ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2290/2023

Ședința publică din data de 3 mai 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 31.03.2021 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, să se constate existența unui refuz nejustificat al FGA cu privire la soluționarea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/29.11.2016 și să se dispună obligarea FGA la soluționarea de îndată a cererii de plată, precum și obligarea FGA la plata cheltuielilor de judecată.

Prin cererea modificatoare depusă la dosar la termenul de judecată din data de 31.08.2021, reclamanta a solicitat, în temeiul art. 19 din Legea 554/2004, obligarea FGA la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat reclamantei prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/29.11.2016, constând, în principal, în penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0,2%/zi întârziere conform Normei ASF 23/2014 – 19232.17 RON, calculate până la 09.08.2021 și în continuare până la data plății efective și, în subsidiar, dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, precum și obligarea pârâtului FGA la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința nr. 1697 din data de 17 noiembrie 2021, Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția inadmisibilității acțiunii modificate, ca neîntemeiată;

A recalificat excepția tardivității introducerii acțiunii în excepția prescripției dreptului material la acțiune;

A admis în parte excepția prescripției dreptului material la acțiune, pentru sumele solicitate până la data de 31.08.2020, și a respins în consecință acțiunea modificată în privința acestor sume, ca fiind prescrisă;

A respins în rest excepția prescripției dreptului material la acțiune;

A respins în rest acțiunea modificată, formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată;

A respins cererea reclamantei de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței nr. 1697 din data de 17 noiembrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs recurenta-reclamantă A. S.A., întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și, în rejudecare, admiterea acțiunii precizate și obligarea pârâtului la plata de despăgubiri constând în principal în penalități de întârziere și, în subsidiar, în dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, precum și obligarea intimatului FGA la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului arată că hotărârea primei instanței este pronunțată cu aplicare greșită și încălcare normelor de drept material care reglementează prescripția extinctivă, sens în care invocă prevederile art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și Decizia nr. 22/2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii.

Susține că, în speță, decizia privind refuzul de plată, emisă de FGA, a fost declarată nelegală în mod definitiv abia la data de 13.10.2021, data soluționării definitive a dosarului nr. x/2018, astfel că dreptul material la acțiune al A. S.A. în privința despăgubirilor s-a născut abia la această dată, întrucât abia la acel moment a avut certitudinea că actul emis de FGA a fost anulat definitiv și pot fi pretinse despăgubiri, ceea ce face ca soluția instanței de fond cu privire la admiterea excepției prescripției să fie nelegală.

Arată că este vorba de o cerere de obligarea a FGA la plata de daune interese moratorii, care au natură accesorie față de cererea principală de plată a despăgubirilor, sens în care invocă dispozițiile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 213/2016, potrivit cărora dreptul la acțiune contra Fondului pentru plata indemnizațiilor/despăgubirilor se prescrie în termen de 5 ani calculați de la data nașterii dreptului, dar nu înainte de rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment.

Pe fondul cererii privind acordarea de despăgubiri, arată că în speță sunt îndeplinite condițiile pentru acordarea acestora, respectiv: existența unui act administrativ nelegal; existența unui prejudiciu material sau moral; existența unui raport de cauzalitate între actul administrativ nelegal și prejudiciu, precum și existența culpei autorității.

Prin hotărârea de anulare a Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, prin care FGA a respins inițial cererea de plată formulată de A. S.A. pe motiv că s-a depășit plafonul de 450.000 RON, intimatul-pârât a fost obligat la reanalizarea dosarului de daună, iar în urma reanalizării, acesta a achitat către A. S.A. sumele solicitate.

Consideră că plata despăgubirilor cu o întârziere de peste 5 ani s-a făcut din culpa Fondului de Garantare a Asiguraților, recurenta-reclamantă fiind lipsită de folosința sumelor de bani solicitate pentru această perioadă.

În concret, arată că actul administrativ nelegal constă în Decizia 14452/03.05.2018, emisă de către Fondul de Garantare a Asiguraților după 2 ani de la depunerea cererii de plată, prin care acesta a respins în mod nejustificat cererea sa. În urma contestării în instanță a acestei decizii, prin decizia civilă nr. 4644 din data de 13.10.2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2018, decizia FGA nr. 14452/03.25.2018 a fost anulată ca nelegală, intimatul-pârât fiind obligat să reanalizeze pe fond cererea de plată.

Ulterior, în urma reanalizării cererii de plată, Fondul de Garantare a Asiguraților a recunoscut dreptul A. S.A. la despăgubiri și a efectuat plata sumelor solicitate.

În ceea ce privește prejudiciul, invocă dispozițiile art. 1535 C. civ. și arată că Fondul de Garantare a Asiguraților, deși avea obligația soluționării imediate a cererii de plată, a respins-o după 2 ani de la depunerea cererii, iar decizia de soluționare nr. 14.452/03.05.2018 a fost anulată, ca nelegală, de către Înalta Curte de Casație și Justiție – secția contencios administrativ și fiscal, soluția rămânând definitivă la data de 13.10.2021, iar la data de 29.10.2021 Fondul de Garantare a Asiguraților a efectuat plata despăgubirilor calculate după 5 ani de la data la care trebuiau efectiv achitate despăgubirile.

Susține că Fondul de Garantare a Asiguraților a lipsit A. S.A. de folosința sumelor de bani la care era îndreptățită.

Consideră că este îndeplinită și condiția existenței legăturii de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu, fapta constând în soluționarea cu întârziere și în mod nelegal de către Fondul de Garantare a Asiguraților a cererii de plată, fără de care prejudiciul constând în lipsa de folosință a sumelor solicitate prin cererea de plată, nu ar fi existat.

De asemenea, apreciază că este îndeplinită și condiția culpei, dat fiind faptul că Fondul de Garantare a Asiguraților a tergiversat în mod nepermis soluționarea cererilor de plată, lipsind A. S.A. de o sumă semnificativă de bani.

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților-FGA a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului și menținerea ca temeinică și legală a sentinței recurate, precum și obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

Consideră că nu a fost încălcat termenul rezonabil de soluționare a contestației recurentei-reclamante, având în vedere numărul mare al cererilor înregistrate începând cu data de 29.08.2015 și data rămânerii definitive a hotărârii de faliment a asiguratorului, astfel că nu este îndeplinită condiția legăturii de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 4 ianuarie 2023, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 3 mai 2023, în ședință publică, cu citarea părților.

Examinând legalitatea sentinței recurate prin prisma criticilor formulate prin cererea de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Reclamanta A. S.A. a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care a solicitat, în temeiul art. 19 din Legea 554/2004, obligarea F.G.A. la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat reclamantei prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/29.11.2016, constând, în principal, în penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0,2%/zi întârziere conform Normei ASF 23/2014 – 19232.17 RON, calculate până la 09.08.2021 și în continuare până la data plății efective și, în subsidiar, dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Prima instanță a respins excepția inadmisibilității acțiunii modificate; a recalificat excepția tardivității introducerii acțiunii în excepția prescripției dreptului material la acțiune, pe care a admis-o în parte pentru sumele solicitate până la data de 31.08.2020, și a respins acțiunea modificată în privința acestor sume, ca fiind prescrisă; a respins în rest acțiunea modificată, formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Înalta Curte constată că prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se susține că în cauza dedusă judecății prima instanță a făcut o aplicare și interpretare greșită a normelor de drept material în privința îndeplinirii condițiilor legale pentru angajarea răspunderii patrimoniale a Fondului de Garantare a Asiguraților și repararea prejudiciilor cauzate de actul administrativ nelegal.

Înalta Curte constată incidența în cauză a motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., având în vedere că hotărârea recurată a fost dată cu interpretarea greșită a normelor de drept material incidente, atât în ceea ce privește soluția cu privire la excepția prescripției, cât și cea cu privire la acordarea despăgubirilor solicitate, întemeiate pe art. 19 din Legea nr. 554/2004.

În ceea ce privește admiterea în parte a excepției prescripției, Înalta Curte că soluția instanței de fond este greșită, din perspectiva momentului la care a început să curgă prescripția, instanța de recurs apreciind că o atare abordare este contrară sensului și conținutului art. 19 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004.

Potrivit art. 19 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004:

"(1) Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri, termenul de prescripție pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

(2) Cererile se adresează instanțelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2)".

Interpretarea textului de lege de mai sus a făcut obiectul Deciziei nr. 22/2019, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii, prin care s-a statuat că: "În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 19 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, prin raportare la dispozițiile art. 11 alin. (2) din același act normativ, data la care începe să curgă termenul de prescripție pentru introducerea acțiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, nefiind legat în mod direct și aprioric nici de comunicarea actului administrativ nelegal și nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia."

Prin urmare, Înalta Curte constată că sintagma prevăzută de art. 19 din Legea nr. 554/2004 "data la care persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei" se referă la momentul la care recurenta-reclamantă a cunoscut efectiv întinderea pagubei.

Or, din această perspectivă, se reține soluționarea definitivă la data de 13.10.2021 a dosarului nr. x/2018, în urma căruia Fondul de Garantare a Asiguraților a fost obligat la analizarea pe fond a cererilor de despăgubiri formulate de către recurenta-reclamantă, precum și faptul că, în urma analizării pe fond a cererii de plată referitoare la dosarul de daună nr. x, Fondul de Garantare a Asiguraților a achitat despăgubirea solicitată prin prezentul dosar la data de 29.10.2021.

Până la acea dată, în mod rațional, se poate afirma că orice evaluare și estimare făcută de către recurenta-reclamantă nu reprezenta decât o aproximare, ce nu poate fi asimilată cunoașterii ferme și clare a cuantumului sumei la care era îndreptățită pentru solicitarea de despăgubiri în baza art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Cu alte cuvinte, recurenta-reclamantă nu putea cunoaște prejudiciul cauzat de lipsa de folosință a sumei achitate în temeiul cererii de despăgubiri adresate FGA, întrucât nici din decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 și nici din vreun alt act, aceasta nu a cunoscut întinderea prejudiciului, respectiv a sumei de care a fost lipsită de folosință.

Înalta Curte constată că prin decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 nu se face nicio referire la cuantumul despăgubirilor solicitate de către recurenta-reclamantă prin cele 435 cereri de plată, ci prin decizia anterior menționată au fost respinse toate aceste cereri ca urmare a depășirii plafonului de 450.000 RON pe creditor de asigurare, iar prin sentința civilă nr. 4902/27.11.2018, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2018, definitivă prin decizia nr. 4644/13.10.2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția contencios administrativ și fiscal, Fondul de Garantare a Asiguraților a fost obligat la reanalizarea cererilor de plată pe fond, fără a se pune în discuție sumele la care recurenta-reclamantă era îndreptățită.

Prin urmare, Înalta Curte constată că prima instanță a reținut în mod eronat că este incidentă excepția prescripției pentru sumele solicitate cu titlu de despăgubiri întemeiate pe art. 19 din Legea nr. 554/2004 până la data de 31.08.2020, respectiv cu un an înainte de formularea cererii modificatoare, conform art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, la care face trimitere art. 19 din același act normativ, câtă vreme momentul în raport de care începe să curgă termenul de prescripție este cel de la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, astfel cum s-a arătat mai sus, or, recurenta-reclamantă nu cunoștea efectiv întinderea pagubei la data de 31.08.2020, considerată de către instanța de fond ca dată de la care începe să curgă termenul de prescripție.

De astfel, nici prin comunicarea deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018 recurenta-reclamantă nu a avut cum să cunoască întinderea pagubei, în sensul art. 19 din Legea nr. 554/2004, aceasta nefiind menționată în respectiva decizie.

De asemenea, faptul că recurenta-reclamantă a solicitat prin cererea de plată adresată FGA acordarea unei anumite sume cu titlu de despăgubiri nu echivalează cu cunoașterea întinderii prejudiciului, întrucât suma solicitată urma a fi acordată doar sub condiția analizării acesteia de către Fondul de Garantare a Asiguraților, în baza atribuțiilor conferite prin Legea nr. 213/2015, iar în urma analizei, suma solicitată de către recurenta-reclamantă putea fi respinsă sau diminuată.

În consecință, termenul de prescripție de 1 an se impune a fi calculat în prezenta cauză de la data achitării despăgubirii de către FGA, al cărei cuantum a fost stabilit în urma analizării dosarului de daună, întrucât până la acel moment Fondul de Garantare a Asiguraților nu analizase cererea de plată a recurentei și nu exista un cuantum al despăgubirii care să fi fost adus la cunoștința recurentei-reclamante și la care să se raporteze cererea de despăgubiri întemeiate pe art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Din aceeași perspectivă, se impune a se reține că, întrucât sumele solicitate în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004 reprezintă accesorii ale despăgubirii acordate pentru cererea de plată ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2018, soluționat definitiv la data de 13.10.2021, în condițiile în care prescripția nu a intervenit pentru aceste din urmă creanțe, nu putea interveni nici pentru accesoriile datorate pentru plata cu întârziere a sumei solicitate prin cererea de plată ce face obiectul prezentului dosar.

În aceste condiții, în raport cu data la care cererea de chemare în judecată a fost înregistrată, respectiv la data de 31.03.2021, dreptul reclamat nu poate fi considerat prescris, în condițiile în care nu există niciun alt element din care să reiasă că recurentei-reclamante i s-ar fi comunicat cuantumul sumei la care era îndreptățită în baza cererii de plată formulate.

Pe fondul cererii de despăgubiri, Înalta Curte reține că prin decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, pârâtul a respins mai multe cereri de plată formulate de A. S.A. pentru suma de 7.913.561,09 RON, inclusiv cererea de plată ce face obiectul prezentului dosar, sub motiv că acestui creditor de asigurare i-a fost aprobată la plată și plătită din disponibilitățile Fondului de Garantare a Asiguraților suma de 450.000 RON, reprezentând plafonul maxim prevăzut de Legea nr. 213/2015.

Prin sentința civilă nr. 4902/27.11.2018, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2018, definitivă prin decizia nr. 4644/13.10.2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția contencios administrativ și fiscal, prin respingerea recursului, s-a admis acțiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților; a fost anulată decizia nr. 14452/03.05.2018; a fost obligat pârâtul să analizeze pe fond cererile de plată formulate de reclamantă și menționate în borderoul nr. 2 anexat deciziei cu privire la suma de 7.913.561,09 RON; s-a respins acțiunea, în rest, ca neîntemeiată. În motivare, instanța a reținut, între altele, că «(…) plafonul de garantare prevăzut de dispozițiile art. 4 lit. e) și art. 15 alin. (2) din Legea nr. 2134/2015 (…) nu poate face abstracție de definirea creditorului, prin raportare la câte un singur contract de asigurare. (…) plafonul de 450.000 de RON este incident pentru drepturile izvorâte primar dintr-un singur contract de asigurare încheiat cu debitorul falit», respectiv «consecința nelegalității deciziei nu poate fi obligarea directă a Fondului la plata sumei pretinse sau la emiterea unei decizii de aprobare a plății acesteia. (…) pârâtul nu a analizat fondul celor 435 de drepturi pretinse de parte, rezumându-se la a emite o singură decizie de respingere globală prin prisma reținerii depășirii plafonului de garantare. (…) a proceda altfel și a obliga direct pârâtul la plata sumei pretinse sau la emiterea unui act administrativ prin care să aprobe plata acesteia, Curtea consideră că ar imixtiona în activitatea Fondului, negându-i posibilitatea de a evalua pe fond cererile de plată».

În acest context, Înalta Curte constată că în urma demersului judiciar privind contestația formulată împotriva deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, instanța de judecată a anulat în mod definitiv acest act administrativ, cu obligarea recurentului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților la analizarea pe fond a cererilor de plată, fără însă a fi confirmată sau infirmată existența creanței litigioase din cauza dedusă judecății.

La data de 29.10.2021, pârâtul FGA a procedat la plata către A. S.A. a unor creanțe de asigurări, inclusiv cea vizată de cererea de plată nr. x/29.11.2016, și anume suma de 5.594 RON pentru dosarul de daună x, reprezentând doar despăgubirea cerută de reclamantă.

Înalta Curte reține că, în cadrul prezentului litigiu, se solicită despăgubiri sub forma daunelor interese moratorii aplicate sumei de bani solicitate prin cererea adresată FGA referitoare la despăgubiri, motivat de faptul că prin hotărâre judecătorească a fost declarat nelegal refuzul FGA de soluționare pe fond a cererii de plată a despăgubirilor.

Înalta Curte are în vedere că acțiunea formulată pe cale separată în acordarea despăgubirilor, întemeiată pe art. 19 din Legea nr. 554/2004, este condiționată de existența unei hotărâri judecătorești prin care să fi fost admisă acțiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat, pentru că repararea pagubei persoanei vătămate este o latură intrinsecă litigiului de contencios administrativ. O altă cerință ce se deduce din interpretarea aceleiași norme este că, pentru angajarea răspunderii administrative patrimoniale, se cere dovedirea legăturii de cauzalitate între prejudiciu, respectiv daunele pretinse, și emiterea actelor administrative anterior anulate sau a căror anulare a fost solicitată prin aceeași acțiune, în temeiul art. 8 din Legea nr. 554/2004.

Întreaga reglementare a acțiunii în contenciosul administrativ subiectiv determină concluzia conform căreia acțiunea în acordarea de despăgubiri, chiar atunci când este formulată separat, are un caracter subsecvent acțiunii în anularea actului nelegal sau împotriva refuzului de rezolvare a unei cereri referitoare la un drept sau un interes legitim.

Natura juridică a răspunderii reglementate de art. 19 din Legea nr. 554/2004 este aceea a răspunderii civile delictuale pentru emiterea unui act administrativ nelegal.

De asemenea, se reține că răspunderea pentru prejudiciile cauzate de o autoritate publică în condițiile prevăzute de Legea nr. 554/2004 este o răspundere patrimonială de drept administrativ, iar regulile generale ale angajării acestei răspunderi sunt cele ale răspunderii civile delictuale.

Astfel, potrivit art. 1349 C. civ., având denumirea marginală Răspunderea delictuală, "(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. (2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral", iar potrivit art. 1357, având denumirea marginală Condițiile răspunderii, din același act normativ, "(1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare. (2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă".

Condițiile generale cumulative ale răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie sunt: (1) existența unui prejudiciu, (2) existența unei fapte ilicite, (3) existența unui raport de cauzalitate ca raport cauză-efect între fapta ilicită și prejudiciu, (4) existența vinovăției celui care a cauzat prejudiciul, constând în intenția, neglijența sau imprudența cu care a acționat.

Prin prejudiciu se înțelege rezultatul, efectul negativ suferit de o anumită persoană, fie sub aspect patrimonial, fie sub aspect moral, ca urmare a faptei ilicite săvârșite de o altă persoană, iar fapta ilicită desemnează orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparținând unei persoane.

În cauză, recurenta-reclamantă a indicat drept faptă ilicită emiterea de către pârâtul FGA a deciziei nr. 14452/03.05.2018 de neacordare a despăgubirii solicitate, prejudiciul constând în lipsa de folosință asupra sumei de bani cerute cu titlu de creanță de asigurare prin cererea de plată, apreciind că legătura de cauzalitate este evidentă.

În îndeplinirea de către Fondul de Garantare a Asiguraților a propriilor atribuții, acesta a respins cererea de plată a recurentei-reclamante la data de 03.05.2018 ca urmare a unei interpretări eronate a noțiunilor de creanță de asigurare și creditor de asigurare, apreciind că plafonul de 450.000 de RON era deja depășit prin achitarea sumelor cuvenite A. pentru alte cereri de plată.

De asemenea, odată anulată prin hotărâre judecătorească definitivă decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, în sarcina părții pârâte se reține o faptă ilicită constând în emiterea unui act administrativ unilateral nelegal, prin care Fondul de Garantare a Asiguraților a întârziat folosința de către partea reclamantă a sumei cuvenite acesteia cu titlu de creanță de asigurări.

De esența acțiunii de contencios administrativ este nu doar anularea actului administrativ nelegal, ci și repararea prejudiciului suferit de persoana vătămată.

În continuare, admițând existența faptei ilicite a FGA prin emiterea deciziei nr. 14452/03.05.2018, anulată prin hotărâre judecătorească definitivă, se identifică și prejudiciul suferit de partea reclamantă pentru lipsa de folosință a sumei de 5.594 RON, a cărui compensare corespunde dobânzii legale aferente sumei respective, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021.

Potrivit dispozițiilor art. 1535 alin. (1) C. civ.: "În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până în momentul plății, în cuantumul convenit de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. În acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plății ar fi mai mic".

Totodată, art. 3 din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar prevede că "(2) Rata dobânzii legale penalizatoare se stabilește la nivelul ratei dobânzii de referință plus 4 puncte procentuale. (…) (3) În raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, rata dobânzii legale se stabilește potrivit prevederilor alin. (1), respectiv alin. (2), diminuat cu 20%.", art. 1 alin. (3) din actul normativ amintit arătând că "Dobânda datorată de debitorul obligației bănești pentru neîndeplinirea obligației respective la scadență este denumită dobândă penalizatoare".

Înalta Curte reține, pe de o parte, că dobânda cuvenită A. S.A. prezintă natura juridică a celei penalizatoare, iar, pe de altă parte, că raportul juridic litigios nu decurge din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, ci privește activitatea Fondului de Garantare a Asiguraților vizând creanțele de asigurări potrivit Legii nr. 213/2015. În acest din urmă sens, premisa esențială a acordării sumei de 5.594 RON cu titlul de creanță de asigurări de către FGA nu se regăsește în activitatea de asigurări desfășurată în trecut de societatea de asigurări falită, B. S.A., ci în competența acordată recurentului-pârât prin Legea nr. 213/2015 de repartizare a sumelor din Fondul de Garantare a Asiguraților către creditorii de asigurări.

De asemenea, raportul de cauzalitate este neîndoielnic, actul nelegal emis de pârât în sensul respingerii cererii de plată în discuție împiedicând recurenta-reclamantă să beneficieze de folosința creanței de asigurări în cuantum de 5.594 RON pentru perioada 03.05.2018 (prima analiză a cererii de plată) – 29.10.2021 (reanalizarea cererii de plată urmată de achitarea sumei amintite).

În sfârșit, vinovăția recurentului-pârât nu poate fi exclusă, emiterea deciziei nr. 14452/03.05.2018 fiind rezultatul unei conduite culpabile a FGA în interpretarea Legii nr. 213/2015, cu atât mai mult cu cât partea pârâtă a ales să promoveze prin actele emise o interpretare a textului legal defavorabilă creditorilor de asigurări, fără însă ca pentru un astfel de rezultat să fi procedat la o analiză atentă, gramaticală, logică și sistematică a dispozițiilor legale respective, astfel încât să identifice concluzia corectă.

În consecință, despăgubirea ce se cuvine părții reclamante va fi la nivelul dobânzii legale penalizatoare aferente sumei de 5.594 RON, stabilite conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva sentinței nr. 1697 din data de 17 noiembrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal; va casa, în parte, sentința recurată și rejudecând: va admite, în parte, acțiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților și va obliga pârâtul să plătească reclamantei despăgubiri egale cu dobânda legală aferentă sumei de 5.594 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021.

De asemenea, va respinge excepția prescripției dreptului material la acțiune și va menține restul dispozițiilor sentinței.

Având în vedere că în recurs recurenta-reclamantă a făcut dovada unor cheltuieli de judecată în cuantum de 685,59 RON, constând în 100 RON taxă judiciară de timbru și 585,59 RON onorariu avocațial, iar la fond a unor cheltuieli de judecată în cuantum de 50 RON taxă judiciară de timbru și 879 RON onorariu de avocat, în temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (2) C. proc. civ., va obliga recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților la plata către recurenta-reclamantă A. S.A. a sumei de 685,59 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs și 600 RON cheltuieli de judecată la fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva sentinței nr. 1697 din data de 17 noiembrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează, în parte, sentința recurată și rejudecând:

Admite, în parte, acțiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

Obligă pârâtul să plătească reclamantei despăgubiri egale cu dobânda legală aferentă sumei de 5.594 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021.

Respinge excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Menține restul dispozițiilor sentinței.

Obligă recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților la plata către recurenta-reclamantă A. S.A. a sumei de 685,59 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs și 600 RON cheltuieli de judecată la fond.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 3 mai 2023.