ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3579/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 12 iulie 2021, pe rolul Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, astfel cum a fost precizată la data de 4 august 2021, reclamanții A., B., C. și D., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, au solicitat anularea art. 4 alin. (14) lit. b) din Procedura de anulare a obligațiilor de plată accesorii aprobată prin OMFP nr. 2100/2020, anularea Deciziei nr. 740035/13.07.2021, prin care a fost respinsă plângerea prealabilă formulată împotriva ordinului atacat, precum și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 198 din 3 noiembrie 2021, Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A., B., C. și D., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 198 din 3 noiembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs reclamanții A., B., C. și D., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea acțiunii. Susțin recurenții-reclamanți că prima instanță a făcut o greșită aplicare în cauză a prevederilor art. 4 alin. (14) lit. b) din Procedura de anulare a obligațiilor de plată accesorii, aprobată prin OMFP nr. 2100/2020, raportat la art. XI din O.U.G. nr. 69/2020, reținând eronat că prevederile ordinului respectă dispozițiile ordonanței de urgență a guvernului. În opinia recurenților-reclamanți, interpretarea instanței de fond cu privire la dispozițiile art. XI din O.U.G. nr. 69/2020 adaugă la lege, câtă vreme, din cuprinsul textului de lege, rezultă că pot face obiectul anulării și, ulterior, restituirii, și creanțele fiscale accesorii stinse până la data de 31.03.2020, accesorii ale unor obligații bugetare principale cu scadențe anterioare datei de 31 martie 2020 inclusiv și stinse până la această dată. Or, prin dispozițiile art. 4 alin. (14) lit. b) din OMFP nr. 2100/2020 se limitează în mod nelegal, din punct de vedere temporal, obligațiile bugetare în legătură cu care se dispune anularea la accesoriile nestinse după data de 31.03.2020. Mai arată recurenții-reclamanți că o astfel de interpretare conduce la încălcarea principiului egalității în fața legii, prevăzut de art. 16 din Constituție, generând o discriminare între persoanele care au achitat obligațiile fiscale principale și au stins toate accesoriile până la data de 31.03.2020 și cele care au achitat obligațiile fiscale principale până la data de 31.03.2020, dar nu au achitat/stins accesoriile aferente până la acest termen.

Apărările formulate în cauză Intimatul-pârât Ministerul Finanțelor a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Cererea de sesizare a Curții Constituționale 5.1. Prin cererea înregistrată în dosarul instanței de recurs la data de 12 mai 2023, recurenții-reclamanți A., B., C. și D. au solicitat sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. XI din O.U.G. nr. 69/2020, apreciate a fi contrare prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituție. 5.2. Pentru soluționarea cererii de sesizare a Curții Constituționale, a fost constituit dosarul asociat nr. x/2021, conform dispozițiilor art. 104 din Regulamentul de organizare și funcționare administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Cererea de suspendare a judecății recursului Recurenții-reclamanți A., B., C. și D. au solicitat suspendarea judecății recursului, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea excepției de neconstituționalitate invocate și publicarea deciziei Curții Constituționale. II. Soluția instanței de recurs II.1. În ceea ce privește cererea de suspendare a soluționării cauzei, întemeiată pe dispozițiile art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte reține că acest text de lege reglementează un caz de suspendare facultativă a judecății, ceea ce presupune o analiză din partea instanței asupra oportunității suspendării judecării cauzei. În cauza de față, în raport de soluția de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. XI din O.U.G. nr. 69/2020, pronunțată prin încheierea din 28 iunie 2023, în dosarul nr. x/2021, Înalta Curte apreciază că suspendarea judecării prezentului recurs în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. nu este oportună, adoptarea acestei măsuri putând conduce la o temporizare excesivă a soluționării unei căi extraordinare de atac. Este de observat că, în cazul sesizării Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate invocată în cursul soluționării unei cereri de chemare în judecată sau a unei căi de atac, măsura suspendării judecării pricinii nu mai este prevăzută de lege, odată cu abrogarea, prin art. I pct. 3 din Legea nr. 177/2010, a dispozițiilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 care prevedeau suspendarea de drept a judecării cererilor pe perioada soluționării excepției de neconstituționalitate. Abrogarea acestor dispoziții a fost însoțită de reglementarea unui caz de revizuire suplimentar în materie civilă, de natură să asigure părților garanțiile specifice dreptului la un proces echitabil, reglementat de art. 509 alin. (1) pct. 11 din C. proc. civ., potrivit căruia revizuirea unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă, ulterior rămânerii definitive a hotărârii, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză, declarând neconstituțională prevederea care a făcut obiectul acelei excepții. În concluzie, apreciind că măsura suspendării soluționării recursului nu este oportună, iar în cazul admiterii excepției de neconstituționalitate există un remediu procedural, constând în revizuirea hotărârii pronunțate de instanța de control judiciar, Înalta Curte va respinge cererea de suspendare formulată de recurenții-reclamanți. II.2. Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanți este nefondat, pentru următoarele considerente: Prin cererea introductivă de instanță, recurenții-reclamanți au solicitat anularea art. 4 alin. (14) lit. b) din Procedura de anulare a obligațiilor de plată accesorii aprobată prin OMFP nr. 2100/2020, susținând că aceste dispoziții sunt contrare art. XI din O.U.G. nr. 69/2020, în aplicarea căruia a fost adoptat articolul contestat. Pentru o mai bună înțelegere a chestiunii de drept disputate în cauză, Înalta Curte consideră necesară redarea conținutului celor două texte normative. Dispozițiile art. XI din O.U.G. nr. 69/2020, denumit "Anularea accesoriilor aferente obligațiilor bugetare principale cu scadențe anterioare datei de 31 martie 2020 și stinse până la această dată", statuează că: "Dobânzile, penalitățile și toate accesoriile aferente obligațiilor bugetare principale cu scadențe anterioare datei de 31 martie 2020 inclusiv și stinse până la această dată se anulează dacă sunt îndeplinite cumulativ și în mod corespunzător condițiile prevăzute la art. IX lit. b)-d)." Prevederile art. 4 alin. (14) lit. b) din Procedura de anulare a obligațiilor de plată accesorii aprobată prin OMFP nr. 2100/2020 au următoarea redactare: "În aplicarea prevederilor art. XI din ordonanța de urgență, pentru obligațiile accesorii aferente obligațiilor bugetare principale cu scadențe anterioare datei de 31 martie 2020 și stinse până la această dată, pentru care organul fiscal a emis, dar nu a comunicat decizia referitoare la obligațiile de plată accesorii sau aceasta nu a fost emisă, acesta nu mai comunică decizia referitoare la obligațiile de plată accesorii sau nu mai emite această decizie, după caz, iar obligațiile accesorii se scad din evidența analitică pe plătitor pe bază de borderou de adăugare/scădere a obligațiilor fiscale. Obligațiile de plată accesorii ce pot face obiectul anulării sunt: a) cele aferente obligațiilor bugetare principale al căror termen de prescripție a dreptului de a cere executarea silită conform Codului de procedură fiscală nu s-a împlinit; b) cele datorate și nestinse la data de 31 martie 2020 inclusiv." În esență, recurenții-reclamanți susțin că prima instanță a aplicat și interpretat greșit textele normative anterior menționate, prin prisma prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituție, considerând că este încălcat principiul egalității în fața legii prin reglementarea unui tratament diferențiat între subiecții de drept fiscal care au achitat obligațiile fiscale principale până la data de 31 martie 2020, dar nu au achitat și accesoriile aferente până la această dată și care beneficiază de facilitatea fiscală a anulării accesoriilor neachitate, pe de-o parte și, pe de altă parte, cei care au achitat atât obligațiile fiscale principale, cât și accesoriile aferente până la data de 31 martie 2020 și care nu beneficiază de anularea debitelor accesorii. Înalta Curte constată că criticile recurenților-reclamanți sunt nefondate, instanța de fond concluzionând în mod corect că textul art. 4 alin. (14) lit. b) din Procedura de anulare a obligațiilor de plată accesorii aprobată prin OMFP nr. 2100/2020 respectă dispozițiile art. XI din O.U.G. nr. 69/2020. Astfel, art. XI din O.U.G. nr. 69/2020 prevede că dobânzile, penalitățile și toate accesoriile se anulează, dacă sunt aferente obligațiilor bugetare principale stinse până la data de 31 martie 2020, iar împrejurarea că se referă la obligațiile accesorii nestinse (neachitate până la termenul menționat) este confirmată de măsura de anulare pentru care a optat legiuitorul; în caz contrar, textul ar fi trebuit să dispună și/sau restituirea sumelor achitate cu acest titlu, nu doar anularea accesoriilor. În aplicarea acestui text de lege, lit. b) a art. 4 alin. (14) din OMFP nr. 2100/2020 a prevăzut că obligațiile de plată accesorii ce pot face obiectul anulării sunt cele datorate și nestinse la data de 31 martie 2020 inclusiv, existând, așadar, o concordonață completă cu textul art. XI din O.U.G. nr. 69/2020, în aplicarea căruia a fost elaborat. Argumentele de nelegalitate expuse de recurenții-reclamanți reprezintă, în realitate, critici referitoare la modalitatea de legiferare a unui pretins tratament diferențiat între diverși subiecți fiscali, însă aceste critici nu privesc dispozițiile OMFP nr. 2100/2020, ci însuși textul O.U.G. nr. 69/2020, care operează cu distincțiile amintite și ale cărui prevederi fac obiectul excepției de neconstituționalitate înaintată de instanța de recurs spre soluționare Curții Constituționale. În concluzie, în speță nu se constată o încălcare a principiilor ierarhiei actelor normative și forței juridice a actelor normative, consacrate de art. 1 alin. (5) din Constituție și art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, astfel că soluția instanței de fond este legală, fiind întemeiată pe corecta aplicare și interpretare a art. 4 alin. (14) lit. b) din OMFP nr. 2100/2020 raportat la art. XI din O.U.G. nr. 69/2020. În consecință, nefiind incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții A., B., C. și D..