ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2254/2023

Ședința publică din data de 3 mai 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, la data de 13.04.2021 sub nr. x/2021, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a solicitat anularea în parte a Deciziei nr. 25890/25.03.2021 și obligarea pârâtului la plata sumei de 1007,21 RON reprezentând penalități de întârziere, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1397 din data de 11 octombrie 2021, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 1397 din data de 11 octombrie 2021 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta A. S.A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea acțiunii.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta-reclamată a arătat că hotărârea recurată a fost pronunțată cu nesocotirea dezlegărilor date prin Decizia ICCJ nr. 29/2020. În opinia sa, sunt relevante dezlegările date prin considerentele de la pct. 122-127 din această decizie, care denotă că enumerarea făcută în art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 este una exemplificativă și că reprezintă creanță de asigurare orice sumă datorată în baza unui contract de asigurare.

Pe de altă parte, recurenta a susținut că sentința de fond este dată cu încălcarea art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, precum și a dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, instanța de fond reținând în mod greșit faptul că penalitățile de întârziere nu ar rezulta din cuprinsul unui contract de asigurare, ci sunt generate de atitudinea culpabilă a asigurătorului care nu a înțeles să-și execute obligațiile contractuale la termenul scadent.

Consideră că, prin respingerea contestației sale, pe motiv că penalitățile au fost determinate de atitudinea culpabilă a asigurătorului, instanța de fond a schimbat în mod nepermis criteriul de calificare prevăzut la art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, care prevede că reprezintă creanță de asigurare orice sumă datorată în baza unui contract de asigurare, iar faptul că penalitățile de întârziere nu fac parte din obiectul principal al contractului de asigurare (reprezentând un accesoriu), nu poate conduce la o concluzie contrară, întrucât izvorăsc din același contract.

Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând sentința recurată prin raportare la motivele de recurs invocate de către reclamanta A. S.A. și la apărările formulate prin întâmpinare, de intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților, prin prisma dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul reclamantei este nefondat și îl va respinge, pentru considerentele ce succed:

Cu caracter prealabil, Înalta Curte constată că, deși reclamanta și-a întemeiat recursul pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., criticile expuse nu se circumscriu acestui caz de casare, necuprinzând argumente de nelegalitate referitoare la nemotivarea sentinței recurate ori la existența unor motive străine sau contradictorii în cuprinsul acesteia.

Or, în condițiile în care recurenta-reclamantă a invocat doar în mod formal motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., neformulând argumente de ordin critic care să se circumscrie acestor dispoziții, instanța de recurs se află în imposibilitate de a efectua un control de legalitate a sentinței recurate din această perspectivă, nemulțumirea părții cu privire la soluția adoptată de prima instanță și simpla indicare a acestui temei legal neputând echivala cu motivarea cererii de recurs sub acest aspect.

Drept urmare, întrucât argumentația cererii de recurs se subsumează doar greșitei aplicări sau interpretări a dispozițiilor legale incidente, urmează a fi analizată doar din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În esență, chestiunea supusă analizei și asupra căreia părțile au opinii contrare, vizează penalitățile de întârziere pentru neexecutarea la timp a obligației de plată, respectiv dacă acestea reprezintă sau nu creanțe din asigurări în sensul Normei aprobate prin Ordinul CSA nr. 23/2014 și al Legii nr. 213/2015 și dacă sunt sau nu izvorâte din contractul de asigurare.

Prin cererea de plata înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraților, în urma intrării în faliment a B. S.A., reclamanta a solicitat să fie despăgubită din disponibilitățile FGA cu suma de 7576,03 RON cu titlu de despăgubiri și cu suma de 1007,21 RON reprezentând penalități de întârziere.

În urma analizării cererii de plată, prin Decizia nr. 25890/25.03.2021, FGA a respins plata sumei de 1007,25 RON reținând că sumele solicitate de reclamantă cu titlu de penalități de întârzie nu reprezintă creanțe de asigurări, ci sancțiuni civile aplicate în baza prevederilor art. 1349 și 1350 C. civ. pentru comportamentul culpabil de care se face vinovat asigurătorul aflat în faliment, neavând legătură cu raportul de asigurare.

În acord cu instanța de fond, Înalta Curte constată că sumele solicitate cu titlu de penalități de întârziere nu se înscriu în categoria creanțelor de asigurări și nu reprezintă o obligație legală de plată în sarcina Fondului de Garantare a Asiguraților, astfel încât criticile de nelegalitate formulate de reclamantă sunt nefondate.

Dispozițiile art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 și art. 21 alin. (2) Normele ASF nr. 16/2015 prevăd că, în vederea efectuării plății sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună și a creanțelor de asigurări înregistrate în evidentele sale, ținând seama de normele aplicabile în materie și de condițiile de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul față de care s-a dispus intrarea în faliment.

Înalta Curte reține incidența art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 potrivit căruia creanțele de asigurări sunt definite ca fiind "creanțele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări creanțele Fondului de Garantare a Asiguraților, precum și primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operațiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului".

Potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, în categoria de creanțe de asigurări se includ "creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare;".

Sub acest aspect sunt relevante și prevederile art. 268 pct. 1 lit. g) din Directiva 2009/138/CE conform cărora creanța de asigurare reprezintă orice sumă care este datorată de către întreprinderea de asigurare unor asigurați, deținători de polițe de asigurare, beneficiari sau oricărei părți vătămate având drept direct de acțiune împotriva întreprinderii de asigurare și care rezultă dintr-un contract de asigurare sau din orice operațiune prevăzută la art. 2 alin. (3) lit. b) și c) din activitatea de asigurare directă, inclusiv o sumă rezervată pentru persoanele respective, în cazul în care unele elemente ale datoriei nu sunt încă cunoscute.

Față de aceste repere legislative, Înalta Curte reține că penalitățile de întârziere nu reprezintă creanțe de asigurări în înțelesul dat de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, astfel că obligația de plată a acestora este stabilită în sarcina asigurătorului aflat în faliment, putând fi valorificată de recurenta-reclamantă în procedura de faliment, potrivit dispozițiilor Legii nr. 85/2014.

În conformitate cu prevederile art. 9 și art. 17 din Norma ASF nr. 16/2015, Fondul de Garantare a Asiguraților nu preia funcțiile unui asigurător față de care s-a dispus deschiderea procedurii de faliment, deoarece acesta a fost constituit cu un scop specific în mod clar determinat, astfel că, după data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment pronunțate împotriva unei societăți de asigurare aflate în insolvență, acesta nu preia obligațiile asigurătorului asumate în urma încheierii contractelor de asigurare de răspundere civilă.

În egală măsură, Înalta Curte reține că prin dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 este reglementat rolul Fondului, legiuitorul statuând că acesta "Garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art. 5. În cazul în care disponibilitățile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanțele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege."

În acest context, trebuie subliniat că dispozițiile art. 2 alin. (3) și art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 fac referire la despăgubiri sau indemnizații, respectiv la prime datorate, corespunzătoare celor reglementate la art. 26 alin. (1) lit. a)-d) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, prevederi în privința cărora instanța de control judiciar reține că nu pot fi interpretate în mod extensiv.

Legea specială nu a prevăzut o garanție legală și în ceea ce privește penalitățile de întârziere pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, iar reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligații decât cele expres prevăzute de lege, în condițiile în care acesta nu preia drepturile și obligațiile asigurătorului din contractul de asigurare. Fondul reprezintă un mecanism de garantare a despăgubirilor datorate de asigurătorul falit, fără ca în sumele garantate să se înscrie și penalitățile de întârziere, dobânzile legale și alte creanțe care se datorează exclusiv culpei asigurătorului pentru neplata/plata cu întârziere a despăgubirii.

Scopul pentru care a fost constituit Fondul de Garantare a Asiguraților este acela de a plăti despăgubirile în cazul falimentului unui asigurător, neexistând un fundament legal pentru a se considera că temeiul răspunderii Fondului îl constituie contractul de asigurare, pentru a fi incidente textele de lege aplicabile societăților de asigurare și, implicit, pentru a putea fi obligat și la plata penalităților de întârziere și a cheltuielilor de judecată.

Din interpretarea Legii nr. 213/2015 rezultă că temeiul răspunderii îl constituie dispozițiile acestui act normativ, în aplicarea cărora Fondul este ținut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăți ale indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, iar nu plăți ale penalităților de întârziere, întrucât acestea sunt determinate de atitudinea culpabilă a asigurătorului, care nu a înțeles să-și execute obligațiile contractuale la termenul scadent.

În egală măsură, Înalta Curte reține că activitatea Fondului este prevăzută prin Legea de organizare nr. 213/2015, respectiv Norma A.S.F. 16/2015, nefiindu-i aplicabile textele de lege aplicabile societăților de asigurare, respectiv cele referitoare la penalitățile de întârziere, întrucât acestea nu se referă la modalități de determinare a întinderii despăgubirii conform art. 16 din Norma A.S.F. nr. 16/2015; or, nici Legea nr. 213/2015 și nici Norma ASF nr. 16/2015 nu prevăd posibilitatea obligării Fondului la plata penalităților de întârziere, în situația în care asigurătorul nu și-a îndeplinit obligațiile.

În speță, în analiza sumei solicitate la plată, intimatul-pârât a reținut în mod corect că nu este întemeiată cererea de acordare a sumelor reprezentând penalități de întârziere, câtă vreme acestea nu reprezintă creanțe de asigurare, ci au o altă cauză juridică decât contractul de asigurare (care presupune asigurarea contra cost a riscului asigurat).

Dispozițiile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 nu se interpretează în sensul că recunoaște caracterul de creanțe de asigurări, penalităților de întârziere, deoarece această noțiune se determină prin raportare la normele legale cuprinse la art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 și art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, care o reglementează în mod expres.

Mai mult decât atât, Înalta Curte observă că art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 face trimitere la dobânzile și/sau cheltuielile la care însuși Fondul de Garantare a Asiguraților poate fi obligat ca urmare a constatării și reținerii propriei sale culpe, iar nu la dobânzile stabilite în sarcina asigurătorului falit.

În ceea ce privește invocarea în cauză a considerentelor Deciziei nr. 29/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, instanța de control judiciar reținecă decizia menționată nu este incidentă în speță.

Din considerentele deciziei evocate nu rezultă că instanța supremă a stabilit natura de creanțe de asigurări, în sensul dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, a penalităților de întârziere datorate de asigurătorul RCA asigurătorului care exercită dreptul de regres, ci a fost chemată să dezlege chestiunea "dacă prin creanța de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment".

În concluzie, recunoașterea calității de creanțe de asigurări este condiționată de împrejurarea ca despăgubirile solicitate de asigurător și achitate de Fondul de Garantare a Asiguraților să aibă drept izvor contractul de asigurare. Or, în cazul penalităților de întârziere solicitate de reclamantă, nu este îndeplinită condiția prevăzută de art. 4 din Legea nr. 213/2015, fiind vorba despre un drept de creanță izvorât din comportamentul ilicit al asigurătorului, respectiv din nerespectarea obligației de plată, născând drepturi și obligații extrinseci contractului de asigurare și numai între părțile raportului juridic generat de fapta culpabilă a asigurătorului aflat în faliment.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 1397 din data de 11 octombrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 3 mai 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților prin intermediul grefei instanței.