ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2439/2023

Ședința publică din data de 10 mai 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2021, la data de 14.06.2021, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a solicitat obligarea pârâtului la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate sub nr. x/04.04.2017 constând în penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv de 0,2%/zi de întârziere, potrivit Normei ASF nr. 23/2014 de la împlinirea a 30 de zile de la data depunerii cererii de plată și până la data plății efective.

Totodată, reclamanta a solicitat dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011 și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1695 de la data de 17 noiembrie 2021 a Curții de Apel București – secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a fost respinsă cererea de suspendare a judecării cauzei, ca neîntemeiată.

Au fost respinse excepțiile inadmisibilității acțiunii modificate și tardivității introducerii acțiunii modificate, ca neîntemeiate.

A fost respinsă acțiunea modificată formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței nr. 1695 de la data de 17 noiembrie 2021 a Curții de Apel București – secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta A. S.A., criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., cu solicitarea de admiterea a căii de atac, casarea sentinței civile atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe.

În dezvoltarea recursului promovat recurenta-reclamantă a susținut, în contextul unei succinte expuneri a situației de fapt și a soluției pronunțate de instanța de fond, că hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor legale care reglementează răspunderea patrimonială a autorității publice.

A criticat soluția primei instanțe din perspectiva faptului că cererea de chemare în judecată ar fi neîntemeiată în lipsa contestării de către reclamantă a Deciziei nr. 16517/27.08.2018.

Astfel, a apreciat că se poate prevala de considerentele Deciziei ÎCCJ nr. 29/2020 pentru a justifica în cauză caracterul ilegal al deciziei nr. 16517/27.08.2018 precum și temeinicia cererii de chemare în judecată.

În opinia recurentei – reclamante, prin transmiterea dreptului izvorât din contractul de asigurare se transmite și obligația corelativă de garantare ca efect al principiului accesorium sequitur principale, iar o limitare a garantării prin aplicarea plafonului prevăzut de lege, prin raportare la creditorul care a dobândit mai multe drepturi izvorâte din contractul de asigurare, reprezintă lipsirea unora dintre aceste drepturi de protecția oferită de lege.

Pentru toate aceste motive, a solicitat admiterea cererii de chemare în judecată așa cum a fost formulată.

Prin întâmpinarea formulată în cauză, recurentul – pârât FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR a solicitat respingerea recursului A., ca nefondat, cu menținerea ca legală și temeinică a sentinței civile atacate.

II. Soluția instanței de recurs.

Examinând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate,de apărările expuse în cuprinsul întâmpinării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru argumentele ce vor fi expuse în continuare.

Prin cererea de plată nr. x/26.04.2017, înregistrată la FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR sub nr. x/04.04.2017, a fost respinsă solicitarea reclamantei de plată a sumei de 5433.79 RON reprezentând despăgubiri pe care A. era îndreptățită să le recupereze de la B. S.A..

Reclamanta precizează că decizia de soluționare a cererii de plată este cea cu nr. x/2019 însă, din examinarea actelor dosarului, reiese că cererea de plată a A. a fost soluționată prin decizia nr. 16517/27.08.2018, act administrativ în privința căruia nu se face dovada contestării la instanța de contencios administrativ.

Acesta a fost unul dintre considerentele primei instanțe care, învestită cu soluționarea cererii de chemare în judecată a reclamantei, întemeiată pe disp. art. 19 din Legea nr. 554/2004, a apreciat că pretenția dedusă judecății se impune a fi respinsă.

Împotriva acestei soluții, a formulat cerere de recurs reclamanta A., întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Amintește Înalta Curte că potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța, deși a recurs la textele de lege aplicabile speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

În cauza de față acest motiv nu este incident, după cum se va arăta în cele ce urmează.

În acord cu instanța de fond, Înalta Curte constată că sumele solicitate cu titlu de penalități de întârziere și, în subsidiar, dobânda legală nu se înscriu în categoria creanțelor de asigurări și nu reprezintă o obligație legală de plată în sarcina Fondului de Garantare a Asiguraților, astfel încât criticile de nelegalitate formulate de reclamantă sunt nefondate.

Potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, în categoria de creanțe de asigurări se includ "creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare;".

Sub acest aspect sunt relevante și prevederile art. 268 pct. 1 lit. g) din Directiva 2009/138/CE conform cărora creanța de asigurare reprezintă orice sumă care este datorată de către întreprinderea de asigurare unor asigurați, deținători de polițe de asigurare, beneficiari sau oricărei părți vătămate având drept direct de acțiune împotriva întreprinderii de asigurare și care rezultă dintr-un contract de asigurare sau din orice operațiune prevăzută la art. 2 alin. (3) lit. b) și c) din activitatea de asigurare directă, inclusiv o sumă rezervată pentru persoanele respective, în cazul în care unele elemente ale datoriei nu sunt încă cunoscute.

Față de aceste repere legislative, Înalta Curte reține că penalitățile de întârziere și dobânda legală solicitate în cauză nu reprezintă creanțe de asigurări în înțelesul dat de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015.

Din interpretarea Legii nr. 213/2015 rezultă că temeiul răspunderii îl constituie dispozițiile acestui act normativ, în aplicarea cărora Fondul este ținut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăți ale indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, iar nu plăți ale penalităților de întârziere, întrucât acestea sunt determinate de atitudinea culpabilă a asigurătorului, care nu a înțeles să-și execute obligațiile contractuale la termenul scadent.

Mai mult decât atât, reține Înalta Curte că recurenta – reclamantă a invocat dispozițiile art. 38 din Norma ASF privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule nr. 23 din 06.11.2014, potrivit cărora, în caz de neîndeplinire la timp a obligațiilor stabilite în sarcina asigurătorului RCA, acesta va fi obligat la penalități în cuantum de 0,2%/zi de întârziere. Prin urmare, în temeiul art. 12 din Legea nr. 213/2015, raportat la art. 34 din Norma nr. 23/2014, pârâtul datorează la rândul său penalități.

Înalta Curte nu poate valida acest raționament al recurentei deoarece intimatul – pârât nu are calitatea de asigurător și nici nu se subrogă în drepturile acestuia, în cauză pârâtul este chemat a răspunde pentru fapta proprie, respectiv pentru nesoluționarea cererii de plată într-un termen rezonabil.

Or, dispozițiile Legii nr. 213/2015 nu stabilesc în sarcina intimatului – pârât un termen de soluționare a cererilor de plată și nu stabilește penalități de întârziere în absența unui astfel de termen, iar Norma ASF nr. 23/2014 nu este aplicabilă pârâtului, conținând sancțiuni care vizează asigurătorii RCA în cazul nesoluționării în termenul prevăzut de lege a cererilor de despăgubire formulate de asigurătorii în regres.

Totodată, constată Înalta Curte că, în analiza cererii de plată, intimatul-pârât a reținut în mod corect că nu este întemeiată cererea de acordare a sumelor reprezentând penalități de întârziere și dobânda legală în temeiul art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, câtă vreme actul administrativ pretins a fi vătămător nu a fost atacat și nu a fost anulat de către o instanță de judecată.

Așa cum se poate constata, din construcția normei legale de la art. 19 din Legea nr. 554/2004, acesta reprezintă o variantă alternativă a părții vătămate de a solicita, dacă nu a cerut împreună cu acțiunea în anularea actului pretins vătămător, pe cale separată, despăgubirile generate de emiterea unui act administrativ nelegal.

Pe cale de consecință, întotdeauna, la baza unei acțiuni întemeiate pe disp. art. 19 din Legea nr. 554/2004 trebuie să fie o decizie definitivă a unei instanțe de judecată prin care să se constate caracterul nelegal al unui act administrativ emis de o autoritate publică.

În cazul de față, așa cum anterior am precizat, recurenta-reclamantă nu a făcut dovada anulării, în procedura judiciară, a deciziei de respingere a cererii de plată cu nr. x/27.08.2018, decizie al cărui caracter nelegal îl invocă și în cadrul memoriului de recurs.

Nefondate sunt și alegațiile recurentei ce vizează nerespectarea Deciziei nr. 29/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, instanța de control judiciar reținând, că decizia menționată nu este incidentă în speță.

Din considerentele deciziei evocate nu rezultă că instanța supremă a stabilit natura de creanțe de asigurări, în sensul dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, a penalităților de întârziere sau a cheltuielilor de judecată datorate de asigurătorul RCA asigurătorului care exercită dreptul de regres, ci a fost chemată să dezlege chestiunea "dacă prin creanța de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment".

În concluzie, recunoașterea calității de creanță de asigurări este condiționată de împrejurarea ca despăgubirile solicitate de asigurător și achitate de Fondul de Garantare a Asiguraților să aibă drept izvor contractul de asigurare de răspundere civilă delictuală. Or, în speța de față, instituția pârâtă nu are calitatea de asigurător, și nu se subrogă în drepturile și obligațiile asigurătorului pentru a-i fi aplicabilă norma specială, iar pe de altă parte, temeiul legal al acțiunii îl constituie răspunderea pentru fapta proprie a pârâtului determinată de refuzul de achitare a despăgubirilor solicitate, și nu obligații derivând din contractul de asigurare.

Pentru considerentele expuse, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 raportate la art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul formulat de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 1695 din 17 noiembrie 2021 a Curții de Apel București – secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 10 mai 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților prin intermediul grefei instanței.