deschiderea procedurii insolvenței. Dacă ar fi uzat de acest drept al său pe care îl are în calitate de creditor majoritar (deținând 98,97% din toalul creanțelor B.), decizia de angajare a răspunderii ar fi trecut prin filtrul justiției, însă intimatele au ales să nu formuleze o astfel de cerere dar să emită un act administrativ-fiscal care să nu fie trecută prin filtrul instanței înainte ca angajarea răspunderii să producă efecte juridice.

A mai apreciat recurenta-reclamantă că instanța a reținut greșită că actul ar fi motivat, considerentele sale neținând cont de niciuna dintre dispozițiile legale referitoare la angajarea răspunderii solidare a administratorului sau la motivarea deciziei de angajare a unei astfel de răspunderi și în niciun caz nu răspund criticilor invocate prin acțiune.

Pentru a se putea dispune angajarea răspunderii civile delictuale pentru modul în care și-a exercitat atribuțiile de administrator al societății, organul fiscal are obligația de a demonstra riguros faptul că administratorul a determinat cu rea-credință acumularea și sustragerea de la plata obligațiilor fiscale, conform art. 26 alin. (4) lit. e) din Codul de procedură fiscală și art. 25 și 26 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală. Decizia organului fiscal trebuie să cuprindă o analiză a condițiilor răspunderii solidare, la baza căreia trebuie să există fapte ilicite săvârșite cu rea-credință și descrierea faptelor pe care se bazează și raportul de cauzalitate dintre acestea și prejudiciu.

Prin decizia atacată organul fiscal nu a identificat faptele pretins culpabile ale societății recurente, limitându-se la a arăta simplist că există raport de cauzalitate, fără a indica faptele și actele pe baza cărora a ajuns la această concluzie, după cum se arată și în literatura de specialitate.

Instanța în mod greșit a interpretat art. 14 din Legea nr. 554/2004 raportat la art. 2 alin. (1) lit. t) din lege când a considerat că lămurirea aspectelor legate de îndeplinirea condițiilor antrenării răspunderii solidare ar ține de interpretarea dispozițiilor legale aplicabile și de valoarea probatorie a înscrisurilor și nu s-ar putea realiza pe calea sumară a procedurii reglementate de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, ci doar în cadrul acțiunii în anularea actului administrativ-fiscal.

O analiză în aparență a legalității actului, o simplă lecturare a acestuia ar fi condus la concluzia neîndeplinirii condiției antrenării răspunderii solidare, pentru că în cuprinsul deciziei nu se identifică fapta ilicită săvârșită cu vinovăție a administratorului.

Referitor la paguba iminentă, a susținut recurenta că instanța a încălcat art. 2 lit. ș) din Legea nr. 554/2004, considerentele hotărârii recurate nerăspunzând apărărilor invocate prin acțiune.

Astfel, în cazul său paguba produsă ar fi greu de reparat, întrucât, datorită cuantumului sumei stabilite prin decizia contestată, 8.171.311 RON, o executare silită a acestei sume nu doar că i-ar afecta patrimoniul, ci ar conduce neechivoc la la blocarea activității societății și la insolvență, fiind de 14 ori mai mare decât cifra de afaceri pe anul 2021.

Intimata-pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj Napoca-Administrația Județeană a Finanțelor Publice Maramureș a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, apreciind că hotărârea de fond a fost dată cu aplicarea corectă a art. 14 din Legea nr. 554/2004.

II. Soluția instanței de recurs

Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurentă, circumscrise motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., cu apărările intimatelor-pârâte și cu dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, reținând în acest sens, în acord cu instanța de fond, că analiza sumară a motivelor de nelegalitate invocate cu privire la actul a cărui suspendare s-a solicitat în cauză nu oferă indicii suficiente de răsturnare a prezumției de legalitate de care se bucură respectivul act, în cazul particular supus evaluării.

1.1. Preliminar, în ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte reține că, sub imperiul acestei norme de drept, se pot include doar neregularități de ordin procedural, care atrag sancțiunea nulității sentinței în condițiile art. 174 C. proc. civ., altele decât cele prevăzute expres în cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Acest motiv de casare vizează o singură ipoteză de nulitate, respectiv încălcarea formelor procedurale. Astfel, hotărârea poate fi casată pentru acest motiv atunci când se invocă, cu titlu de exemplu, nesemnarea minutei de către judecători; nerespectarea principiului oralității, al publicității ședințelor de judecată; încălcarea dreptului de apărare urmare a nelegalei citări a părții pentru ultimul termen de judecată; respingerea cererii de recuzare dacă a fost cauzată o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii ș.a.m.d.

Recurenta-reclamantă nu a indicat ce normă de procedură ar fi încălcat instanța în adoptarea soluției, întreaga sa argumentație vizând, după cum s-a consemnat la pct. I.2 al prezentei decizii, faptul că instanța ar fi aplicat eronat dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, în ceea ce privește îndeplinirea condițiilor ce trebuiesc îndeplinite cumulativ pentru a se dispune suspendarea executării actului administrativ.

De altfel, recurenta a indicat alternativ motivul de casare prevăzut de pct. 5 sau de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmând a analiza criticile recurentei din perspectiva celui din urmă motiv de nelegalitate.

1.2. Instanța de control judiciar apreciază că sunt nefondate criticile formulate de recurenta-reclamantă privind nemotivarea sentinței recurate, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Astfel, nemotivarea hotărârii judecătorești este sancționată de legiuitor, pornind de la obligația statului de a respecta dreptul părții la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Cu alte cuvinte, art. 6 paragraf 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina instanței, obligația de a proceda, la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor probatorii ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența.

Recurenta-reclamantă susține că instanța nu ar fi analizat în concret și prin raportare la argumentele din acțiune și la dispozițiile legale incidente îndeplinirea sau nu a condițiilor cumulative pentru admiterea cererii de suspendare executare act administrativ.

Însă, contrar alegațiilor recurentei, lecturând considerentele sentinței recurate, Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc exigențele dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei și limitele în care a fost învestită, prima instanță a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispozițiile legale aplicabile cererii cu care a fost învestită.

Astfel, judecătorul a explicat soluția pronunțată în dispozitiv, prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că acesta a analizat actele dosarului și argumentele părții, referitoare la nemotivarea deciziei atacate și la aparența de legalitate a acesteia, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia respingerii acțiunii, reținând că nu ar fi îndeplinite condițiile cazului bine justificat și prevenirii unei pagube iminente prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

În sensul dispozițiilor art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., precum și a art. 6 § 1 din CEDO, motivele de fapt și de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt și de drept care au condus instanța la adoptarea soluției din dispozitiv.

Aceasta înseamnă, așa cum s-a reținut în practica consolidată a instanței supreme, având în vedere că motivarea unei hotărâri este o chestiune de sinteză, de conținut, nu de volum, că instanța nu este obligată să răspundă punctual tuturor susținerilor/apărărilor părților ori fiecărei nuanțe date de părți textelor pe care acestea și-au întemeiat cererile, care pot fi sistematizate în funcție de legătura lor logică, cerință pe care o îndeplinește sentința recurată, faptul că soluția pronunțată nu este în concordanță cu opinia recurentei neputând să atragă casarea hotărârii în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

1.3. De altfel, după cum se va arăta în continuare, instanța de control judiciar validează soluția primei instanțe, constatând că nu poate fi reținut nici motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., referitor la încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Măsura suspendării actului administrativ se circumscrie noțiunii de protecție provizorie a drepturilor și intereselor particularilor până la momentul la care instanța competentă va cenzura legalitatea actului, consacrată prin mai multe instrumente juridice internaționale, atât în sistemul de protecție instituit în cadrul Consiliului Europei, cât și în ordinea juridică a Uniunii Europene.

Legea nr. 554/2004 prevede în art. 14 și 15 atribuția instanței de contencios administrativ de a ordona măsuri vremelnice de suspendare a executării actului administrativ atunci când drepturile sau interesele legitime ale particularilor sunt supuse unui risc iminent de vătămare, în scopul evitării exercitării abuzive a prerogativelor de care dispun autoritățile publice în contextul puterii lor discreționare.

Art. 14 din Legea nr. 554/2004 impune, în acest scop, îndeplinirea cumulativă a condiției existenței unui caz bine justificat și a iminenței unei pagube, conform definițiilor legale cuprinse în art. 2 alin. (1) lit. ș) și t) din același act normativ.

Cazul bine justificat și iminența unei pagube sunt analizate în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze, fiind lăsate la aprecierea judecătorului, care nu poate efectua decât o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza împrejurărilor de fapt și de drept prezentate de partea interesată, cu respectarea unui echilibru rezonabil între interesul public pe care autoritatea publică este obligată să îl îndeplinească și drepturile subiective sau interesele legitime private care pot fi afectate.

Din dispozițiile generale ale Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, rezultă că actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate, adoptat pe baza și în limitele legii, fiind executoriu din oficiu.

Pe de altă parte, din dispozițiile art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004 rezultă că suspendarea executării unui act administrativ este o măsură excepțională ce poate surveni exclusiv când acest lucru este prevăzut expres în lege (suspendarea de drept - ope legis), ori când sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de lege (suspendarea la cererea persoanei vătămate prin actul administrativ).

Îndeplinirea celor două condiții este verificată, în funcție de circumstanțele cauzei, printr-o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza argumentelor de fapt și de drept prezentate de partea interesată, care trebuie să ofere indicii suficiente pentru răsturnarea prezumției de legalitate de care se bucură actul administrativ și să facă verosimilă iminența producerii unei pagube greu sau imposibil de înlăturat în ipoteza în care actul contestat ar fi, în final, anulat de instanță.

Noțiunea de caz bine justificat a fost definită la art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, ca fiind acele împrejurări legate de starea de fapt și de drept care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.

În jurisprudența sa, Înalta Curte a reținut că, pentru conturarea cazului temeinic justificat, care să impună suspendarea unui act administrativ, instanța nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăși cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-și limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt și/sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumției de legalitate de care se bucură un act administrativ.

Astfel de împrejurări vădite, de fapt sau/și de drept, care sunt de natură să producă o îndoială serioasă cu privire la legalitatea unui act administrativ au fost reținute de Înalta Curte ca fiind, exempli gratia, emiterea unui act administrativ de către un organ necompetent sau cu depășirea competenței, actul administrativ emis în temeiul unor dispoziții legale declarate neconstituționale, nemotivarea actului administrativ, modificarea importantă a actului administrativ în calea recursului administrativ (reducerea importantă a cuantumului sumelor reținute ca obligații bugetare) etc.

În prezenta cauză nu se regăsește niciuna din aceste "împrejurări vădite", argumentele recurentei-reclamante neavând capacitatea de a produce o îndoială serioasă asupra prezumției de legalitate de care se bucură actul administrativ.

Înalta Curte reține că nu este suficient ca reclamanta să afirme existența unor motive de nelegalitate, ci trebuie să ofere unele elemente probatorii, evidente, care fără o cercetare aprofundată să permită formarea unui dubiu asupra legalității actului.

Aceste indicii de nelegalitate este necesar să fie evidente, pentru a putea fi identificate cu ușurință la nivelul aparențelor.

Fără a relua considerentele instanței de fond, care a făcut o analiză completă a argumentelor invocate de părți, în limitele procedurii vizând suspendarea executării unui act administrativ, se constată că argumentele recurentei-reclamante, care face trimitere și la literatura de specialitate și la jurisprudența instanței supreme din diverse cauze pe care le apreciază a fi relevante, - referitoare, în esență, la interpretarea eronată/încălcarea art. 25 alin. (2

1

), art. 26 alin. (4) lit. e) Codul de procedură fiscală, la conduita organelor fiscale care ar fi emis abuziv decizia și ar fi omis să utilizeze procedura angajării răspunderii administratorului debitorilor pentru care s-a dispus deschiderea procedurii insolvenței, la dovedirea aspectelor vizând reaua-credință și a raportului de cauzalitate dintre acțiunile administratorului societății B. S.A. și, implicit, la stabilirea aspectului dacă sunt îndeplinite condițiile pentru antrenarea răspunderii solidare a acestuia, - reprezintă veritabile critici de nelegalitate care se analizează în cadrul acțiunii în anulare, ce nu pot fi subsumate condiției cazului bine justificat, întrucât acceptarea unui asemenea raționament ar echivala cu o prejudecare a fondului litigiului care privește examinarea legalității deciziei atacate.

Susținerile recurentei-reclamante excedează analizei instanței și nu sunt capabile să dovedească îndeplinirea condiției cazului bine justificat, verificarea acestor aspecte presupunând administrarea unui probatoriu complex.

Or, în cadrul procedurii sumare a suspendării executării actului administrativ nu poate fi prejudecat fondul cauzei, de aceea nici probatoriului administrat pentru stabilirea existenței unor indicii de răsturnare a prezumției de legalitate de care se bucură actul administrativ, nici analizei efectuate de instanță nu li se pot pretinde amploarea și profunzimea probelor și raționamentelor pe care se fundamentează o soluție pronunțată cu privire la acțiunea în anularea actului.

Judecătorul fondului a analizat aspectele invocate în limitele învestirii sale, în raport cu obiectul acțiunii și cu aplicarea corectă a normelor de drept material, neputându-se reține incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În ceea ce privește cea de-a doua condiție, a prevenirii unei pagubei iminente, în raport cu cele reținute anterior nu se mai impune analiza criticilor recurentei-reclamante, ambele condiții trebuind să fie îndeplinite cumulativ.

Toate considerentele expuse, converg către concluzia că soluția pronunțată de instanța de fond este legală, motiv pentru care recursul declarat în cauză va fi respins ca nefondat, în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004 și al art. 496 alin. (1) din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 27 din 30 ianuarie 2023 a Curții de Apel Oradea, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 14 septembrie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.