ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2396/2023

Obiectul acțiunii deduse judecății Prin contestația înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 30.03.2021, contestatorul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a solicitat să se dispună admiterea contestației, anularea în tot a Deciziei nr. 25770 emise de către pârât la data de 23.02.2021 prin care a fost respinsă cererea de plată ca tardiv formulată, și obligarea pârâtului la plata sumelor solicitate cu titlu de despăgubiri materiale, dobânda legala si cheltuieli de judecată, prin cererea de plata adresată acestuia. S-a solicitat și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul demers judiciar.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 1387 din 12 octombrie 2021 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal s-a respins acțiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca nefondată.

Căile de atac exercitate în cauză Împotriva sentinței menționate la pct. 2 au formulat recursuri reclamanta și intervenienții. 3.1. Recurenții-intervenienți S.C. B. S.R.L. și C. au formulat recurs în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ. Au arătat că instanța de fond a pronunțat o hotărâre nemotivată în ceea ce privește respingerea cererii de intervenție accesorie, întemeiată pe motive străine de natura cauzei, respingând-o cu motivarea prevăzută la art. 62 din C. proc. civ., ce reglementează cererea de intervenție principală. S-a arătat că au învestit instanța cu o cerere de intervenție accesorie pe care aceasta a respins-o fără o motivare, iar în considerentele si în dispozitivul sentinței instanța nu face trimitere în niciun fel la cererea formulată. În ceea ce privește cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., s-a arătat că instanța de fond a pronunțat o hotărâre cu încălcarea dispozițiilor de drept material referitoare la dreptul de creanță, cu aplicarea greșită a art. 14 din Legea nr. 213/2015 și art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015. Au susținut recurenții - intervenienți că termenul de 90 de zile din art. 14 din Legea nr. 213/2015 și art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015, nu putea sa curgă de la data rămânerii definitive a deciziei I.C.C.J. în lipsa recunoașterii de către FGA a creanței, sens în care cererea de plata trebuia respinsă, evenutual ca prematur formulată, dosarul x/2016 nefiind soluționat definitiv pentru a putea avea o creanță certă lichidă si exigibilă. 3.2. Recurenta - reclamantă A. a invocat nelegalitatea sentinței pronunțate de curtea de apel raportat la cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ. A arătat că instanța de fond a menținut în mod greșit decizia pârâtului de respingere ca tardivă a cererii de despăgubire pe motiv că termenul de 90 de zile ar fi început să curgă la data soluționării definitive a dosarului nr. x/2016 de către Î.C.C.J., respectiv de la data de 02.07.2020, deși recurenta nu a fost parte în acel dosar si nu a avut cunoștință de soluționarea lui. Recurenta a aflat de soluționarea dosarului la data de 24.09.2020, când i-a fost comunicat acest aspect de avocatul societății B., însă de obiectul său a aflat la data de 22.06.2021 când hotărârea a fost depusă în dosarul nr. x/2016, suspendat la Tribunalul Dolj. În aceste condiții susținerea instanței de fond în sensul că a avut cunoștința de soluția pronunțată în dosarul nr. x/2016 deoarece este parte în dosarul nr. x/2016 care s-a suspendat la data de 28.05.2019 și care, ulterior, a avut termen la 20.10.2020, când s-a dispus menținerea măsurii suspendării până la depunerea hotărârii motivate, este una greșită. Dacă se reține data când a avut termen dosarul nr. x/2016 pentru a se discuta repunerea pe rol sau menținerea măsurii suspendării, respectiv data de 20.10.2020, cum ar rezulta din susținerile instanței de fond, de la acest moment până la momentul când a depus cererea de plată sunt mai puțin de 90 de zile, astfel ca aceasta a fost făcută în termen. În plus a apreciat că pentru soluționarea cererii de despăgubire este necesară soluționarea și a dosarului nr. x/2016, astfel că nici termenul de depunere a cererii de despăgubire nu putea să curgă în această perioadă, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 2.226 alin. (1) si 3 C. civ. Pentru aceste motive s-a solicitat să se constate că sentința pronunțată de instanța de fond este nelegală, urmând să se admită recursul, să se caseze sentința recurată, iar în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, având în vedere ca instanța de fond a soluționat cauza fără a judeca fondul, să se trimită cauza la aceeași instanța pentru judecarea fondului.

Apărările formulate în cauză Intimatul - pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate. A arătat intimatul - pârât că nu se poate susține că reclamanta nu avea cunoștință de soluția pronunțată de Î.C.C.J. în cauza x/2016, atâta vreme cât prin soluția Tribunalului Dolj, dosar în care recurenta are calitatea de reclamantă, la data de 28 mai 2019 cauza a fost suspendată până la pronunțarea dosarului nr. x/2016 În noul C. civ. s-a apreciat că, în realitate, prescripția extinctivă trebuie să înceapă nu de la data nașterii dreptului la acțiune, ci de la data când cel interesat a luat cunoștință ori trebuia, după circumstanțele speței, să ia cunoștință de existența acestui drept. În ceea ce privește data depunerii cererii de plată, s-a arătat că reclamanta a înțeles sa o formuleze după expirarea termenului legal pentru asigurătorul D. S.A., în faliment. Deschiderea procedurii de faliment împotriva D. S.A. s-a făcut prin încheierea pronunțata la data de 03 decembrie 2015 în dosarul nr. x/2015 de Tribunalul Bucuresti-Sectia a VII-a civila, devenind definitivă la data de 28 aprilie 2016, termen de la care încep a se calcula cele 90 zile (pentru creanțele născute anterior rămânerii definitive), conform prevederilor art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților și art. 14 din Legea nr. 213/2015.

Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată următoarele: 5.1. Argumente de fapt și de drept relevante În fapt, Prin cererea de plată depusă la Fondul de Garantare a Asiguraților și înregistrată sub nr. x/12.11.2020 reclamanta a solicitat plata din disponibilitățile Fondului a sumei de 6.019,2 GPB și 27.123,4 euro, reprezentând daune materiale urmare a evenimentului rutier din data de 18.06.2013. În cadrul procedurii administrative necontencioase, F.G.A a analizat cererea de plată a reclamantei înregistrată cu nr. x/12.11.2020, iar Comisia Specială a dispus respingerea integrală a cererii de plată ca tardiv formulate. În drept, potrivit art. 14 din Legea nr. 213/20155: "În vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asiguratorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prezentă în reglementările emise în aplicarea prezentei legi." De asemenea, potrivit art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților: "Pentru încasarea de la Fond a indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva societății de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr.

Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorității de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condițiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, și în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanțele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii de faliment cererea de plată poate h depusă în maximum 90 de zile de la data nașterii dreptului de creanță al creditorului de asigurări" 5.2. Analizând criticile comune formulate de recurenta - reclamantă și de recurenții - intervenienți din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. (când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei), Înalta Curtea constată caracterul nefondat al acestora. Curtea de apel, în interpretarea dispozițiilor mai sus menționate a stabilit că momentul la care s-a născut dreptul de creanță este marcat de data rămânerii definitive a deciziei civile pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal la data de 02.07.2020, în dosarul civil nr. x/2016, prin care s-a anulat decizia de respingere a cererii formulate de B. S.R.L. motivat de lipsa unei asigurări R.C.A. valabile la data accidentului. S-a reținut că data de la care începe să curgă termenul legal de decădere de 90 de zile este 02.07.2020 si se împlinește în data de 02.10.2020. Cum petenta a depus cererea de plată la data de 12.11.2020, a constatat instanța că aceasta este decăzută din dreptul său subiectiv de a-și mai putea valorifica pretențiile, conform dispozițiilor art. 2545 și următoarele C. civ. Constată Înalta Curte că sentința de fond recurată îndeplinește cerințele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât instanța de fond a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispozițiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecății. Considerentele instanței de fond sunt coerente și logice, apte de a susține dispozitivul, iar împrejurarea că instanța nu a valorificat argumentele reclamantei este consecința logică a soluției pronunțate, fiind de subliniat în acest context că, întotdeauna, considerentele instanței vor fi în opoziție cu argumentele unei părți, atunci când, urmare hotărârii pronunțate, partea va fi căzută în pretenții. 5.3. În ceea ce privește recursul formulat de recurenții intervenienți, Înalta Curte îl apreciază nefondat. Pe de o parte, împrejurarea că instanța de fond s-a pronunțat asupra cererii de intervenție în ședință publică, iar nu prin dispozitivul sentinței, nu reprezintă un motiv care să atragă casarea hotărârii din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., sau în condițiile art. 489 alin. (3) din C. proc. civ., a art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., nefiind constatată nicio încălcare a vreunei norme de procedură care să atragă nulitatea. Nici critica privind nepronunțarea instanței de fond prin considerente și dispozitiv asupra cererii de intervenție nu poate face obiectul recursului, instanța apreciind că o astfel de "omisiune" reclamată de intervenienți ar putea fi invocată exclusiv pe calea unei cereri de completare a dispozitivului, raportat la dispozițiile art. 445 din C. proc. civ. Se constată că instanța de fond a respins cererile de intervenție formulate de S.C. B. S.R.L. și C., reținând că aceștia nu justifică un interes propriu în cauză, în condițiile art. 62 din C. proc. civ. Soluția instanței de fond este legală și temeinică întrucât, deși aceștia au formulat o cerere de intervenție accesorie în interesul reclamantului, astfel cum rezultă din înscrisul depus în fața curții de apel la fila x și din cererea de recurs, în motivarea interesului invocă obligarea acestora către reclamantă la plata despăgubirilor din dosarul de daună. Înalta Curte constată că recurenții - intervenienți nu au formulat prin motivele de recurs nicio critică cu privire la condițiile cerute de lege în ceea ce privește formularea unei cereri de intervenție, sau asupra concluziei la care s-a oprit prima instanță privind lipsa interesului, motiv pentru care recursul este nefondat, celelalte susțineri cu privire la momentul de la care apreciază că s-a născut dreptul de creanță, urmând a fi respinse ca neavenite. 5.4. Analizând însă recursul declarat de recurenta - reclamantă din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., astfel cum a fost calificat de instanță, Înalta Curte îl apreciază întemeiat, în limitele și pentru motivele în continuare arătate: Văzând dispozițiile art. 14 din Legea nr. 215/2015 și art. 20 alin. (1) din Norma A.S.F. nr. 16/2015, mai sus redate, rezultă că, pentru a se putea naște pentru pârâtul F.G.A. obligația de plată a unei creanțe de asigurări, în primul rând, persoana care pretinde că este titulara unei astfel de creanțe de asigurare are obligația formulării unei cereri de plată adresate Fondului într-un termen de decădere de 90 de zile, care începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. Așadar, legiuitorul a fixat expres două momente obiective ca dată de început pentru curgerea acestui termen de decădere: fie data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment (în acest caz dreptul de creanță fiind născut anterior), fie data nașterii dreptului de creanță, când acesta s-a născut ulterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Urmare a accidentului care a avut loc în data de 18.06.2013 din vina intervenientului, constatându-se că ca vehiculul nu avea o asigurare RCA valabilă la data accidentului deoarece polița prezentată de conducătorul auto vinovat nu era valabilă, recurenta - reclamantă a formulat acțiune în răspundere civilă delictuală împotriva conducătorului auto si a societății la care acesta era angajat si care deținea în proprietate vehiculul în calitate de comitent, acțiune ce face obiectul dosarului nr. x/2016 soluționat în fond de Judecătoria Craiova prin sentința civila nr. 9418/01.10.2018. După soluționarea dosarului anterior menționat în fond, recurenții - intervenienți, conducătorul auto vinovat și comitentul său proprietarul vehiculului neasigurat, au formulat apel și acțiune împotriva Fondului de Garantare a Asiguraților ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2016 În apelul formulat în dosarul nr. x/2016 s-a dispus suspendarea judecății până la soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2016 Instanța de control judiciar reține că în speță este vorba despre un drept de creanță născut ulterior rămânerii definitive a hotărârii de faliment, momentul curgerii acestuia fiind apreciat însă greșit de prima instanță ca fiind data soluționării definitive a dosarului nr. x/2016 Analizând dispozițiile legale la situația de fapt redată, Înalta Curte constată că hotărârea primei instanțe prin care s-a apreciat că reclamanta și-a manifestat voința de a obține despăgubiri înafara termenului de 90 de zile, este rezultatul unei greșite aplicări a dispozițiilor legale. În acest sens, are în vedere instanța de control judiciar calitatea de terț a reclamantei în raport de contractul de asigurare și de litigiul care a făcut obiectul dosarului nr. x/2016 în care s-a pus în discuție tocmai valabilitatea poliției de asigurare încheiate de intervenientă și deci, existența raportului juridic întemeiat pe Legea nr. 213/2015, între reclamantă, ca și creditor de asigurare și pârâtul Fondul de Garantare al Asiguraților. Astfel, deși hotărârea atacată leagă în mod judicios momentul "nașterii dreptului de creanță" de soluția pronunțată în dosarul nr. x/2016, aceasta este însă criticabilă față de împrejurarea, că având calitatea de terț în raportul juridic, pentru recurenta - reclamantă se impunea a se avea în vedere momentul luării la cunoștință de dezlegarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție. Deși dispozițiile Legii nr. 213/2015 nu fac nicio distincție în acest sens, instanța de recurs reține însă că terțul nu are posibilitatea reală de a cunoaște momentul stabilirii pe cale judiciară a valabilității contractului de asigurare. Este adevărat că, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituție, legiuitorul are competența de a stabili reguli de judecată prin impunerea și unor termene de exercitare, însă în considerarea unor situații deosebite, norma constituțională menționată nu justifică interpretarea prevederilor legale în sensul de a avea ca efect încălcarea substanței dreptului. Același sens îl au și dispozițiile C. civ. care la art. 2.546 prevăd că o clauză este lovită de nulitate, dacă stabilește un termen de decădere ce ar face excesiv de dificilă exercitarea dreptului sau săvârșirea actului de către partea interesată, în timp ce prin dispozițiile art. 2.548 alin. (2) se prevede că forța majoră împiedică, în toate cazurile, curgerea termenului. Aplicând aceste principii la speța dedusă judecății, Înalta Curte reține că recurenta reclamantă a depus toate diligențele posibile în vederea sesizării pârâtului Fondului de Garantare a Asiguraților, într-un termen "rezonabil" care se încadrează în termenul de decădere de 90 de zile calculat de la data luării la cunoștiință de valabilitatea poliței de asigurare. Raportat la momentul 24.09.2020 la care avocatul recurenților-intervenienți a adus soluția la cunoștința avocatului recurentei - reclamante sau la data de 20.10.2020 la care, în dosarul nr. x/2016 în care recurenta - reclamantă este parte, instanța a menținut măsura suspendării și a amânat cauza în vederea depunerii hotărârii Înaltei Curți de Casație, se constată că cererea de despăgubiri formulată la data de 11.11.2020 este depusă în termen, impunându-se casarea sentinței și anularea deciziei nr. 25770/23.02.2021 emisă de pârât, prin care s-a respins cererea de plată ca tardiv formulată. Referitor la solicitarea de obligare directă a pârâtului FGA la plata sumei pretinse sau la emiterea unei decizii de aprobare a acesteia, Înalta Curte reține că instanța de contencios administrativ soluționează acțiunea în temeiul Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, iar potrivit art. 18 alin. (1) din acest act normativ, poate dispune, după caz, anularea, în tot sau în parte, a actului administrativ, obligarea autorității publice la emiterea unui act administrativ, la eliberarea altui înscris sau la efectuarea unei anumite operațiuni administrative. În ipoteza anulării în întregime a actului administrativ, va fi obligată autoritatea pârâtă, dacă este cazul, să emită un alt act administrativ. Având în vedere modul în care este reglementată procedura soluționării cererilor adresate FGA, atât timp cât autoritatea publică nu a procedat la o examinare proprie și efectivă a cererii de plată, instanța nu se poate substitui organului administrativ, apreciind în mod direct asupra îndeplinirii de către recurenta-reclamantă a condițiilor prevăzute de lege, astfel că va respinge ca prematur formulat acest capăt de cerere. Pe cale de consecință, instanța de control judiciar va admite recursul și, în rejudecare, va admite, în parte, cererea de chemare în judecată, va anula actul administrativ atacat și va obliga pârâtul să reanalizeze cererea de plată a reclamantei. 6. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, în temeiul prevederilor art. 496 din C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 Înalta Curte va respinge recursului intervenienților și va admite recursul reclamantei, va casa sentința atacată și, în rejudecare, va admite în parte acțiunea, va anula decizia emisă de pârât și va obliga pârâtul la emiterea unei noi decizii prin care să soluționeze pe fond cererea de plată, respingând în rest acțiunea, ca prematur introdusă.