ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3260/2023

Ședința publică din data de 14 iunie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 15.02.2022 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantele A. S.A., Compania de Transport Feroviar S.A și Grup Transport Feroviar S.A., prin administrator special B., au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, desființarea Rezoluției din data de 19.01.2022, emise de către Inspectorul Șef în lucrarea nr. C22-89, precum și desființarea Rezoluției de clasare nr. 3052 din data de 24.11.2021, dată în lucrarea 21-3689.

Prin sentința nr. 1511 din 23 septembrie 2022, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția lipsei capacității procesuale de folosință a reclamantei A. S.A.;

A admis excepția lipsei dovezii calității de reprezentant privind pe reclamanta Compania de Transport Feroviar București S.A.;

A respins excepția lipsei dovezii calității de reprezentant privind pe reclamanta Grup Transport Feroviar S.A., ca neîntemeiată;

A anulat contestația formulată de reclamanta A. S.A., pentru lipsa capacității procesuale de folosință;

A anulat contestația formulată de reclamanta Compania de Transport Feroviar București S.A., pentru lipsa dovezii calității de reprezentant;

A respins contestația formulată de reclamanta Grup Transport Feroviar S.A., împotriva rezoluției de clasare și împotriva rezoluției inspectorului-șef al Inspecției Judiciare, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței nr. 1511 din 23 septembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal au declarat recurs recurenții-reclamanți Grup Transport Feroviar S.A., A. S.A. și Compania de Transport Feroviar S.A., prin administrator special B., întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și admiterea contestației astfel cum a fost formulată, precum și obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului arată că au sesizat Consiliul Superior al Magistraturii - Inspecția Judiciară cu privire la abaterile disciplinare săvârșite de către dl. judecător C. cu ocazia judecării cauzei ce a format obiectul dosarului penal nr. x/2019 al Tribunalului București, abateri disciplinare care se circumscriu dispozițiilor art. 99 lit. r) și t) din Legea nr. 303/2004, constând în neredactarea hotărârilor judecătorești, din motive imputabile, în termenele prevăzute de lege și exercitarea funcției cu rea-credință, abateri care au produse grave prejudicii petentelor și statului român.

Prin Rezoluția nr. 3052/24.11.2021 emisă de către Direcția de inspecție pentru judecători, nr. lucrare 21-3689 din data de 24.11.2021, s-a dispus clasarea sesizării, iar prin Rezoluția Inspectorului-Șef al Inspecției Judiciare din data de 19.01.2022, nr. lucrare C22-89, s-a dispus respingerea plângerii formulate și menținerea rezoluției atacate.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arată că în mod nelegal instanța de fond a admis excepția lipsei capacității procesuale de folosința a societății A. S.A., hotărârea fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșit a normelor de drept material, în speță ale dispozițiilor art. 260 alin. (11) din Legea nr. 85/2006, întrucât la momentul formulării sesizării CSM, societatea A. S.A. nu era radiată din Registrul Comerțului, având personalitate juridică și, implicit, capacitate procesuală de folosință.

Invocă dispozițiile art. 260 alin. (11) din Legea nr. 85/2006, potrivit cărora:

"(11) Bunurile rămase din patrimoniul societății radiate din registrul comerțului, în condițiile prezentului articol, revin acționarilor/asociaților, în condițiile legii".

Precizează că în dosarul penal orice persoană interesată, care a suferit o pagubă, are calitate procesuală de reprezentare, iar cu privire la societatea A. S.A., care este lichidată, atributele de reprezentare revin acționariatului, potrivit, art. 260 alin. (11) din Legea nr. 31/1990, respectiv dl. B..

Consideră că în mod nelegal instanța de fond a admis excepția lipsei dovezii calității de reprezentant al societății reclamante Compania de Transport Feroviar S.A., hotărârea atacată fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, în speță ale dispozițiilor art. 18 alin. (2) din Legea nr. 85/2006, motiv de casare ce se circumscrie prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sub acest aspect fiind incident și motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucat după deschiderea procedurii falimentului, atribuțiile administratorului special se reduc la cele prevăzute de dispozițiile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 85/2006, care prevede, la lit. c), inclusiv dreptul administratorului special de a formula acțiuni în instanță, coroborat cu art. 33 alin. (2) din aceeași lege.

Astfel, consideră că în mod nelegal instanța de fond a considerat că B. nu poate dovedi calitatea de reprezentant afirmata, dat fiind faptul că nu este menționat ca persoană împuternicită a societății, aspect ce reiese din certificatul ONRC, deși acesta, în calitate de administrator special al societății falite Compania de Transport Feroviar S.A. are dreptul conferit de art. 18 alin. (2) din Legea nr. 85/2006, de a formula acțiuni în fața instanțelor de judecată, hotărârea pronunțata fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Mai arată că în mod nelegal instanța de fond a respins contestația formulată ca fiind neîntemeiată, câtă vreme instanța a recunoscut că încheierea pronunțata la data de 1 iulie 2020 în dosarul nr. x/2019 a fost redactată la data de 5 octombrie 2020, cu nerespectarea termenului de recomandare de 30 de zile prevăzut de art. 406 alin. (1) C. proc. pen., dar Inspecția Judiciară a apreciat că volumul de activitate justifică ușoara întârziere în redactarea încheierii.

Arată că instanța trebuia să precizeze motivele ce au condus la întârzierea redactării încheierii din data de 01.07.2020 și că motivarea Inspectorului - șef cu privire la activitatea încărcată a judecătoului nu îi este opozabilă, deoarece ceea ce se susține constituie o sarcină de serviciu a judecătorului și nu o motivare pentru a justifica întârzierea redactării hotărârii judecătorești.

Critică considerentele hotărârii recurate în sensul că modul în care judecătorul interpretează și aplică legea nu este susceptibil de verificări sub aspect disciplinar decât în măsura în care se constată că au fost încălcate cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane sau atunci când au fost nesocotite din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual, apreciind că aceste argumente contravin prevederilor art. 99

1

din Legea nr. 303/2004.

În acest sens, invocă dispozițiile art. 97 și art. 99

1

din Legea nr. 303/2004.

Susține că instanța de fond în mod nelegal a reținut, în ceea ce privește lipsa motivării hotărârii judecătorești de către dl. judecător C., că motivarea încheierii din data de 1 iulie 2020, chiar succintă, sintetică fiind, conține interpretarea normelor de drept și coroborarea probelor administrate, acestea fiind elemente ale raționamentului logico-juridic și că în acest demers, judecătorul trebuie să decidă liber, fără nicio influență, presiune sau amenințare, iar opinia pe care acesta și-o formează nu poate fi cenzurată în cadrul unei verificări disciplinare.

Arată că acest argument este nelegal, în contextul în care judecătorul a efectuat o analiză trunchiată a aspectelor de nelegalitate și de netemeinicie invocate de recurente, iar pe e altă parte, acesta a preluat în motivare argumentele invocate de procurorul de caz în susținerea soluției de clasare a cauzei, ce a format obiectul dosarului nr. x/2017, argumente prezentate în cuprinsul Ordonanței emise la data de 25.09.2019.

Consideră că încheierea în discuție este arbitrară și contrară prevederilor art. 1, art. 2 și art. 403 C. proc. pen. și ale art. 6 parag. (1) din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, cu atât mai mult cu cât hotărârea în discuție are caracter definitiv, petentele neavând posibilitatea de a o supune unui control de legalitate și temeinicie.

Arată că recurentele au învederat că toate probele administrate în cauză, toate apărările invocate de petente cu privire la existența infracțiunilor sesizate și a vinovăției persoanelor reclamate, toate argumentele cu privire la nelegalitatea și netemeinicia soluției dispuse de procurorul de caz, au fost ignorate, în integralitate, de judecătorul cauzei,

De asemenea, susține că instanța de fond a pronunțat o hotărâre care nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., precum și faptul că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, în speță ale dispozițiilor art. 99

1

din Legea nr. 303/2004, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Susține că instanța de fond a omis să analizeze și să cerceteze faptele săvârșite de procurorul de caz, pe care judecătorul și le-a însușit și care constituie abaterea disciplinară prevăzută de art. 97 din Legea 303/2004, coroborat cu art. 45 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, după cum urmează: plângerea a fost adresată DNA, unde a fost întocmit un raport de expertiză economică și s-a stabilit pentru partea vătămată un prejudiciu de 10.000.000 euro, iar dosarul s-a disjuns la DIICOT; procurorul de caz de la DIICOT nu a făcut nicio anchetă și a preluat dosarul de la DNA în mod abuziv, iar în mod netemneinic și nelegal, a anulat raportul economic, fără motivare; procurorul de caz nu a respectat art. 92 C. proc. pen., și nici pe cele ale art. 306 și art. 100 alin. (3) și (4) C. proc. pen.

Precizează că procurorul de caz, prin ordonanța dată, a făcut confuzie între nota de frână a vagoanelor și TUI (taxa utilizare infrastructura), susținând că valoarea reală se regăsește în TUI și că a găsit diferența de tonaj între TUI și factura întocmită către beneficiar; că pe lună executau 100 de trenuri de transport și se facturau numai 50 și că toate trenurile, atât cele facturate, cât și cele nefacturate, sunt înregistrate în TUI, care aparține Statului român și unde se înregistrează fiecare tren, stația de expediere, tonajul trenului și destinația.

Intimata-pârâtă Inspecția Judiciaăr a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului ca nefondat.

Consideră că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., având în vedere că instanța de fond prin admiterea excepției lipsei dovezii calității de reprezentant, nu a încălcat dispozițiile art. 82 C. proc. civ., având în vedere că excepția a fost pusă în discuția părților.

Arată că nu este fondat nici motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., instanța de fond motivând coerent și amplu soluția dispusă, cu luarea în considerare a tuturor criticilor ridicate prin cererea introductivă.

Apreciază că nu este incident nici motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanța de fonc făcând o corectă aplicare și interpretare a dispozițiilor de drept material incidente.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 30 ianuarie 2022, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 14 iunie 2023, în ședință publică, cu citarea părților.

Examinând legalitatea sentinței recurate prin prisma criticilor formulate prin cererea de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

În cauză, reclamantele A. S.A., Compania de Transport Feroviar S.A și Grup Transport Feroviar S.A., prin administrator special B., au învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o acțiune prin care au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, desființarea Rezoluției din data de 19.01.2022, emise de către Inspectorul Șef în lucrarea nr. C22-89, precum și desființarea Rezoluției de clasare nr. 3052 din data de 24.11.2021, dată în lucrarea 21-3689.

Prima instanță a admis excepția lipsei capacității procesuale de folosință a reclamantei A. S.A. și a anulat contestația formulată de reclamanta A. S.A., pentru lipsa capacității procesuale de folosință; a admis excepția lipsei dovezii calității de reprezentant privind pe reclamanta Compania de Transport Feroviar București S.A. și a anulat contestația formulată de reclamanta Compania de Transport Feroviar București S.A., pentru acest considerent; a respins excepția lipsei dovezii calității de reprezentant privind pe reclamanta Grup Transport Feroviar S.A., ca neîntemeiată, și a respins contestația formulată de reclamanta Grup Transport Feroviar S.A., împotriva rezoluției de clasare și împotriva rezoluției inspectorului-șef al Inspecției Judiciare, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței instanței de fond au declarat recurs recurentele-reclamante Grup Transport Feroviar S.A., A. S.A. și Compania de Transport Feroviar S.A., prin administrator special B., întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., invocat de recurentele-pârâte prin cererea de recurs, Înalta Curte constată că potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., casarea hotărârii se poate cere când "prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității".

Înalta Curte reține că, sub imperiul acestei norme de drept, se pot include doar neregularități de ordin procedural, care atrag sancțiunea nulității sentinței în condițiile art. 174 C. proc. civ., altele decât cele prevăzute expres în cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Subsumat acestui motiv de casare s-a invocat faptul că instanța de fond în mod greșit a admis excepția lipsei dovezii calității de reprezentant a administratorului special, întrucât după deschiderea procedurii falimentului, atribuțiile administratorului special se reduc la cele prevăzute de dispozițiile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 85/2006, care prevede la lit. c), inclusiv dreptul administratorului special de a formula acțiuni în instanță.

Instanța de recurs apreciază că acest motiv de casare ar fi incident doar în măsura în care o astfel de analiză se impune prin prisma aplicării greșite de către instanța de fond a unor dispoziții legale, cum ar fi regulile procedurale referitoare la invocarea excepției, comunicarea acesteia acesteia celorlalte părți sau discutarea excepției cu nerespectarea principiului contradictorialității, aspecte care nu au fost invocate de recurentele-reclamante.

În speță, însă, ceea ce se critică este soluția dată de către instanța de fond cu privire la excepția lipsei dovezii calității de reprezentant a administratorului special, și nu încălcarea unor norme de procedură referitoare la această excepție.

Prin urmare, această critică se subsumează motivului de casare privind interpretarea sau aplicarea greșită a normelor de drept materiale, urmând a fi analizată în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei"), Înalta Curte reține că, subsumat acestui motiv de casare, recurentele-reclamante au invocat în esență faptul că instanța de fond a omis să analizeze și să cerceteze faptele săvârșite de procurorul de caz, pe care judecătorul și le-a însușit și care constituie abaterea disciplinară prevăzută de art. 97 din Legea 303/2004, coroborat cu art. 45 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, precum și toate aspectele invocate prin cererea de chemare în judecată.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților."

Verificând conținutul sentinței atacate, instanța de control judiciar constată că aceasta îndeplinește exigențele menționate, întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția adoptată.

Motivul de recurs analizat nu are în vedere analizarea de către instanța de fond a fiecăruia dintre argumentele de fapt și de drept folosite de reclamant în cererea de chemare în judecată, instanța având posibilitatea să le grupeze și să le structureze în funcție de problemele de drept deduse judecății, putând să le răspundă prin considerente comune.

Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătorești nu se regăsesc literal toate susținerile invocate de partea reclamantă, sentința nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat.

Doctrina și jurisprudența au afirmat constant că o motivare clară și cuprinzătoare a unei hotărâri judecătorești nu presupune analizarea tuturor afirmațiilor părților, ci doar a acelora cu caracter esențial, chiar și acestea din urmă putând fi tratate în mod global. Este obligatoriu ca judecătorul să analizeze, în mod real și păstrându-și echilibrul dar și obiectivitatea, susținerile ambelor părți cu interese contrare în proces, dar doar acele susțineri care au legătură cu obiectul cauzei, cu fundamentul pretențiilor deduse judecății și cu soluția ce urmează a se dispune, din perspectiva acestei soluții, urmând a fi filtrate și cenzurate respectivele susțineri, fie în sensul reținerii, fie în cel al înlăturării lor.

Astfel fiind, Înalta Curte apreciază că nici acest motiv de recurs nu este întemeiat.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nici acesta nu este fondat.

În ceea ce privește critica conform căreia în mod greșit instanța de fond a admis excepția lipsei capacității procesuale de folosința a societății A. S.A., întrucât la momentul formulării sesizării CSM, societatea A. S.A. nu era radiată din Registrul Comerțului, având personalitate juridică și, implicit, capacitate procesuală de folosință, Înalta Curte constată că aceasta nu este fondată.

Potrivit dispozițiilor art. 251 C. civ. "(1) Persoanele juridice supuse înregistrării încetează la data radierii din registrele în care au fost înscrise".

În speță, în dosarul de insolvență al societății A. S.A., nr. x/2011/a3 al Tribunalului București, secția a VII-a civilă, prin sentința nr. 3198/2021 din data de 08.06.2021 s-a dispus închiderea procedurii insolvenței debitorului A. S.A. și radierea societății debitoare A. S.A. din Registrul Comerțului București.

Astfel, ca efect al radierii societății din registrul comerțului, în baza hotărârii judecătorului sindic de închidere a procedurii falimentului, potrivit Legii nr. 85/2006, societatea a încetat să mai existe și ca urmare, să mai aibă capacitatea de a avea drepturi și obligații în plan procesual, motiv pentru care instanța de fond a reținut în mod corect că dispozițiile art. 260 alin. (11) din Legea nr. 31/1990, invocate de numitul B. nu pot justifica dreptul de reprezentare pe care îl afirmă, acesta referindu-se la acționari/asociați ai societății radiate (bunurile rămase din patrimoniul societății radiate din registrul comerțului, în condițiile prezentului articol, revin acționarilor/asociaților, în condițiile legii), în condițiile în care din certificatul constatator, emis de ONRC, reiese că B. nu are calitatea de acționar al A. S.A., iar pe de altă parte, transferul unor bunuri din patrimoniul societății radiate nu poate genera în nicio ipoteză un drept de reprezentare, deoarece reprezentarea presupune a acționa în numele unei persoane care există, ceea ce nu se poate reține cu privire la societatea A. S.A..

Înalta Curte constată că în mod nefondat au susținut recurentele-reclamante că instanța de fond trebuia să respingă excepția lipsei capacității procesuale de folosință a societății A. S.A., întrucât la momentul formulării sesizării CSM, societatea A. S.A. nu era radiată din Registrul Comerțului, în condițiile în care, fiind vorba de însăși capacitatea societății de a avea drepturi și obligații în plan procesual, aceasta trebuie să existe pe tot parcursul procesului, deci și la momentul pronunțării hotărârii.

Dincolo de acest aspect, dispozițiile art. 260 alin. (11) din Legea nr. 31/1990 nu pot fi interpretate nici în sensul că ar echivala cu prelungirea capacității de folosință a persoanei juridice, întrucât numai legea stabilește momentul și condițiile încetării persoanei juridice.

O altă critică vizează faptul că în mod nelegal instanța de fond a admis excepția lipsei dovezii calității de reprezentant al societății recurente-reclamante Compania de Transport Feroviar S.A., hotărârea fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor art. 18 alin. (2) din Legea nr. 85/2006, având în vedere că după deschiderea procedurii falimentului, atribuțiile administratorului special se reduc la cele prevăzute de dispozițiile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 85/2006, care prevede, la lit. c), inclusiv dreptul administratorului special de a formula acțiuni în instanță, coroborat cu art. 33 alin. (2) din aceeași lege.

Și această critică este nefondată, în condițiile în care semnatarul cererii de chemare în judecată și a cererii de recurs formulate în numele societății Compania de Transport Feroviar București S.A., nu figurează ca persoană împuternicită a societății, aspect care reiese din certificatul ONRC nr. x/16 mai 2022, depus la dosarul de fond.

Mai mult, lichidatorul judiciar al societății, D. SPRL, în calitate de reprezentant al societății, desemnat în procedura falimentului acesteia, a precizat în mod expres, atât în fața instanței de fond, cât și a celei de recurs, că nu își însușește demersurile judiciare făcute de către administratorul special.

Prin urmare, Înalta Curte constată că prima istanță în mod corect a admis excepția lipsei dovezii calității de reprezentant în ceea ce o privește pe reclamanta Compania de Transport Feroviar București S.A., prin B., procedând la anularea contestației.

Cu privire la criticile formulate cu privire la soluția de respingere ca neîntemeiată a contestației declarate de societatea Grup Transport Feroviar S.A., Înalta Curte constată că și acestea sunt nefondate.

Prin acțiunea formulată în contradictoriu cu Inspecția Judiciară s-a invocat încălcarea de către judecătorul vizat abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. r) și t) din Legea nr. 303/2004 în soluționarea dosarului nr. x/2020, aflat pe rolul Judecătoriei Craiova.

Potrivit art. 99 lit. r) și t) din Legea nr. 303/2004:

"Constituie abateri disciplinare: (...)

r) neredactarea sau nesemnarea hotărârilor judecătorești sau a actelor judiciare ale procurorului, din motive imputabile, în termenele prevăzute de lege; (...)

t) exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, dacă fapta nu întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni. Sancțiunea disciplinară nu înlătură răspunderea penală."

De asemenea, se impun a fi reținute și dispozițile art. 99

1

din același act normativ, potrivit cărora:

"(1) Există rea-credință atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane.

(2) Există gravă neglijență atunci când judecătorul sau procurorul nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual."

Astfel, Înalta Curte reține că, potrivit principiului independenței judecătorilor, consacrat de art. 124 alin. (3) din Constituția României, art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor și art. 46 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare, intimata-pârâtă Inspecția Judiciară nu poate cenzura modul de interpretare și aplicare a normelor de drept material sau procesual de către instanța de judecată și nici modul de interpretare a probelor administrate.

Soluțiile pronunțate prin hotărârile judecătorești pot fi modificate doar prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege, așa cum rezultă și din dispozițiile art. 97 alin. (1) și (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată și modificată, potrivit cărora:

"(1) Orice persoană poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii, direct sau prin conducătorii instanțelor ori ai parchetelor, în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligațiilor profesionale în raporturile cu justițiabilii ori săvârșirea de către aceștia a unor abateri disciplinare.

(2) Exercitarea dreptului prevăzut la alin. (1) nu poate pune în discuție soluțiile pronunțate prin hotărârile judecătorești, care sunt supuse căilor legale de atac."

Înalta Curte constată că prin cererea de recurs, recurentele-reclamante au criticat depășirea cu 4 zile de către judecătorul vizat a termenului de redactare a încheierii din data de 1 iulie 2020 în dosarul nr. x/2019, iar pe de altă parte, au criticat argumentul instanței de fond conform căruia modul în care judecătorul a interpretat și aplicat legea nu este susceptibil de verificări sub aspect disciplinar decât în măsura în care se constată că au fost încălcate cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane sau atunci când au fost nesocotite din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual.

În ceea ce privește depășirea cu 4 zile de către judecătorul vizat a termenului de redactare a încheierii din data de 1 iulie 2020, Înalta Curte constată că aceasta nu este în măsură să întemeieze abaterea disciplinară invocată, în condițiile în care din relațiile transmise de către Tribunalul București, la solicitarea inspectorului judiciar, a reieșit că în anul 2020, domnul judecător a intrat în 109 ședințe de judecată, din care a condus 97 de ședințe, a rulat un număr de 953 dosare însumând 21556,15 puncte de complexitate și a soluționat un număr de 549 dosare în total 8301,75 puncte de complexitate, fiindu-i repartizate spre redactare 445 de hotărâri.

De asemenea, din aceeași adresă a reieșit că în anii 2020 și 2021 acesta a îndeplinit atribuții privind activitatea Departamentului executări penale.

Înalta Curte constată, în acord cu cele reținute de către instanța de fond, că depășirea termenului de redactare a încheierii este justificată prin volumul foarte mare de activitate al judecătorului vizat de sesizarea disciplinară în peioada în discuție, neputându-se reține în sarcina sa abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. r) teza I din Legea nr. 303/2004.

Pe de altă parte, recurentele-pârâte nu au făcut dovada prejudiciului suportat prin redactarea cu o întârziere de 4 zile a respectivei încheieri, deși au invocat un asemenea prejudiciu.

În ceea ce privește abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, privind exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, Înalta Curte constată că nici aceasta nu poate fi reținută, având în vedere că recurentele-reclamante critică în fapt soluția pronunțată în dosarul penal și faptul că judecătorul ar fi preluat în hotărârea pronunțată susținerile procurorului de caz.

Or, aceste aspecte fac parte din raționamentul logico-juridic al judecătorului vizat de sesizarea disciplinară, modalitatea de administrare a probelor, aprecierea și coroborarea mijloacelor de probă, interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale, toate acestea fiind operațiuni specifice activității de judecată, ce fac parte din raționamentul logico-juridic în temeiul căruia se pronunță soluțiile judecătorești.

Prin urmare, elementele esențiale ale activității de judecată nu pot fi cenzurate în cadrul verificărilor administrative care se efectuează de către Inspecția Judiciară, ci sunt supuse analizei exclusiv în cadrul controlului judiciar, prin promovarea de către partea nemulțumită a căilor de atac ordinare și, după caz, extraordinare prevăzute de lege.

Astfel, Înalta Curte constată că remediul pus la dispoziție de legiuitor pentru partea nemulțumită de soluția dispusă de magistrat este reprezentat de căile de atac prevăzute de lege în general, iar nu sesizarea Inspecției Judiciare, pentru că, nici pârâta și nici instanța de contencios administrativ nu au competența legală de a verifica soluțiile pronunțate în alte cauze ori modalitatea de interpretare a probatoriului, cum sunt cele menționate de către recurenta-reclaamntă.

Aceasta pentru că în procedura verificărilor derulate conform Legii nr. 317/2004, Inspecția Judiciară nu poate realiza o reinterpretare a probatoriului stabilind veridicitatea unor înscrisuri utilizate în procedura de judecată sau o apreciere proprie asupra modalității de aplicare a unor dispoziții legale, elemente ce se regăsesc în hotărârile pronunțate.

Inspecția Judiciară, în urma verificărilor efectuate asupra aspectelor sesizate și în limitele de competență conferite de lege, prin rezoluția în litigiu a reținut inexistența indiciilor care să conducă la săvârșirea de către magistratul verificat a abaterii sesizate.

Cu alte cuvinte, verificările administrative nu pot implica cenzurarea unor raționamente juridice de drept substanțial sau procedural ori interpretarea și administrarea probatoriului. Modul de examinare a argumentelor, apărărilor sau susținerilor părții reclamante într-o anumită cauză excedează competențelor Inspecției Judiciare, nefiind permis să se realizeze o reanalizare a cauzei sub aspectul legalității și temeiniciei soluției pronunțate de instanță.

Din această perspectivă, nu s-a făcut dovada exercitării funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, astfel încât prin această încălcare să se contureze indiciile săvârșirii unei dintre abaterile disciplinare prevăzute la art. 99 din Legea nr. 303/2004, criticile invocate prin sesizarea adresată Inspecției Judiciare vizând, în concret soluția pronunțată în dosarul penal, recultat al operațiunii de administrare și interpretare a probatoriului, specifice activității de judecată și care se subsumează raționamentului logico-juridic al magistratului, fără a se face dovada încălcării cu știință a normelor de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane ori nesocotirea din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, a normelor de drept material ori procesual.

Sub acest aspect, reține Înalta Curte că, prin Decizia nr. 2 din 11 ianuarie 2012 a Curții Constituționale, instanța de contencios constituțional a statuat cu privire la art. 99 lit. t) și art. 99

1

din Legea nr. 303/2004 că acestea "nu privesc instituirea unui control asupra hotărârilor judecătorești, ci sancționează judecătorul pentru o anumită conduită. Hotărârile pe care acesta le pronunță sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege" și că "nu instituie o nouă cale de atac împotriva hotărârilor judecătorești."

Astfel fiind, obiectul verificării disciplinare nu-l poate constitui raționamentul logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză, ci doar încălcarea cu intenție a normelor de drept material ori procesual, cu scopul determinat de a vătăma o persoană sau doar de a accepta producerea unei asemenea consecințe, în condițiile în care interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale sunt operațiuni specifice activității de judecată, care fac parte din raționamentul logico-juridic în temeiul căruia se pronunță soluțiile judecătorești.

În concluzie, aceste elemente esențiale ale activității de judecată nu pot fi cenzurate în cadrul verificărilor administrative ce se efectuează de către Inspecția Judiciară, ci sunt supuse analizei exclusiv în cadrul controlului judiciar, prin promovarea de către partea nemulțumită a căilor de atac prevăzute de lege, aspect avut în vedere corect de prima instanță.

Prin urmare, pot intra în sfera răspunderii disciplinare numai acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care pun în discuție însăși valabilitatea actelor întocmite de judecător/procuror și pentru care nu poate fi găsită o justificare legală, ceea ce, însă, nu este cazul în speță.

Întrucât argumentele recurentelor-reclamante vizează administrarea probatoriului de către judecătorul vizat de sesizarea disciplinară, precum și soluția pronunțată în raport cu starea de fapt reținută în speță și tind, în realitate, la o reapreciere a materialului probator și la o diferită aplicare a unor norme legale în cadrul indicat în care a fost implicat, o asemenea cerere este incompatibilă cu analiza instanțelor judecătorești și cu cea a Inspecției Judiciare.

Atributul esențial al activității de judecată îl reprezintă raționamentul pe care magistratul îl face atunci când transpune în drept situația de fapt.

Interpretarea normelor este o operațiune rațională și logică de determinare a înțelesului și conținutului acestora, iar coroborarea probelor reprezintă un proces intelectiv de evaluare a acestora, în urma căruia judecătorul stabilește situația de fapt ce urmează să o încadreze în drept. În acest demers, judecătorul trebuie să decidă liber, fără nicio influență, presiune sau amenințare, iar opinia pe care acesta și-o formează nu poate fi cenzurată decât în căile de atac prevăzute de lege, nu și în cadrul unei verificări disciplinare.

A admite altfel ar însemna, pe de o parte, a nesocoti principiul constituțional privind independența judecătorului, iar, pe de altă parte, a încălca dispoziția constituțională potrivit căreia hotărârile judecătorești sunt supuse numai controlului judiciar.

Prin urmare, aspectele invocate de către recurentele-reclamante prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, legalitatea soluției pronunțate fiind confirmată de către instanța de control judiciar, aceasta reflectând interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenții-reclamanți Grup Transport Feroviar S.A., A. S.A. și Compania de Transport Feroviar S.A. prin administrator special B., împotriva sentinței nr. 1511 din 23 septembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenții-reclamanți Grup Transport Feroviar S.A., A. S.A. și Compania de Transport Feroviar S.A. prin administrator special B., împotriva sentinței nr. 1511 din 23 septembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 14 iunie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.