ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4675/2023

Ședința publică din data de 18 octombrie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, la data de 1.04.2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, să se constate existența unui refuz nejustificat al FGA cu privire la soluționarea cererii de plată înregistrate sub nr. x/19.04.2016; obligarea FGA la soluționarea cererii de plată, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Prin cererea modificatoare depusă la data de 31.08.2021, reclamanta A. S.A. a solicitat, în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, obligarea F.G.A. la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat reclamantei prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x din 19.04.2016, constând în:

(i) în principal, penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0.2 %/zi întârziere conform Normei ASF 23/2014 - 15234,49 RON, calculate până la data de 8.12.2021 și în continuare până la data plății efective;

(ii) în subsidiar, dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Prin sentința civilă nr. 67 din 25 ianuarie 2022, Curtea de Apel București: (i) a respins, ca neîntemeiată, excepția inadmisibilității acțiunii; (ii) a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, ca fiind prescrisă.

Împotriva sentinței de fond a declarat recurs reclamanta A. S.A., întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și casarea în parte a hotărârii recurate, în ceea ce privește soluția asupra excepției prescripției și trimiterea cauzei pentru soluționare pe fond la Curtea de Apel București, precum și obligarea intimatului F.G.A. la plata cheltuielilor de judecată.

În esență, recurenta-reclamantă a susținut că, în temeiul art. 19 raportat la art. 28 din Legea nr. 554/2004, calcularea termenului de prescripție trebuie să se facă cu respectarea regulilor stabilite în C. civ., relevante în acest sens fiind prevederile art. 2526 din actul normativ menționat, concluzionând recurenta în sensul că, fiind în prezența unui prejudiciu continuu, al cărui cuantum nu putea fi precizat în totalitate mai înainte de data plății efective a despăgubirilor, nu se putea pune problema prescripției dreptului material la acțiune.

Sub aspectul evidențiat a făcut trimitere la poziția exprimată de Ministerul Public și reținută în Decizia nr. 22/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată într-un recurs în interesul legii în interpretarea art. 19 din Legea nr. 554/2004 și a afirmat că în prezenta cauză prejudiciul suferit prin neplata sumei datorate a încetat la data plății despăgubirilor, și anume la 29.10.2021, dreptul său la acțiune nefiind prescris.

Pornind de la art. 19 din Legea nr. 554/2004, care stabilește că promovarea pe cale separată a unei cereri privind acordarea de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului produs printr-un act administrativ nelegal poate avea loc înăuntrul unui termen de prescripție de 1 an de la data la care persoana prejudiciată a cunoscut sau putea să cunoască cuantumul prejudiciului și, având în vedere că obligarea la despăgubiri a autorității administrative presupune îndeplinirea condițiilor pentru angajarea răspunderii civile delictuale, a arătat că a existat o jurisprudență consistentă în sensul că termenul de 1 an trebuie calculat de la data la care persoana prejudiciată a luat cunoștință de hotărârea judecătorească definitivă prin care actul administrativ prejudiciabil a fost declarat nelegal.

În speță, decizia privind refuzul de plată, emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților, a fost declarată nelegală, hotărârea devenind definitivă abia la data de 13.10.2021, astfel că, în acord cu dispozițiile Legii nr. 554/2004 și cu considerentele Deciziei Î.C.C.J. nr. 22/2019, dreptul la acțiune al reclamantei s-a născut abia după această dată, neintervenind prescripția. În plus, prin hotărârea prin care a fost anulată decizia de respingere a cererii de plată nu a fost, în mod automat, recunoscut dreptul reclamantei la plata de despăgubiri, fiind stabilit doar caracterul nelegal al refuzului pentru motivul precizat de pârât în decizia nr. 14452/03.05.2018, ulterior fiind stabilit dreptul reclamantei la despăgubiri și, implicit, având loc dobândirea caracterului cert al prejudiciului.

A mai arătat că nu pot fi primite susținerile primei instanțe în sensul că reclamanta cunoștea sau trebuia să cunoască prejudiciul cauzat prin plata cu întârziere a despăgubirilor de la împlinirea celor 30 de zile de la depunerea cererii de plată.

Totodată, recurenta a învederat că legea specială care guvernează raporturile dintre părți instituie în mod expres un termen special de prescripție de 5 ani.

De asemenea, societatea recurentă a învederat că prima instanță a încălcat prevederile art. 2537 C. civ., precum și natura juridică a daunelor interese moratorii care au un caracter accesoriu față de dreptul principal al reclamantei la plata de despăgubiri, concluzionând că, din moment ce dreptul la despăgubiri al reclamantei nu a fost considerat prescris, față de caracterul accesoriu al daunelor interese moratorii, este evident că nici dreptul la a solicita obligarea Fondului la plata de daune interese moratorii-accesorii dreptului principal - nu poate fi considerat prescris.

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței instanței de fond ca fiind temeinică și legală.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Din circumstanțele concrete ale cauzei, rezultă că, prin demersul judiciar inițiat, astfel cum a fost ulterior modificat, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților - FGA, în temeiul dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului apreciat de aceasta ca fiind cauzat patrimoniului său prin respingerea cererii de plată nr. x/19.04.2016, constând, în principal, în penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0,1 %/zi de întârziere conform Ordinului CSA nr. 14/2011 și, în subsidiar, dobânda legală penalizatoare, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Soluționând cauza în primă instanță, Curtea de Apel București, după respingerea excepției inadmisibilității cererii, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins pe acest temei, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă, astfel cum a fost modificată.

Prevalându-se de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., reclamanta A. S.A. a formulat recurs, apreciind că sentința recurată a fost pronunțată cu aplicarea greșită și cu încălcarea normelor de drept materiale care reglementează prescripția extinctivă.

În continuare, Înalta Curte va răspunde punctual criticilor de nelegalitate invocate de reclamantă prin cererea de recurs.

Înalta Curte constată că, prin decizia nr. 14452/03.05.2018, intimatul - pârât a respins mai multe cereri de plată formulate de A. S.A. pentru suma de 7.913.561,09 RON, inclusiv cererea ce face obiectul litigiului pendinte, sub motiv că acestui creditor de asigurare i-ar fi fost aprobată la plată și plătită din disponibilitățile Fondului de Garantare a Asiguraților suma de 450.000 RON reprezentând limită maximă prevăzută de Legea nr. 213/2015.

Prin sentința civilă nr. 4902/27.11.2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2018, rămasă definitivă prin decizia nr. 4644/13.10.2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, a fost anulată decizia F.G.A. nr. 14452/03.05.2018 și a fost obligat pârâtul F.G.A. să emită un act administrativ prin care să analizeze pe fond cererile de plată formulate de reclamantă și menționate în borderoul nr. 2 anexat deciziei (acțiunea fiind respinsă, în rest, ca neîntemeiată).

Recurenta - reclamantă a arătat că prejudiciul ar consta în lipsa de folosință a sumei de bani solicitate prin cererea de plată ce face obiectul prezentei cauze, prejudiciul fiind calculat pentru perioada cuprinsă între data de 15.04.2016 și data plății efective a sumei în urma reanalizării cererii de plată.

Prin memoriul de recurs, recurenta-reclamantă a susținut că temeiul acțiunii îl constituie, pe de o parte, hotărârea judecătorească de anulare a deciziei F.G.A. nr. 14452/03.05.2018, iar pe de altă parte, întârzierea în plata sumei solicitată de reclamantă prin cererea nr. x/19.04.2016.

Prejudiciul este cuantificat de reclamantă în forma penalității de întârziere sau, în subsidiar, în forma dobânzii legale penalizatoare aplicabilă asupra creanței principale pe perioada de întârziere în soluționarea cererii de plată.

În ceea ce privește momentul de la care a început să curgă termenul de prescripție reglementat de art. 19 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte reține că prin Decizia nr. 22/24.06.2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii s-a statuat că: "data la care începe să curgă termenul de prescripție pentru introducerea acțiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, nefiind legat în mod direct și aprioric nici de comunicarea actului administrativ nelegal și nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia."

Se impune a fi subliniat faptul că extrasul din cuprinsul Deciziei nr. 22/24.06.2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii redat de recurenta - reclamantă în punctul 12 al recursului nu face parte din considerentele care au stat la baza deciziei menționate, ci reprezintă punctul de vedere al Ministerului Public, astfel că nu poate fi valorificat în sensul sugerat de recurentă.

Din perspectiva cunoașterii existenței prejudiciului și a întinderii acestuia, Înalta Curte reține că decizia F.G.A. nr. 14452/03.05.2018 (prin care pârâtul a respins și cererea de plată ce face obiectul prezentei cauze) a fost contestată de recurenta - reclamantă prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a-VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 05.06.2018, sub numărul unic de dosar x/2018

Înalta Curte apreciază că data rămânerii definitive a hotărârii de anulare a deciziei F.G.A. nr. 14452/03.05.2018, respectiv data de 13.10.2021, nu poate fi reținută drept momentul nașterii dreptului la despăgubiri, câtă vreme recurenta a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască existența prejudiciului cauzat prin emiterea antereferitei decizii, încă de la momentul la care a aflat soluția de respingere a cererii de plată, fiind evident că, în urma acesteia, va fi lipsită de folosința sumei solicitate.

În lipsa unor date suficiente din care să reiasă cu claritate momentul la care recurenta a aflat soluția dispusă prin decizia F.G.A. nr. 14452/03.05.2018, Înalta Curte reține că recurenta - reclamantă a cunoscut, în mod neîndoielnic, existența și conținutul deciziei cel mai târziu la data de 05.06.2018, dată la care a înregistrat pe rolul Curții de Apel București acțiunea în anularea acesteia.

Cât privește momentul cunoașterii întinderii prejudiciului, Înalta Curte reține că, în egală măsură, recurenta - reclamantă a cunoscut întinderea pagubei la aceeași dată la care a cunoscut însăși paguba, câtă vreme a cuantificat-o sub forma penalităților de întârziere sau a dobânzii legale, calculate prin raportare la suma cerută prin cererea de plată adresată F.G.A. în 2016. Alegând acest criteriu de cuantificare a prejudiciului, recurenta - reclamantă a cunoscut și întinderea prejudiciului, determinabilă pe baza criteriului ales. Faptul că prejudiciul invocat de recurentă s-a produs în timp nu reprezintă un element suficient spre a se susține teza unei imposibilități de cunoaștere a întinderii prejudiciului la chiar momentul cunoașterii existenței acestuia.

De altfel, plata sumei de 3986 RON, solicitată prin cererea de plată nr. x/19.04.2016 a avut loc abia la data de 29.10.2021, ulterior formulării cererii modificatoare la data de 31.08.2021 prin care recurenta-reclamantă a înțeles să solicite obligarea pârâtului la plata prejudiciului constând în lipsa de folosință.

Se observă că, prin cererea modificatoare, recurenta a evocat criteriile de determinare a întinderii prejudiciului, iar nu un prejudiciu determinat.

Pentru indicarea momentului final al întinderii prejudiciului recurenta a utilizat sintagma "până la data plății efective", iar modul de calcul evocat a vizat fie aplicarea unui procent 0,1 %/zi de întârziere, conform Ordinului CSA nr. 14/2011, fie aplicarea prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, referitoare la dobânda legală penalizatoare. Conform acestui din urmă text normativ, rata dobânzii legale penalizatoare se stabilește la nivelul ratei dobânzii de referință plus 4 puncte procentuale, motiv pentru care și acest mod de calcul se bazează pe criterii de determinare a întinderii prejudiciului.

Înalta Curte apreciază că nu pot fi primite, în acest context, susținerile recurentei referitoare la faptul că, prin hotărârile dispuse în dosarul nr. x/2018, intimatul-pârât a fost obligat să analizeze pe fond cererile de plată formulate de reclamantă, iar nu să achite sumele solicitate prin acestea (neexistând o certitudine a recunoașterii creanței până la reluarea analizei de către F.G.A. a cererii de plată). Este adevărat că o nerecunoaștere de către FGA a creanței principale pretinse prin cererea de plată ar face să nu existe prejudiciul constând în lipsa de folosința sumei, însă aceasta este o chestiune de fond în analiza cererii de chemare în judecată întemeiată pe art. 19 din Legea nr. 554/2004. Data resoluționării cererii de plată nu are impact asupra stabilirii datei de început a termenului de prescripție pentru despăgubirile solicitate în condițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, fiind diferită de data la care reclamanta a cunoscut întinderea prejudiciului sau data la care aceasta trebuia să o cunoască (momente de la care curge termenul de prescripție reglementat de antereferitul text normativ). Astfel, nu se poate reține nici interpretarea eronată de către prima instanță, a prevederilor art. 2537 C. civ., cum pretinde recurenta-reclamantă.

Cât privește argumentele din memoriul de recurs referitoare la completarea prevederilor art. 19 din Legea nr. 554/2004 (prin aplicarea prevederilor art. 28 din același act normativ) cu prevederile art. 2526 C. civ., Înalta Curte observă că în sfera de reglementare a noțiunii de "prestație" din cuprinsul prevederilor art. 2526 C. civ. intră, din perspectiva art. 19 din Legea nr. 554/204, demersul autorității pârâte de emitere a actului administrativ nelegal (în speță, decizia F.G.A. nr. 14452/03.05.2018), iar nu prejudiciul pretins generat de acesta. Or, emiterea actului administrativ reprezintă o prestație cu executare unică ("uno ictu"), motiv pentru care nu se poate reține incidența prevederilor art. 2526 C. civ.

Nefondate sunt și argumentele prin care recurenta a invocat prevederile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 213/2016 privind termenul de prescripție de 5 ani.

Din această perspectivă, Înalta Curte reține că prezenta cauză este întemeiată pe prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004, ce reglementează exercitarea unui drept la acțiune în repararea unui prejudiciu generat de fapta autorității de emitere a unui act administrativ nelegal, instanța nefiind învestită cu o cerere prin care să fi fost exercitat dreptul la acțiune pentru plata indemnizațiilor/despăgubirilor născute în temeiul unui contract de asigurare, vizate de prevederile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 213/2013.

Așadar, termenul de prescripție de 1 an a început să curgă cel mai târziu la data de 05.06.2018, astfel că formularea cererii de chemare în judecată întemeiată pe dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004 la data de 10.03.2021 (data predării acesteia firmei de curierat) este, în mod evident, realizată cu depășirea termenului de prescripție de un an.

În concluzie, pentru toate considerentele expuse anterior, Înalta Curte, constatând că nu este incident în cauză motivul de de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, coroborat cu art. 496 din C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanta societatea A. S.A, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 67 din 25 ianuarie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 18 octombrie 2023.