ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3453/2023

Ședința publică din data de 22 iunie 2023

Asupra contestației de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea nr. x din data de 07.03.2023, înregistrată la aceeași dată la Curtea de Apel București sub nr. x/2023, Consiliul Concurenței a solicitat autorizarea inspectării unității HDD, WD10EZEX - 22MFCA0, S/N: x copiate și sigilate cu sigiliile albastre autocolante "Consiliul Concurenței x" și "Consiliul Concurenței y" în timpul inspecției inopinate desfășurate la sediul social al întreprinderii A. S.A., în perioada 01- 03.11.2022.

Curtea de Apel București, prin încheierea nr. 3 din 8 martie 2023, a admis cererea formulată de Consiliul Concurenței și a autorizat inspectarea unității HDD, WD10EZEX - 22MFCA0, S/N: x copiate și sigilate cu sigiliile albastre autocolante "Consiliul Concurenței x" și "Consiliul Concurenței y" în timpul inspecției inopinate desfășurate la sediul social al întreprinderii A. S.A., în perioada 01- 03.11.2022, pentru o perioadă de 90 de zile, începând cu data de 15.03.2023.

Împotriva acestei încheieri a formulat contestație A. S.A., prin care a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună admiterea contestației și casarea în tot a încheierii contestate și reținerea cauzei spre rejudecare, urmând ca, în rejudecare, să se dispună respingerea cererii de autorizare formulate de Consiliul Concurenței, în ceea ce privește autorizarea inspectării unității HDD, WD10EZEX - 22MFCA0, S/N: x copiate și sigilate cu sigiliile albastre autocolante "Consiliul Concurenței x" și "Consiliul Concurenței y" în timpul inspecției inopinate desfășurate la sediul social al întreprinderii A. S.A., în perioada 01- 03.11.2022, pentru o perioadă de 90 de zile, începând cu data de 15.03.2023.

Încheierea atacată este nelegală și netemeinică, ea fiind afectată de vădite vicii de legalitate.

Încheierea atacată este nemotivată, în considerentele încheierii fiind practic reluate, în mod cvasi-identic, susținerile prezentate de Consiliul Concurenței în cuprinsul cererii de autorizare. O astfel de motivare este insuficientă, în condițiile în care ea nu cuprinde niciun considerent propriu instanței.

Or, nerespectarea obligației de motivare - obligație reglementată în mod expres în materia analizată, la art. 40 alin. (2) din Legea concurenței, teză finală, conduce la subminarea autorității hotărârii judecătorești întrucât, pe de o parte, împiedică accesul întreprinderii la o cale de atac efectivă iar, pe de altă parte, nu permite instanței de control judiciar a realiza în mod efectiv controlul jurisdicțional, asupra încheierii atacate.

Din analiza încheierii Contestate, urmează a se observa faptul că, în cauză, Curtea de Apel București motivează încheierea în mod strict formal - în concret. în considerentele încheierii de autorizare sunt preluate mot-a-mot precizările realizate de C. civ. în cuprinsul cererii de autorizare.

Astfel cum se va observa, contrar dispozițiilor art. 40 alin. (2) teză finală din Legea concurenței nr. 21/1996, Instanța de autorizare nu motivează în concret încheierea Atacată, prin redarea punctuală a considerentelor care au condus la adoptarea deciziei.

Potrivit dispozițiilor art. 40 alin. (2) din Legea concurenței:

"Cererea de autorizare se judecă în camera de consiliu, fără citarea părților. Judecătorul se pronunță asupra cererii de autorizare în termen de cel mult 48 de ore de la data înregistrării cererii. încheierea se motivează și se comunică Consiliului Concurentei în tenven de cel mult 48 de ore de la pronunțare."

De asemenea, în cuprinsul încheierii atacate, instanța nu analizează și, pe cale de consecință, nu redă niciun considerent referitor la proporționalitatea măsurilor (nu analizează și nu motivează aspectul ca măsurile preconizate să nu fie nici arbitrare și nici excesive), fiind astfel încălcate principiile de bază ale dreptului european în materia inspecțiilor realizate de autoritățile naționale de concurență.

În plus, netrecând deloc cererea de autorizare printr-un filtru propriu, Curtea de Apel București nu sesizează faptul că, autoritatea justifică măsurile coercitive numai pentru o perioadă limitată de timp, pentru perioada anterioară datei de 24.09.2021, Consiliul Concurenței nedeținând nici cel mai mic indiciu care să justifice autorizarea judiciară solicitată și, respectiv, măsurile coercitive preconizate (care implică inspectarea de documente și informații începând cu anul 2002).

Mai precis, deși în vederea declanșării investigației și în vederea determinării limitelor în care se va desfășura investigația, autoritatea a analizat atât informații aferente perioadei 24.09.2021 - 01.11.2022, cât și informații aferente perioadei anterioare datei da 24.09.2021, din analiza Consiliului Concurenței a rezultat faptul că:

- se verifică existența de indicii privind săvârșirea de posibile fapte anticoncurențiale, pentru perioada 24.09.2021-01.11.2022;

- cât privește perioadele anterioare datei de 24.09.2021, deși avute în vedere cu ocazia analizei realizate de C. civ., datele corespunzătoare perioadelor anterioare nu au relevat nici cel mai mic indiciu de natură a justifica ingerința Autorității, autorizată potrivit încheierii Atacate.

Ca un ultim aspect, a precizat faptul că, potrivit junsprudenței constante a CEOO, inspecțiile inopinate din materia concurenței sunt asimilate perchezițiilor din materie penală, iar un astfel de mandat/o astfel de autorizare nu poate fi exprimată în termeni generali, precum în situația încheierii de autorizare din speță.

În drept, contestația a fost întemeiată pe dispozițiile art. 40 alin. (7) din Legea concurenței, pe dispozițiile Regulamentului de procedură al Consiliului Concurenței din 29.06.2017, pe celelalte dispoziții ale Legii concurenței, pe dispozițiile C. proc. civ., precum și pe jurisprudența CEDO și CJUE și toate celelalte dispoziții de drept național și european indicate în cuprinsul cererii, cu luarea în considerare și a dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Constituția României.

3.1. La termenul de judecată din data de 25 mai 2023, contestatoarea a depus la dosar cerere privind sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene cu următoarele întrebări preliminare:

a) se opun interpretării și aplicării art. 40 alin. (2) și alin. (4) din Lege concurenței nr. 21/1996 ("Legea concurenței"), de o manieră ce a condus la o practică a instanțelor naționale de autorizare a inspecțiilor inopinate ale autorității naționale de concurență, precum și de autorizare ulterioară a desfășurării de acțiuni specifice inspecției, asupra informațiilor stocate și arhivate în mediul concurenței nr. 21/1996 ("Legea concurenței"), de o manieră ce a condus la o practică a instanțelor naționale de autorizare a inspecțiilor inopinate ale autorității naționale de concurență, precum și de autorizare ulterioară a desfășurării de acțiuni specifice inspecției, asupra informațiilor stocate și arhivate în mediul electronic (și care au fost preluate cu ocazia acestor inspecții), precum cea din acțiunea principală, în care analiza instanței naționale se rezumă la însușirea/reluarea în mod generic a argumentelor aduse de autoritatea de concurență în cererea de autorizare a inspecției, fără o analiză propriu-zisă și o argumentație proprii instanței de autorizare, care să asigure proporționalitatea măsurilor de inspecție și care să elimine riscul ca măsurile coercitive preconizate să aibă un caracter arbitrar sau excesiv?

b) impun o obligație în sarcina instanțelor naționale ce autorizează inspecți le inopinate ale autorității naționale de concurență și desfășurarea de activități specifice asupra mediilor de stocare pe care au fost preluate, cu ocazia aces'or inspecții, informațiile stocate și arhivate în mediul electronic, de a interpreta și aplica art. 39 și 40 din Legea concurenței, în sensul limitării în mod expres, prin hotărârea de autorizare judecătorească a inspecției/prin hotărârea de autorizare judecătorească a desfășurării activităților specifice, asupra mediilor electronice de stocare, pe care sunt stocate și arhivate informațiile preluate cu ocazia inspecției, a documentelor și informațiilor ce pot fi ridicate de că re inspectorii de concurență, doar la documente și informații cu privire la bunurile și serviciile oferite de întreprinderea inspectată pe piața/sectorul ce face obiectul investigației autorității de concurență?

c) impun o obligație în sarcina instanțelor naționale ce autorizează inspecțiile inopinate ale autorității naționale de concurență și realizarea de activități specifice asupra informațiilor stocate și arhivate în mediul electronic și care au fost preluate cu ocazia inspecției, de a interpreta și aplica art. 39 și 40 din Legea concurenței, în sensul de a limita perioada/intervalul de timp ce poate face obiectul inspecției inopinate (inspectorii de concurență putând examina și ridica doar acele documente și informații relevante pentru investigație, ce se circumscriu acestei perioade) la perioada pentru care autoritatea de concurență justifică că deține informații/indicii pentru a suspecta o potențială încălcare a regulilor de concurență de către întreprinderea inspectată, sau cel mult la perioada corespunzând maximului termenului de prescripție a dreptului autorității de concurență de a aplica sancțiuni contravenționale, potrivit dreptului național?

În motivarea cererii de sesizare a CJUE, contestatoarea a arătat în esență următoarele:

Trimiterea preliminară reprezintă un mecanism fundamental al dreptului Uniunii Europene, care a fost creat în scopul de a oferi instanțelor judecătorești din statele membre mijlocul procedural pentru a asigura o interpretare și o aplicare uniforme a acestuia pe întreg teritoriul Uniunii.

Potrivit art. 19 (3) (b) din Tratatul privind Uniunea Europeană ("TUE") și art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene ("TFUE"), CJUE este competentă să se pronunțe cu titlu preliminar cu privire la interpretarea dreptului Uniunii și cu privire la validitatea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii.

În conformitate cu dispozițiile art. 267 TFUE, o instanță națională poate adresa CJUE o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare referitoare la interpretarea sau validitatea unei norme a dreptului Uniunii, în cazul în care apreciază că o astfel de decizie îi este necesară pentru soluționarea litigiului cu care a fost sesizată.

Se impune sesizarea CJEU pentru asigurarea interpretării dreptului național conform dispozițiilor europene, de natură să asigure respectarea drepturilor întreprinderilor supuse inspecțiilor Consiliului Concurenței, în virtutea principiilor efectivității și supremației dreptului Uniunii.

Astfel cum reiese din secțiunile anterioare, dreptul european și CEDO au trasat linii ferme în ceea ce privește puterile de inspecție ale autorităților, respectiv măsurile ce trebuie luate de statele membre pentru protejarea drepturilor societăților inspectate:

- măsurile coercitive preconizate de către autoritățile naționale de concurență trebuie să facă obiectul unui control judecătoresc efectiv, de natură să asigure proporționalitatea acestora (faptul că nu sunt nici arbitrare și nici excesive), în baza unor criterii obiective - existența unui astfel de control efectiv destinat să asigure respectarea dreptului Uniunii este inerentă unui stat de drept;

- protecția împotriva unor intervenții arbitrare sau disproporționate ale autorităților publice în sfera de activitate privată a unei persoane (fizice sau juridice) este un principiu general al dreptului Uniunii;

- principiul supremației dreptului Uniunii nu permite ca prin aplicarea/interpretarea unor norme interne să se aducă atingere unității și eficacității dreptului Uniunii;

- instanțele naționale sunt obligate să interpreteze dispozițiile naționale în lumina dreptului Uniunii și să dea dreptului intern o interpretare conformă cu cerințele dreptului Uniunii;

- există limite ferme împotriva "expedițiilor exploratorii" (fishing expeditions) ale autorităților de concurență, inspecțiile nefiind permise pentru sectoare/activități în legătură cu care nu există suspiciuni anterioare de încălcare a legii;

- inspecțiile autorităților de concurență sunt asimilate unor percheziții din sfera dreptului penal, iar mandatul nu trebuie formulat în termeni vagi, generali, pentru a nu permite o marjă de apreciere excesivă autorității publice.

În ciuda limitărilor clare față de mandatul ce poate fi acordat autorităților de concurență în desfășurarea de inspecții inopinate, respectiv obligațiile instanțelor naționale de a asigura proporționalitatea măsurilor coercitive avute în vedere de autoritatea națională de concurență, prevederile Legii concurenței au un caracter lacunar, conducând la o interpretare a legii, de către instanțele naționale, contrară dreptului european.

În practică, caracterul lacunar al Legii concurenței a condus la o practică generalizată a instanțelor unde, astfel cum este exemplificat și în acțiunea principală, instanțele de autorizare a inspecțiilor Consiliului Concurenței:

- acordă în mod automat un mandat autorității de concurență, fără un control judecătoresc efectiv - elocventă în acest sens este lipsa de motivare a încheierilor de autorizare emise de Curtea de Apel București. Practic, instanța se rezumă în a prelua întocmai argumente din cererea de autorizare, fără nicio analiză propriu-zisă și o argumentație proprii instanței de autorizare;

- încheierile de autorizare emise în baza Legii concurenței, deși ar putea include în considerente anumite precizări cu privire la faptele și sectoarele suspectate de Consiliul Concurenței, au de regulă un conținut foarte general, preluat ca atare de către instanță, din cuprinsul cererii de autorizare formulate de către autoritate și care conferă autorității de concurență, în practică, o marjă de apreciere excesivă, respectiv, permite analiza și preluarea de informații și documente ce depășesc scopul și obiectul investigației;

- există numeroase situații unde considerentele și dispozitivul autorizațiilor judecătorești cu privire la inspecții nu sunt în acord, dispozitivul acordând, spre exemplu, un mandat nelimitat în ceea ce privește perioada supusă inspecției, deși investigațiile (astfel cum sunt detaliate în considerente și în ordinele specifice ale Consiliului Concurenței), vizează o perioadă de timp bine delimitată.

Nu în ultimul rând, față de circumstanțele cauzei, trebuie avute în vedere și Recomandările CJUE în atenția instanțelor naționale, referitoare la efectuarea trimiterilor preliminare, potrivit cărora,,[o] trimitere preliminară se poate dovedi deosebit de utilă în special atunci când se ridică în fata instanței naționale o nouă chestiune de interpretare care prezintă un interes general pentru aplicarea uniformă a dreptului Uniunii [...]".

Astfel, pentru justa soluționare a acțiunii principale și având în vedere valoarea de principiu a problemelor de drept aplicabile, de natură a schimba întreaga jurisprudență națională cu privire la autorizarea inspecțiilor Consiliului Concurenței, consideră că se impuse sesizarea CJUE în cauză.

Prin întâmpinare, Consiliul Concurenței a solicitat respingerea contestației împotriva încheierii atacate și, în consecință, menținerea acesteia ca legală și temeinică.

Intimatul Consiliul Concurenței a arătat că, niciunul din argumentele contestatoarei nu este fundamentat, încheierea criticată respectând atât exigențele de motivare, cât și de apreciere a proporționalității măsurii și de observare a limitelor legale aferente.

Prin punctul de vedere depus la dosar, Consiliul Concurenței a solicitat respingerea cererii de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Cu privire la cererea contestatoarei de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene:

Examinând cererea contestatoarei de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, în raport cu actele și lucrările dosarului și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte o va respinge, apreciind că întrebările preliminare formulate nu întrunesc cerința de a fi utile și pertinente în soluționarea litigiului.

În conformitate cu dispozițiile art. 267 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene (fost 234 Tratatul Comunităților Europene), Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să se pronunțe, cu titlu preliminar, cu privire la:

a) interpretarea tratatelor;

b) validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii.

Alin. (2) din text prevede posibilitatea unei instanțe dintr-un stat membru de a sesiza Curtea de Justiție a Uniunii Europene, dacă apreciază că o decizie în această privință este necesară în soluționarea pricinii, iar în cazul în care chestiunea se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe naționale, ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanță este obligată să sesizeze Curtea.

Ca atare, procedura hotărârii preliminare prevăzută de dispozițiile art. 267 din TFUE dă posibilitatea instanțelor statelor membre de a adresa întrebări Curții de Justiție, cu ocazia unui litigiu aflat pe rolul acestora, întrebările vizând interpretarea sau validitatea normei comunitare fiind adresate înainte de a se pronunța hotărârea în litigiul pendinte, singurul competent a decide dacă întrebările sunt relevante pentru soluționarea litigiului, precum și asupra conținutului acestora, fiind judecătorul național.

În conformitate cu o jurisprudență consacrată (Hotărârea din 29 noiembrie 1978, Pigs Marketing Board, considerentul 25, 83/78, Rec. p. 2347 și Hotărârea din 28 noiembrie 1991, Durighello, considerentul 8, C-186/90, Rec. p. 1-5773), în cadrul cooperării dintre CJUE și instanța națională, instituită prin art. 177 din TFUE, este de competența instanței naționale, care este învestită cu soluționarea cauzei, are cunoștință directă despre situația de fapt și probele administrate și trebuie să-și asume responsabilitatea hotărârii judecătorești subsecvente, să aprecieze, având în vedere particularitățile litigiului, asupra necesității pronunțării unei hotărâri preliminare.

Totodată CJUE a estimat că nu se poate pronunța asupra unei întrebări preliminare adresate de o instanță națională, atunci când este evident că interpretarea sau aprecierea valabilității unei norme comunitare, solicitată de instanța națională, nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul acțiunii principale (a se vedea, în special, Hotărârea din 26 octombrie 1995, Furlanis Construzioni Generali, C-143/94, Rec. p. I-3653, considerentul 12), sau atunci când problema este de natură ipotetică, iar Curtea nu dispune de elementele de fapt sau de drept necesare pentru a răspunde într-o manieră utilă întrebărilor care i-au fost adresate (a se vedea, în special, Hotărârea Meilicke din 16-07-1992, C83/1991).

În acest context, Curtea de Justiție a Uniunii Europene s-a pronunțat în sensul că și instanțele care soluționează irevocabil un litigiu au posibilitatea de a aprecia asupra pertinenței și utilității interpretării care ar putea fi dată de Curtea de la Luxembourg în cauza dedusă judecății.

În cauza 283/81, Cilfit și Lanificio di Gavardo SpA, soluționată prin hotărârea din 6-10-1982, CEJ (în prezent CJUE) a precizat care sunt circumstanțele și factorii ce trebuie avuți în vedere de instanțele naționale (inclusiv de cele ale căror soluții nu sunt supuse unei căi de atac) pentru a hotărî dacă sesizează sau nu instanța Uniunii Europene cu solicitarea pronunțării unei hotărâri preliminare.

Astfel, concluzia Curții în această cauză a fost că instanțele ale căror decizii nu mai pot fi atacate în dreptul intern nu sunt obligate să folosească procedura hotărârii preliminare, atunci când consideră că problema legată de interpretarea unor prevederi din Tratat, ridicată de una din părțile din proces, care solicită sesizarea CJUE cu o întrebare preliminară, nu este pertinentă, iar răspunsul la întrebare, oricare ar fi acesta, nu este concludent în soluționarea litigiului.

Tot în jurisprudența CJUE s-a stabilit că instanțele naționale sunt cele în măsură să aprecieze, în funcție de particularitățile fiecărei cauze, atât asupra necesității unei întrebări preliminare în vederea soluționării fondului litigiului, cât și asupra pertinenței întrebărilor adresate Curții.

Astfel, chiar în Cauza Da Costa, Curtea de Justiție a subliniat că "o instanță națională ale cărei decizii nu pot face obiectul unei căi de atac în dreptul intern trebuie, atunci când i se adresează o întrebare de drept comunitar, să își îndeplinească obligația de sesizare a Curții de Justiție, cu excepția cazului în care constată că întrebarea adresată nu este pertinentă sau că dispoziția comunitară în cauză a făcut deja obiectul unei interpretări din partea Curții sau că aplicarea corectă a dreptului comunitar se impune cu o asemenea evidență încât nu mai lasă loc nici unei îndoieli rezonabile".

Așadar, cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene se formulează doar în situația în care, în cursul unul litigiu aflat pe rol, se ivește problema interpretării sau validității unei norme comunitare.

Prin urmare, instanța națională este cea care stabilește relevanța dreptului uniunii europene pentru soluționarea litigiului aflat pe rol și dacă cererea de adresare a unei întrebări preliminare este sau nu necesară.

Înalta Curte reține că, în materie, Curtea de Justiție a recunoscut instanțelor naționale o marjă largă de apreciere a relevanței unei hotărâri preliminare, iar instanței naționale îi revine obligația de a înainta o cerere preliminară doar atunci când consideră că există dubii în legătură cu aplicarea sau interpretarea unei norme a uniunii.

Întrebarea ce se poate adresa de instanța națională vizează exclusiv probleme de interpretare sau validitate a dreptului european, iar nu aspecte legate de dreptul național sau elemente particulare ale speței deduse judecății.

Raportat la considerentele și reperele jurisprudențiale mai sus expuse, cu certă valoare doctrinară, Înalta Curte reține lipsa de pertinență dar și de utilitate a întrebărilor propuse de contestatoare, fapt ce determină respingerea cererii de sesizare a CJUE formulată în cauză.

În speță, constată Înalta Curte că, toate întrebările preliminare formulate se referă la aspecte ce țin strict de lămurirea situației de fapt și de aplicarea normelor legale la aceasta, iar nu la concepte sau noțiuni de drept european, astfel cum impune utilizarea mecanismului întrebărilor preliminare.

În ceea ce privește prima întrebare, referitoare la pretinsa nemotivare a încheierii emise de Curtea de Apel București, constată instanța de control judiciar că, practic, aceasta înglobează criticile de nelegalitate formulată față de încheierea de autorizare contestată, susținându-se totodată, că instanța a preluat formulările din cererea de autorizare, fără a efectua un examen propriu al autorizării inspecției.

Or, întrebarea urmărește să soluționeze, prin mecanismul sesizării CJUE, divergența de opinie cu intimatul în ceea ce privește motivarea încheierii contestate.

Constată Înalta Curte că, soluționarea întrebării ar implica analiza fondului litigiului și interpretarea/aplicarea dreptului național de către instanța europeană, demers ce excedează competențelor sale în contextul procedurii întrebărilor preliminare.

Referitor la cea de a doua întrebare, ce vizează obiectul investigației autorității de concurență, reține Înalta Curte că, prin aceasta, contestatoarea urmărește ca instanța europeană să procedeze la interpretarea normelor dreptului intern în ceea ce privește limitele investigației Consiliului Concurenței, prin raportare la obiectul acesteia, și, totodată, să interpreteze legislația națională în ceea ce privește conținutul încheierii de autorizare a inspecției.

Reține Înalta Curte că, aspectele invocate de contestatoare nu pun o problemă de interpretare a dreptului Uniunii Europene, ci o problemă de aplicare a acestui drept, care este atributul instanței naționale.

Referitor la cea de a treia întrebare, vizând pretinsa limitare a obiectului inspecției inopinate la perioada pentru care Consiliul Concurenței justifică că deține informații/indicii, constată instanța de control judiciar că, întrebarea formulată implică o soluționare pe fond a cauzei.

Astfel, prin întrebările formulate, contestatoarea nu urmărește să obțină interpretarea unor reglementări europene, cu privire la care se presupune că ar avea un conținut neclar, ci, în realitate, încearcă să determine interpretarea situației de fapt din prezenta cauză de către instanța europeană.

În cazul de față, nu este vorba de o solicitare care să vizeze validitatea sau interpretarea normelor de drept european, contestatoarea urmărind, în esență, dezlegarea litigiului de către instanța europeană, în condițiile în care, Înalta Curte constată că speța oferă suficiente elemente pentru ca instanța supremă să fie în măsură să soluționeze cauza prin aplicarea reglementărilor naționale în acord cu dreptul Uniunii Europene.

Așadar, din chiar modalitatea de formulare a întrebărilor preliminare, prin referire la aspecte de fapt aflate în dispută și reciproc contestate de către părți, asupra cărora instanța națională urmează a se pronunța în litigiul principal, Înalta Curte reține că se tinde, în realitate, să obțină o "decizie de îndrumare" în soluționarea în concret a cauzei de către instanța națională, din partea CJUE, ceea ce evident excedează competenței acestei din urmă instanțe.

Conform prevederilor art. 267 TFUE și ale jurisprudenței în materie, CJUE are doar obligația interpretării normelor indicate de instanța națională, cu luarea în considerare a particularităților cauzei, fără însă a face vreo apreciere pe fondul demersului judiciar și fără a pronunța o hotărâre prin care să fie dezlegate chestiunile litigioase din cauză, aceste prerogative fiind în mod evident și exclusiv atributul instanței naționale.

Față de aceste împrejurări de fapt și de drept, având în vedere conținutul întrebărilor preliminare propuse, care relevă aspecte ce intră în competența de analiză și soluționare a instanței naționale, Înalta Curte constată că dezlegarea prezentului recurs nu depinde de interpretarea ce ar urma să fie dată de CJUE., astfel că va respinge cererea contestatoarei privind sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra contestației

Examinând legalitatea încheierii contestate prin prisma criticilor invocate, a apărărilor formulate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată următoarele:

Prin cererea cu nr. x din 07.03.2023, Consiliul Concurenței a solicitat Curții de Apel București, în temeiul art. 39 și 40 din Legea nr. 21/1996, precum și ale art. 26 alin. (8) din Regulamentul de procedură al Consiliului Concurenței, autorizarea inspectării unității HDD, copiate și sigilate cu sigiliile Consiliului Concurenței tip autocolant nr. x și y în timpul inspecției inopinate care a avut loc la sediul A. în perioada 01-03.11.2022.

Prin încheierea nr. 3 din data de 08.03.2023, contestată în prezenta cauză, Curtea de Apel București a admis cererea formulată de Consiliul Concurenței și a autorizat inspectarea unității HDD sus-menționate.

În susținerea contestației, s-a arătat în esență că, încheierea este nemotivată; instanța nu a respectat exigențele referitoare la verificarea respectării standardului de proporționalitate a măsurii preconizate; nu este indicată perioada din care provin datele și informațiile preluate pe unitatea HDD a cărei inspecție a fost autorizată.

Sunt neîntemeiate, urmând a fi respinse susținerile contestatoarei, în sensul că, încheierea care face obiectul cauzei de față este nemotivată.

Contrar celor susținute de contestatoare, soluția primei instanțe instanțe este corespunzător argumentată, iar, motivarea îndeplinește exigențele aplicabile în materia unei hotărâri judecătorești.

În concret, cu privire la modalitatea de motivare a hotărârii judecătorești, C. proc. civ. nu conține dispoziții de detaliu, reglementând doar în art. 425 considerentele hotărârii, ca parte a conținutului hotărârii, ce cuprinde "obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților".

Aplicarea acestei dispoziții se face având în vedere și jurisprudența CEDO, potrivit căreia un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanțiile date de art. 6 par. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, include printre altele dreptul părților de a fi în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Aceasta implică mai ales în sarcina instanței obligația de a proceda la un examen efectiv, real și consistent al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența în determinarea situației de fapt. Obligația de motivare impune o apreciere întotdeauna în funcție de natura cauzei, de circumstanțele acesteia. Motivarea unei hotărâri trebuie înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv al tuturor argumentelor aduse de parte - dar nici ignorarea lor - ci un răspuns al argumentelor fundamentale, al acelora care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția.

Totodată, motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esență, de conținut, aceasta trebuind să fie clară, concisă și concretă, în concordanță cu probele și actele de la dosar.

Astfel, din parcurgerea considerentelor încheierii, reiese faptul că, aceasta răspunde exigențelor unei motivări clare și sistematice, fiind prezentată detaliat situația de fapt care a determinat solicitarea, temeiul de drept și rațiunile pentru care o astfel de măsură se impune a fi autorizată, fiind pronunțată cu corecta aplicare a prevederilor art. 40 alin. (2) din Legea nr. 21/1996 .

Curtea de Apel București a procedat la verificarea justificării măsurii inspecției forensic în contextul investigației declanșate de intimatul Consiliul Concurenței, reținând în concret argumentele care arată necesitatea unui astfel de demers pentru succesul operațiunii de identificare a documentelor relevante.

Încheierea conține motivarea proporționalității măsurii inspectării unității HDD, ținând cont de scopul urmărit de Consiliul Concurenței, respectiv acela de a identifica și de a obține informații și documente necesare pentru a verifica realitatea și sfera unei situații de fapt și de drept determinate.

În încheiere se arată în mod expres funcția deținută de domnul B. în cadrul A. și responsabilitățile acestuia, cu relevanță pentru obiectul investigației.

Așadar, prima instanță a apreciat că măsura inspectării unității HDD nu este nici arbitrară și nici excesivă, ținând cont în special de obiectul inspecției, gravitatea încălcării suspectate, importanța elementelor de probă.

Totodată, prin încheiere se arată necesitatea de a fi parcurși pașii inspecției forensic, pentru a se examina în concret informațiile digitale existente pe discul copiat, în vederea selectării documentelor concludente pentru potențiala conduită anticoncurențială investigată de Consiliul Concurenței.

Prin urmare, încheierea contestată, conține atât detalierea situației de fapt, cât si chestiunile de drept incidente în cauză.

Contestatoarea a mai susținut că, în încheierea contestată nu este indicată perioada din care provin datele și informațiile preluate pe unitatea HDD a cărei inspecție a fost autorizată.

Contestatoarea A. a arătat că, "având în vedere vechimea în cadrul A. a dlui B., documentele și informațiile preluate prin procedura forensic acoperă o perioadă foarte îndelungată de timp, de peste 20 de ani, datând inclusiv din anul 2002".

Argumentele contestatoarei A. privind perioada din care provin datele și informațiile preluate pe unitatea HDD nu pot fi primite.

Reține Înalta Curte că, în realitate, contestatoarea A. confundă perioada la care se referă indiciile de declanșare a investigației cu durata faptei investigate. Împrejurarea că autoritatea de concurență deține indicii care se referă la perioada 24.09.2021-19.09.2022 nu limitează investigația autorității la această perioadă, întrucât, de principiu, situația în care durata reală a faptei investigate se întinde pe o perioadă diferită -de obicei, mai lungă- decât cea cu privire la care autoritatea deține inițial indicii.

Astfel, la debutul investigației, Consiliul Concurenței nu deține, în mod obiectiv, date suficiente care să îi permită o circumstanțiere precisă și completă a faptei.

Instrumentele procedurale, precum inspecțiile inopinate, pe care le deține Consiliul Concurenței în cadrul unei investigații permit strângerea de informații ce conduc la o conturare cât mai exactă a dimensiunii faptei investigate, aceasta nefiind predeterminată, nici sub aspectul duratei și nici sub alte aspecte (părți implicate, piețe relevante etc), de informațiile deținute la momentul declanșării sau la cel al efectuării inspecțiilor inopinate.

În acest sens, în Cazul T-339/04, France Telecom S.A. vs Comisia, s-a reținut în esență că, în decizia de inspecție, Comisia Europeană nu are obligația de a delimita precis piața în cauză, de a încadra juridic exact încălcările prezumate sau de a indica perioada în cursul căreia ar fi fost comise încălcările, ci trebuie să indice în cel mai precis mod posibil, prezumțiile pe care înțelege să le verifice, prin urmare, posibila faptă anticoncurențială care face obiectul investigației în dreptul național. Întrucât la nivelul Comisiei Europene nu exista un ordin de declanșare a investigației, similar dreptului intern, ci doar decizia prin care se dispune inspecția, "prezumția" la care face referire jurisprudența europeană și pe care urmărește să o verifice autoritatea reprezentând, în mod evident, încălcarea suspectată a normelor de concurență.

Susținerea contestatoarei referitoare la o pretinsă extindere a inspecției la perioade care nu au legătură cu faptele anticoncurențiale cercetate nu reflectă realitatea, întrucât menține aceeași confuzie între perioada vizată de indicii și durata efectivă a faptei investigate.

Potrivit art. 38 din Legea concurenței, autoritatea de concurență are puterea conferită prin lege de a inspecta orice documente/informații legate de încălcarea ce face obiectul investigației, independent de perioada care ar rezulta din indiciile de care dispune la un anumit moment al investigației.

De asemenea, contrar susținerilor contestatoarei, în situația în care indiciile vizează o anumită perioadă, iar informațiile obținute relevă o durată mai lungă, nu ar fi necesară nici extinderea investigației, întrucât constatarea că o anumită faptă se întinde pe o durată mai lungă decât cea vizată de indicii nu ar echivala cu o modificare a obiectului investigației. Eventuala extindere a investigației ar opera în situații precum necesitatea introducerii în cauză a altor părți, a modificării pieței relevante sau atunci când se constată că au fost săvârșite și alte fapte decât cele avute în vedere la momentul declanșării investigației.

Deoarece nu există o modificare a obiectului investigației, ci este vizată aceeași faptă, autoritatea de concurență are competența de a ridica orice informații cu referire la aceasta, nefiind limitată la documentele aferente unei anumite perioade din interiorul întregii durate a încălcării.

Așadar, nu există nici pentru instanță obligația de a menționa în cuprinsul încheierii/în dispozitiv un anumit interval de timp, dispozitivul încheierii autorizând Consiliul Concurenței să investigheze o anumită faptă în integralitatea sa și nu o anumită perioadă de timp sau anumite documente precis stabilite anterior inspecției. Astfel, din punct de vedere procedural nu poate exista noțiunea de "perioadă supusă verificării", întrucât ceea ce este supus verificării este reprezentat de toate informațiile referitoare la o anumită faptă.

Concluzionând, Înalta Curte reține că, nu există nicio obligație legală și, în mod corelativ, nicio interdicție statuată prin lege/jurisprudență, din care să rezulte că singurele documente care pot fi ridicate în cursul unei inspecții sunt cele emise/datate în intervalul presupusei durate de săvârșire a faptei, putând exista documente externe acestei perioade care să fie relevante pentru obiectul investigației.

Ridicarea unor documente emanând din altă perioadă decât cea care rezultă, precum în situația de față, din indiciile deținute de autoritate, nu este în sine o dovadă a depășirii obiectului investigației, întrucât la acest moment nu este stabilită în mod definitiv o durată a faptei (tocmai respectivele documente ar putea demonstra că fapta s-a întins pe o perioadă mai lungă, care cuprinde și momentul la care ele au fost emise).

De altfel, instanța care a judecat cererea de autorizare a inspecțiilor inopinate la sediul întreprinderilor investigate a reținut că față de fapta investigată există suspiciunea săvârșirii "cel puțin în perioada 24.09.2021- prezent" (încheierea nr. 21/27.10.2002). Prin urmare, chiar din încheierea inițială de autorizare rezultă că durata faptei nu este una limitată la perioada menționată de A., ci există posibilitatea ca aceasta să aibă o durată mai lungă, nefiind determinat în mod expres și definitiv momentul de început al acesteia, deși indiciile autorității se referă la data 24.09.2021.

În ceea ce privește jurisprudența invocată de către contestatoarea A., cauza T-135/09, Nexans c. Comisiei Europene, reține Înalta Curte că, nu este incidentă în cauză întrucât se referă la o altă situație juridică.

În cauza Nexans, anularea deciziei de inspecție a Comisiei Europene s-a datorat unei "lipse de precizie a deciziei de inspecție în ceea ce privește delimitarea produselor vizate". Prin urmare, în speța Nexans, motivul anulării deciziei de inspecție se referă la un aspect esențial care ține de delimitarea obiectului investigației, respectiv produsul vizat de aceasta, care nu a fost definit cu precizie, ceea ce ar fi conferit Comisiei Europene posibilitatea de a acționa într-o manieră discreționară.

Or, durata faptei nu poate fi asimilată cu produsul vizat, durata fiind un element care poate fi circumstanțiat ulterior în cadrul investigației, în funcție de elementele obținute în cadrul investigației, spre deosebire de produs, care ține tocmai de delimitarea a priori a obiectului investigației.

De altfel, faptul că durata nu este necesar a fi cunoscută încă de la debutul investigației, nefiind, astfel, un element care să limiteze puterile de inspecție, rezultă și din dispozițiile legale referitoare la mențiunile pe care trebuie să le conțină ordinul de inspecție. Astfel, conform art. 38 alin. (6) din Legea concurenței, ordinul de inspecție trebuie să prevadă obiectul și scopul inspecției; data inspecției; sancțiunile aferente în cazul necolaborării; calea de atac ce poate fi promovată împotriva acestuia. Totodată, în cuprinsul ordinului sunt desemnate persoanele care sunt împuternicite să efectueze inspecția, conform art. 38 alin. (4) din Legea concurenței.

Concluzionând, la momentul inițierii investigației, autoritatea de concurență are o viziune preliminară asupra dimensiunii materiale, temporale și geografice a posibilei fapte anticoncurențiale, plecând de la indicii inclusiv temporale care sunt menționate în ordinul de declanșare, însă obligația autorității este de a analiza posibilul comportament anticoncurențial în integralitatea sa, un element specific faptelor anticoncurențiale fiind continuitatea în timp.

Conform dispozițiilor art. 38 din Legea concurenței, autoritatea este în măsură să examineze orice informație care are legătură cu fapta investigată, chiar dacă data acesteia se află în afara perioadei prezumate pe baza indiciilor care au stat la baza declanșării investigației.

Sunt neîntemeiate susținerile contestatoarei, în sensul că, inspecția Consiliului Concurenței este asimilată unei percheziții.

Contrar susținerilor contestatoarei, Înalta Curte reține că, inspecția realizată de Consiliul Concurenței nu poate fi asimilată unei percheziții (acuzații în materie penală), așa cum a statuat Curtea Constituțională în Decizia nr. 6/12 ianuarie 2010.

Dispoziția prin care s-a stabilit că inventarele și punerile de sigilii se fac conform dispozițiilor C. proc. pen., prevăzută la art. 40 alin. (6) din lege, nu conferă inspecției caracterul unei percheziții în materie penală, fiind evident că trimiterea privește strict cele două operațiuni, și nu inspecția în ansamblu.

Dacă inspecția ar fi avut același caracter cu percheziția, o trimitere expresă la legislația procesual penală nu ar fi fost necesară, aceasta aplicându-se și pentru inspecțiile desfășurate de autoritatea de concurență, ca drept comun în materie.

Contestatoarea susține, în mod neîntemeiat, că dintr-o jurisprudență CEDO constantă ar rezulta o asimilare a autorizării prealabile a inspecțiilor inopinate efectuate de Consiliul Concurenței cu mandatele de percheziție din materie penală.

Această susținere nu este susținută de referiri la respectiva jurisprudență menționată, ceea ce se invocă în cererea A. fiind spețe care se referă strict la mandatele de percheziție și nu la încheierile de autorizare. Practic, asimilarea încheierea de autorizare- mandat de percheziție nu este una realizată de instanța CEDO.

Prin urmare, față de considerentele expuse anterior, reiese că nu sunt aplicabile în cauză considerentele CEDO referitoare la caracterul general al mandatului, din speța Van Rossem împotriva Belgiei invocată de A., întrucât încheierea de autorizare nu poate fi asimilată unui mandat din materie penală.

Totodată, prin Decizia Curții Constituționale nr. 390/2019 s-a statuat în sensul că mandatele de percheziție din materie penală au o natură juridică diferită de încheierile de autorizare:

"35. Totodată, nu au putut fi primite susținerile potrivit cărora inspecția realizată de inspectorii de concurență trebuie asimilată noțiunii de "percheziție", prevăzută de C. proc. pen.. Astfel, dispozițiile art. 27 alin. (3) din Legea fundamentală, potrivit cărora percheziția se dispune de judecător și se efectuează în condițiile și în formele prevăzute de lege, se referă la instituția reglementată de dispozițiile din C. proc. pen., care nu poate fi asimilată cu activitatea de inspecție efectuată de inspectorii de concurență, în temeiul Legii nr. 21/1996, aceasta implicând derularea unor operațiuni administrative premergătoare emiterii deciziei prin care se finalizează cazul investigat.

Reține Înalta Curte că, există anumite diferențe esențiale între percheziție și inspecție, din care rezultă natura diferită a celor două instituții juridice.

Astfel, în timp ce perchezițiile pot fi efectuate și fără acordul persoanei percheziționate, în materia concurenței este necesar ca întreprinderea să își exprime acordul cu privire la efectuarea inspecției, aceasta neputând fi realizată prin utilizarea mijloacelor împotriva voinței persoanei inspectate. Inspectorii de concurență nu pot obține accesul prin forță la amplasamentele în care își desfășoară activitatea o întreprindere, la mobilierul sau la informația stocată pe suport electronic aparținând acesteia și nu pot căuta în spațiile vizate fără acordul conducerii respectivei întreprinderi. Organul judiciar poate ridica chiar suportul pe care este stocată informația respectivă pentru a-l supune expertizei judiciare specifice procesului penal, în timp ce inspectorii de concurență pot ridica exclusiv o copie identică a mediilor în care există informațiile relevante. Consiliul Concurenței nu are dreptul să acceseze informația copiată în bloc (arhiva integrală a suportului electronic pe care s-au regăsit datele relevante) fără autorizarea judiciară și fără acceptul reprezentantului legal al societății care trebuie să fie prezent la sediul Consiliului Concurenței cu ocazia inspectării copiei arhivei electronice astfel ridicate, etapă ulterioară inspecției inopinate de la fața locului/din amplasamentele în care își desfășoară societatea activitatea. Desigilarea copiei suportului electronic se poate realiza doar în prezența reprezentantului legal și numai cu acordul acestuia și cu autorizarea dată în prealabil de instanță pentru această nouă inspecție, conform art. 40 din Legea concurenței.

Concluzionând, contrar susținerilor contestatoarei, reiese că nu poate exista o asimilare între noțiunea de percheziție și cea de inspecție inopinată și, pe cale de consecință, între mandatul de percheziție și încheierea de autorizare a inspecțiilor inopinate.

Încheierea de autorizare cuprinde suficiente mențiuni din care să rezulte obiectul inspecției și limitele în care aceasta se va desfășura.

Nu sunt întemeiate susținerile contestatoarei referitoare la "exprimările vagi" ale încheierii, întrucât mențiunile încheierii de autorizare sunt clare, fiind precizate cu claritate: fapta suspectată, presupușii participanți la săvârșirea acesteia, obiectul inspecției forensic, perioada aferentă inspecției, calea de atac ce poate fi exercitată împotriva încheierii.

Pretenția ca instanța să limiteze cercetarea/documentele ce pot fi analizate de Consiliul Concurenței la perioada prezumată în indiciile de declanșare a investigației contravine tocmai unuia dintre scopurile inspecției, care este acela de a identifica toate informațiile relevante privind încălcarea suspectată.

Prin urmare, aspectele invocate de contestatoare nu sunt de natură să conducă la admiterea contestației formulate împotriva încheierii din 08.03.2023, care reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente circumstanțelor de fapt reținute corect în cauză de prima instanță.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în conformitate cu prevederile art. 40 alin. (7) din Legea nr. 21/1996 va respinge contestația ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea privind sesizarea Curții de Justiției a Uniunii Europene, formulată de contestatoare.

Respinge contestația formulată de contestatoarea A. S.A. împotriva încheierii nr. 3 din 8 martie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 22 iunie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.