ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 336/2023

Ședința publică din data de 25 ianuarie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 25.07.2018 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2018, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea deciziei nr. 15352/19.06.2018 și obligarea pârâtului la admiterea cererii sale de plată din 08.09.2017, în cuantum de 8.105,93 RON, cu cheltuieli de judecată.

2 Primul ciclu procesual

Prin sentința civilă nr. 1690/09.05.2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, s-a respins acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, București, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 1690 din data de 09.05.2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L..

Prin decizia nr. 1916 din data de 25 martie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a respins excepția nulității recursului; a admis recursul formulat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 1690 din 9 mai 2019 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal; a casat sentința recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

În considerentele deciziei de casare s-a reținut că prima instanță în mod greșit nu s-a pronunțat asupra cererii de repunere în termenul de formulare a cererii de plată, în condițiile în care din actele dosarului de fond rezultă că accidentul s-a produs la data de 08.12.2016, iar persoana vinovată a fugit de la locul faptei; procesul-verbal care ține loc de autorizație de reparație a fost întocmit de către Poliția Dej la data de 16.01.2017, iar cererea de deschidere a dosarului de daună a fost depusă la data de 01.02.2017 și înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraților sub nr. x/01.02.2017. Pentru depunerea dovezilor din care să rezulte prejudiciul cauzat a fost depusă factura seria x din data de 08.09.2017 și procesul-verbal de reconstatare din data de 13.07.2017 semnat de constatatorul de daune B..

Prin decizia de casare s-a mai reținut că, într-adevăr, legiuitorul a prevăzut că nașterea dreptului de creanță este data producerii prejudiciului, dată la care partea păgubită cunoștea atât persoana vinovată, cât și paguba produsă în patrimoniul său, singurul aspect nedeterminat fiind întinderea exactă a prejudiciului/cuantumul exprimat în RON.

Astfel, a reținut dispozițiile art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților, art. 14 alin. (2), (3) și (4) din Legea nr. 213/2015, art. 51 din Norma ASF NR. 23/2014, care impun persoanei vătămate ca, odată cu cererea de plată să depună înscrisuri justificative, în copie legalizată, din care să rezulte cu exactitate cuantumul sumelor solicitate, precum și cererea de repunere în termenul de formulare a cererii de plată, motiv pentru care a reținut că instanța de fond avea obligația de a pune în discuția părților cererea de repunere în termenul de formulare a cererii de plată, conform art. 22 alin. (2) C. proc. civ.

Instanța de recurs, prin decizia de casare a stabilit că, în rejudecare, instanța de fond urmează să aibă în vedere faptul că la data deschiderii procedurii falimentului societății de asigurare, recurentul-reclamant se afla într-o imposibilitate obiectivă de a adresa intimatului o cerere de despăgubiri pentru deteriorarea cârligului de remorcare, întrucât la acea dată, acesta nu avea cunoștință de existența respectivului prejudiciu, ci constatarea faptului că în urma accidentului de circulație din data de 08.12.2016 a fost deteriorat și cârligul de remorcare, nu doar bara spate, s-a făcut la o dată ulterioară.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2021.

Prin sentința nr. 1862 din 7 decembrie 2021, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a repus reclamanta în termenul de formulare a cererii de plată; a anulat Decizia nr. 15352/19.06.2018, emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, pe care l-a obligat să analizeze pe fond cererea reclamantei S.C. A. S.R.L., formulată în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

Împotriva sentinței nr. 1862 din 7 decembrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și rejudecarea litigiului, în sensul respingerii acțiunii reclamantei, ca neîntemeiată, precum și obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului arată că prin decizia FGA nr. 15352/19.06.2018 a respins cererea de plată a intimatei-reclamante, ca fiind formulată tardiv în raport cu dispozițiile art. 14 alin. (1) teza I din Legea nr. 213/2015, coroborat cu art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015.

Arată că în speță dreptul de creanță s-a născut anterior datei rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului societății C. S.A., respectiv 17.03.2017, astfel că termenul până la care se putea depune cererea de plată la Fondul de Garantare a Asiguraților era de 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment, și anume până la data de 16.06.2017.

Recurentul-pârât susține că dreptul de creanță s-a născut la data producerii evenimentului, 12.07.2016, sens în care invocă dispozițiile art. 1381 C. civ.

Consideră că sentința recurată este netemeinică și nelegală, fiind rezultatul unei greșite interpretări și aplicări a prevederilor art. 14 alin. (1) teza I din Legea 213/2015, coroborate cu art. 20 din Norma 16/2015 (modificată sub nr. x/2019), art. 1381 alin. (2) teza a II-a C. civ. și art. 186 C. proc. civ.

Arată că potrivit dispozițiilor Legii nr. 213/2015 și ale Normei ASF nr. 16/2015, FGA nu se substituie asigurătorului aflat în insolvență, nu este succesorul în drepturi și obligații al acestuia și nu-i preia drepturile, obligațiile și nici patrimoniul, ci conform art. 2 din Legea nr. 213/2015, are ca scop protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței asigurătorilor.

Precizează că, în analizarea cererilor de plată, acesta face o analiză proprie, astfel cum rezultă din art. 14 din Legea nr. 213/2015 și din art. 21 alin. (2) din Norma ASF nr. 16/2015, ce reglementează procedura instrumentării dosarelor de daună.

Critică faptul că, deși instanța de fond a stabilit că dreptul de creanță s-a născut anterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii de faliment, respectiv la data de 08.12.2016 și faptul că sunt incidente dispozițiile art. 14 alin. (1) teza I din Legea nr. 213/2015, a stabilit că termenului de decădere de 90 de zile îi sunt aplicabile prevederile privind repunerea în termen, cu încălcarea prevederilor art. 1381 C. civ.

Raportându-se la noțiunile de "prejudiciu reparabil" și "momentul nașterii dreptului la reparație", apreciază că în mod greșit a stabilit instanța că cererea de repunere în termen este întemeiată, având în vedere că reclamantul a fost în imposibilitate de a cuantifica întinderea prejudiciului/costul reparațiilor, în condițiile în care cererea de plată formulată de către reclamant la data de 08.09.2017 este urmarea emiterii facturii de reparație, și nu urmarea efectuării reconstatării din 17.07.2017 de către inspectorul constatator al FGA.

De asemenea, arată că, dacă avem în vedere raționamentul instanței de fond, conform căruia data producerii prejudiciului, 08.12.2016, este și data nașterii dreptului de creanță, reținând repunerea în termen, solicită să se constate că reclamanta nu a făcut dovada depunerii cererii de despăgubire în termenul stabilit de art. 186 alin. (2) C. proc. civ., respectiv în cel mult 15 zile de la încetarea împiedicării.

Arată că în prezenta cauză, FGA și-a îndeplinit corespunzător atribuțiile instituite în sarcina sa prin Legea nr. 213/2015, respectiv a analizat cererea intimatei-reclamante și a emis un act administrativ prin care au fost analizate aspectele ce țin de tardivitatea depunerii cererii de plată.

Intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care invocă excepția nulității recursului pentru nemotivare, iar pe fond, solicită respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

În esență, arată că nu a cunoscut cuantumul contravalorii reparațiilor decât după finalizarea reparațiilor și a depus cererea de despăgubire în aceeași zi, fără să aștepte cele 15 zile prevăzute de art. 186 C. proc. civ.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 12 septembrie 2022, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 25 ianuarie 2023, în ședință publică, cu citarea părților.

Examinând legalitatea sentinței recurate prin prisma criticilor formulate prin cererea de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Reclamanta S.C. A. S.R.L. a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea deciziei nr. 15352/19.06.2018 și obligarea pârâtului la admiterea cererii sale de plată din 08.09.2017, în cuantum de 8.105,93 RON.

Prima instanță din primul ciclu procesual, prin sentința civilă nr. 1690/09.05.2019, a respins acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., reținând că cererea de plată a fost depusă cu nerespectarea termenului de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului.

Împotriva sentinței civile nr. 1690 din data de 09.05.2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., iar prin decizia nr. 1916 din data de 25 martie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a admis recursul formulat de reclamanta S.C. A. S.R.L., a casat sentința recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

În recurs, în primul ciclu procesual, prin decizia de casare s-a stabilit că, în rejudecare, instanța de fond urmează să aibă în vedere faptul că la data deschiderii procedurii falimentului societății de asigurare, recurenta-reclamantă se afla într-o imposibilitate obiectivă de a adresa intimatului o cerere de despăgubiri pentru deteriorarea cârligului de remorcare, dat fiind faptul că la acea dată, nu avea cunoștință de existența respectivului prejudiciu, întrucât constatarea faptului că în urma accidentului de circulație din data de 08.12.2016 a fost deteriorat și cârligul de remorcare, nu doar bara spate, s-a făcut la o dată ulterioară.

Prin cererea de recurs formulată în al doilea ciclu procesual, recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților critică, în esență, faptul că, deși instanța de fond a stabilit că dreptul de creanță s-a născut anterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii de faliment, respectiv la data de 08.12.2016 și faptul că sunt incidente dispozițiile art. 14 alin. (1) teza I din Legea nr. 213/2015, a stabilit că termenului de decădere de 90 de zile îi sunt aplicabile prevederile privind repunerea în termen, cu încălcarea prevederilor art. 1381 C. civ.

Înalta Curte constată că potrivit art. 501 alin. (1) C. proc. civ.:

"În caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanța care judecă fondul", iar, conform alin. (3) al aceluiași articol:

"După casare, instanța de fond va judeca din nou, în limitele casării și ținând seama de toate motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată."

Astfel fiind, dispozițiile legale de mai sus nu lasă loc de interpretare, instanța de trimitere fiind obligată să respecte hotărârea instanței de recurs, prin care s-a casat hotărârea pronunțată în primă instanță și s-a trimis cauza spre rejudecare, astfel că aspectele privind depunerea cererii de plată cu depășirea termenului de 90 de zile, prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 nu mai pot fi invocate în cursul rejudecării după casare cu trimitere.

Cu alte cuvinte, întrucât prin decizia de casare s-a stabilit, cu caracter definitiv, că recurenta-reclamantă s-a aflat într-o imposibilitate obiectivă de a adresa intimatului o cerere de despăgubiri pentru deteriorarea cârligului de remorcare, instanța de fond în rejudecare, după casarea cu trimitere, era ținută să respecte dispozițiile deciziei de casare, astfel cum prevăd în mod obligatoriu dispozițiile art. 501 alin. (1) C. proc. civ., instanța de fond conformându-se considerentelor deciziei de casare.

În consecință, modalitatea în care instanța de recurs, prin decizia de casare, a dezlegat, cu caracter definitiv, un aspect litigios se impune fără posibilitatea de a fi contrazisă cu ocazia rejudecării.

Prin urmare, față de cele arătate, reținând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat prin cererea de recurs, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept material incidente în cauză și a considerentelor deciziei de casare din primul ciclu procesual.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței nr. 1862 din 7 decembrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței nr. 1862 din 7 decembrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 25 ianuarie 2023.