ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4676/2023

Ședința publică din data de 18 octombrie 2023

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, la data de 2.04.2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, să se constate existența unui refuz nejustificat al FGA cu privire la soluționarea cererii de plată înregistrate sub nr. x/11.03.2016; obligarea FGA la soluționarea cererii de plată, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Prin cererea modificatoare depusă la data de 31.08.2021, reclamanta A. S.A. a solicitat, în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, obligarea F.G.A. la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat reclamantei prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x din 11.03.2016, constând în:

(i) în principal, penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0.1 %/zi întârziere conform Ordinului CSA 14/2011 – 4551,84 RON, calculate până la data de 8.09.2021 și în continuare până la data plății efective;

(ii) în subsidiar, dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Prin sentința civilă nr. 1612/2021 din 9 noiembrie 2021, Curtea de Apel București: (i) a respins, ca nefondate, excepțiile inadmisibilității, tardivității și prescripției acțiunii; (ii) a respins cererea de chemare în judecată, ca nefondată.

Împotriva sentinței de fond, reclamanta A. S.A. a formulat recurs principal, iar pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat recurs incident.

3.1. Recurenta-reclamantă A. S.A. și-a întemeiat recursul principal pe art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului său, casarea în parte a sentinței atacate, respectiv cu privire la soluția pe fondul cererii și, în rejudecare, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată și precizată.

Circumscris motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se susține că hotărârea primei instanțe este pronunțată cu aplicarea greșită și încălcarea normelor de drept material care stabilesc condițiile în care poate fi angajată răspunderea patrimonială a autorității publice.

În opinia recurentei-reclamante, în speță sunt îndeplinite condițiile legale pentru angajarea răspunderii FGA și obligarea acestuia la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului generat A. prin neplata creanței de asigurare solicitate, susținerile primei instanțe în sensul că nu a fi îndeplinite condițiile unei astfel de acțiuni apărând ca lipsite de bază legală.

Cu privire la existența unui act administrativ nelegal, recurenta-reclamantă arată că prin Decizia 14452/03.05.2018, emisă la mai bine de 2 ani de la depunerea cererii de plată, FGA a respins în mod nejustificat cererea de plată a A..

Față de decizia de respingere, A. a promovat acțiunea în contencios administrativ, acțiune ce a făcut obiectul dosarului x/2018, iar prin decizia civilă nr. 4644 pronunțată de ÎCCJ la data de 13.10.2021 în dosarul x/2018, Decizia FGA nr. 14452/03.25.2018 a fost anulată ca nelegală. Totodată, FGA a fost obligat să reanalizeze pe fond cererea de plată, iar în urma analizei a recunoscut dreptul A. la despăgubiri și a efectuat plata către aceasta.

În acest context, este evident că în speță există un act administrativ nelegal - respectiv Decizia FGA nr. 14.452/03.05.2018 - act care reprezintă soluționarea cererii de plată a A. dată de către FGA.

Faptul că prin hotărârile judecătorești prin care a fost anulată Decizia FGA nr. 14.452/03.05.2018 FGA nu a obligat direct la plată, ci la analiza pe fond a dosarului de daună, nu poate conduce la ideea că răspunderea FGA nu poate fi angajată, deoarece aceasta ar nesocoti puterea de lucru judecat a hotărârilor prin care a fost declarată nelegală Decizia 14.452/03.05.2018.

Cu privire la existența prejudiciului se arată că, deși FGA avea obligația de a proceda imediat la soluționarea cererii de plată, această soluționare a avut loc formal la mai bine de 2 ani după depunerea cererii și a fost în sensul respingerii. Abia după anularea Deciziei FGA nr. 14.452/03.05.2018, FGA a procedat la analizarea pe fond a cererii și la 29.10.2021 a efectuat plata despăgubirilor, respectiv la mai bine de 5 ani de la data la care trebuie să fie efectiv achitate despăgubirile.

Așadar, prin soluția dată cererii de plată a A., FGA a lipsit A. de folosința sumelor de bani la care era îndreptățit cu titlu de despăgubiri o perioadă de mai bine de 5 ani.

Mai mult, prin plata despăgubirilor solicitate, efectuată la data de 29.10.2021, FGA confirmă indubitabil dreptul A.. Astfel, contrar celor reținute de prima instanță, dreptul A. la plata accesoriilor există și are un caracter cert.

Totodată, arată că dispozițiile art. 1535 C. civ. prezumă existența prejudiciului în situația lipsei de folosință a unor sume de bani.

Cu privire la legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu, recurenta-reclamantă arată că, prejudiciul suferit de A. constă în lipsa de folosință a sumei de bani la care era îndreptățită cu titlu de despăgubiri, care este cauza acestui prejudiciu, ce a determinat această întârziere în plata despăgubirilor este evident - modalitatea în care FGA a soluționat cererea de plată prin Decizia 14.452/03.05.2018.

Față de cererea de plată formulată de A. pentru realizarea dreptului său, FGA a dispus prin Decizia nr. 14.452/03.05.2018 respingerea cererii de plată și abia după anularea acesteia a procedat la analiza pe fond și plată. Este evident că dacă FGA ar fi soluționat de la bun început cererea de plată cu respectarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale și ar fi procedat la plată, prejudiciul A. nu ar fi existat.

Prin urmare, legătura între Decizia FGA nr. 14.452/03.05.2018 - actul administrativ anulat ca nelegal, și prejudiciul suferit de A. - lipsa de folosință asupra sumei de bani la care era îndreptățită, există un raport de cauzalitate incontestabil.

În ceea ce privește culpa FGA, și aceasta este una evidentă. FGA, ca structură de garantare creată de lege tocmai cu scopul de a asigura plata creanțelor de asigurare aparținând unui asigurător falit, avea obligația ca în îndeplinirea obligațiilor sale să acționeze în deplină concordanță cu prevederile legale. În realitate însă, Fondul nu a făcut decât să tergiverseze nepermis de mult soluționarea cererilor de plată, lipsind A. de o sumă semnificativă de bani.

Acționând cu încălcarea chiar a scopului pentru care a fost creat, Fondul a interpretat greșit și tendențios prevederile legale, căutând prin orice mijloc a nu achita creanțele de asigurare, ignorând impactul pe care această atitudine l-ar putea produce pe piața asigurărilor. Aceasta în condițiile în care Fondul a fost creat chiar cu scopul de a asigura încrederea asiguraților în sistemul de asigurări, sistem care ar trebui să funcționeze și să îi protejeze chiar în condițiile în care anumiți asigurători ar intra în procedura falimentului.

În fine, circumscris motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se susține că hotărârea primei instanțe conține motive străine de natura pricinii, întrucât argumentele primei instanțe în sensul că cererea de penalități trebuie adresată Fondului, conform prevederilor Legii 213/2015 nu pot sta la baza soluționării prezentei cereri; A. a solicitat obligarea FGA la plata de daune interese moratorii ca urmare a angăjarii răspunderii patrimoniale a instituției, iar această obligare poate fi dispusă doar de către instanța de judecată sesizată în acest sens, în baza art. 19 din Legea nr. 554/2004.

3.2. Recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților și-a întemeiat recursul incident pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței atacate și, în rejudecare, respingerea acțiunii astfel cum a fost modificată, în principal pe cale de excepție, iar în subsidiar, ca neîntemeiată.

În ceea ce privește excepția inadmisibilității, arată că în mod greșit instanța a respins-o, în temeiul prevederilor art. 19, raportat la art. 8 din Legea nr. 554/2004, în condițiile în care cererea de plată a fost soluționată prin Decizia nr. 14452/03.05.2018, iar ulterior instanțele au decis definitiv că FGA este obligat la analizarea pe fond a cererilor de plată, și nu la plata sumelor solicitate prin cererea de plată.

Susține că, potrivit art. 8 din Legea nr. 554/2004, regula este că acțiunea în anularea actului administrativ conține și repararea pagubei cauzate, iar potrivit art. 19 din Legea nr. 554/2004, cererea pentru acordarea despăgubirilor poate fi depusă pe cale separată, prin excepție de la regulă, însă cu condiția ca în prealabil să fi solicitat anularea actului administrativ vătămător.

Astfel, consideră că la momentul înregistrării cererii de chemare în judecată, A. S.A. nu avea o creanță certă, lichidă și exigibilă față de FGA, motiv pentru care nu sunt întrunite condițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004.

În ceea ce privește respingerea excepției tardivității, arată că recurenta-reclamantă ar fi putut solicita despăgubiri pentru o pretinsă întârziere în soluționarea cererii de plată cel mai târziu odată cu comunicarea Deciziei de soluționare a acesteia, și nu după 3 ani, acțiunea de față fiind tardivă în raport cu prevederile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, coroborate cu art. 8 și 19 din Legea nr. 554/2004.

Susține că potrivit art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, împotriva deciziei de respingere de către FGA a sumelor pretinse se poate formula contestație, în condițiile prevăzute la art. 19 din Legea nr. 503/2004, care la alin. (2) prevede că se poate formula contestație la secția de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București, în termen de 10 zile de la data comunicării, sub sancțiunea decăderii.

Prin urmare, având în vedere că intimata a contestat în 2018 decizia de respingere a despăgubirilor la care solicită aplicarea de penalități/dobânzi, precum și faptul că nu există niciun motiv ca să nu fi cerut aceste daune moratorii odată cu debitul principal, respectiv în dosarul nr. x/2018, consideră că acțiunea de față este tardivă, în raport cu art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, raportat la art. 8 și 19 din Legea nr. 554/2004.

Arată, contrar celor reținute de către instanța de fond, că dreptul la acțiune s-a născut odată cu cererea de anulare a Deciziei FGA nr. 14452.

În ceea ce privește respingerea excepției prescripției, recurentul a susținut că aspectele reținute de Curtea de Apel București sunt chiar contrare susținerilor intimatei-reclamante, care solicită acordarea penalităților/dobânzilor din a 31-a zi de la data depunerii cererii de plată nr. x/11.03.2016, soluția definitivă a Înaltei Curți de Casație și Justiție privind anularea Deciziei FGA 14452/03.05.2018 fiind pronunțată abia la data de 13.10.2021. Astfel, instanța de judecată nu s-a raportat la solicitarea intimatei-reclamante care a stabilit prin cererea modificatoare, prin actele depuse la dosarul cauzei și prin susținerile orale, faptul că prejudiciul i-a fost cunoscut din a 31-a zi de la data depunerii cererii de plată.

În consecință, recurentul FGA susține că în mod greșit a fost respinsă de prima instanță excepția prescripției dreptului material la acțiune.

În ceea ce privește admiterea excepției prematurității acțiunii A., arată că în speță această situație nu se regăsește. Aceasta întrucât FGA nu a analizat fondul celor 435 de drepturi pretinse de reclamantă, FGA emițând o singură decizie de respingere globală, prin prisma reținerii depășirii plafonului de garantare.

În ceea ce privește admiterea excepției lipsei de interes, arată că Decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 a fost anulată, instanța dispunând în mod definitiv obligarea FGA la analizarea pe fond a cererilor de plată, și nu la plata sumelor solicitate, astfel că anularea acesteia nu conduce la obligarea sa la contravaloarea lipsei de folosință în legătură cu o sumă care nu s-a statuat că ar reveni recurentei-reclamante în litigiul principal, iar pe de altă parte, acțiunea în despăgubiri nu poate depăși ceea ce a fost statuat prin hotărârea judecătorească de anulare a actului nelegal, în care instanța nu a analizat creanța de asigurare și nu a recunoscut dreptul pretins, motiv pentru care nu există interesul A. S.A. la momentul introducerii prezentei acțiuni de a solicita penalități/dobânzi, acest drept născându-se ulterior, după soluționarea de către FGA a cererii de plată pe fond.

În consecință, solicită admiterea excepției lipsei de interes, admiterea recursului, casarea sentinței recurate și respingerea acțiunii, ca lipsite de interes.

4.1. Prin întâmpinare, recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a solicitat respingerea recursului principal, ca nefondat.

4.2. Legal citată, recurenta-reclamantă A. S.A. nu a formulat întâmpinare față de recursul incident.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor

Din circumstanțele concrete ale cauzei, rezultă că, prin demersul judiciar inițiat, astfel cum a fost ulterior modificat, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților, în temeiul dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului apreciat de aceasta ca fiind cauzat patrimoniului său prin respingerea cererii de plată nr. x/11.03.2016, constând, în principal, în penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0,2 %/zi de întârziere conform Ordinului CSA nr. 14/2011 și, în subsidiar, dobânda legală penalizatoare, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Soluționând cauza în primă instanță, Curtea de Apel București, după respingerea excepțiilor inadmisibilității, tardivității și a prescripției acțiunii invocate de către pârât, a respins, ca nefondată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă, astfel cum a fost modificată.

O atare soluție nu este împărtășită și de instanța de control judiciar, fiind fondate criticile aduse de recurentul-pârât sentinței atacate, prin invocarea prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., câtă vreme prima instanță a interpretat și aplicat greșit prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004 în demersul de soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune.

Așadar, având a stabili ordinea de soluționare a celor două recursuri, Înalta Curte constată că este prioritară examinarea criticilor formulate de recurentul-pârât FGA, în contextul în care prin această cale de atac sunt promovate critici referitoare la neîndeplinirea condițiilor de exercițiu a acțiunii civile, astfel că validarea oricăreia din criticile pârâtului la adresa modalității de soluționare a excepțiilor invocate în fața primei instanțe face de prisos examinarea pe fond a raportului litigios.

În acest sens, Înalta Curte constată că pârâtul FGA a invocat în fața instanței de fond trei excepții cu privire la acțiunea reclamantei, astfel cum a fost modificată, solicitând respingerea acțiunii în principal ca fiind inadmisibilă/tardivă/prescrisă.

Excepția prescripției dreptului la acțiune cu privire la această cerere a fost respinsă de instanța fondului, apreciindu-se că nu a intervenit prescripția deoarece, decizia prin care refuzul FGA de plată a fost declarat nelegal a devenit definitivă în anul 2021, context în care dreptul la acțiune s-a născut de la acel moment, astfel că cererea modificatoare este formulată în termenul prevăzut de art. 19 LCA.

Aplicarea prevederilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, raportat la starea de fapt reținută în cauză, denotă, însă, o greșită soluționare a excepției prescripției dreptului la acțiune, după cum se va arăta în considerentele ce urmează.

Înalta Curte constată că, prin decizia nr. 14452/03.05.2018, recurentul-pârât a respins mai multe cereri de plată formulate de A. pentru suma de 7.913.561,09 RON, inclusiv cererea ce face obiectul litigiului pendinte, sub motiv că acestui creditor de asigurare i-ar fi fost aprobată la plată și plătită din disponibilitățile Fondului de Garantare a Asiguraților suma de 450.000 RON reprezentând limită maximă prevăzută de Legea nr. 213/2015.

Prin sentința civilă nr. 4902/27.11.2018, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2018, rămasă definitivă prin decizia nr. 4644/13.10.2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția contencios administrativ și fiscal, a fost anulată decizia F.G.A. nr. 14452/03.05.2018 și obligat pârâtul F.G.A. să emită un act administrativ prin care să analizeze pe fond cererile de plată formulate de reclamantă și menționate în borderoul nr. 2 anexat deciziei (acțiunea fiind respinsă, în rest, ca neîntemeiată).

Recurenta-reclamantă a arătat că prejudiciul ar consta în lipsa de folosință a sumei de bani solicitate prin cererea de plată ce face obiectul prezentei cauze, prejudiciul fiind cuantificat de aceasta în forma penalității de întârziere sau, în subsidiar, în forma dobânzii legale penalizatoare aplicabilă asupra creanței principale pe perioada de întârziere în soluționarea cererii de plată.

Deci, prejudiciul rezultă din fapta autorității pârâte de întârziere a soluționării cererii de plată prin emiterea primei decizii de soluționare (din 2018) cu aplicarea greșită a legii (în sensul reținerii unui fine de neprimire constând în depășirea plafonului de despăgubire, greșit aplicat per creditor de asigurare în loc de per creanță de asigurare).

În ceea ce privește momentul de la care a început să curgă termenul de prescripție reglementat de art. 19 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte reține că prin decizia nr. 22/24.06.2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii s-a statuat că: "data la care începe să curgă termenul de prescripție pentru introducerea acțiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, nefiind legat în mod direct și aprioric nici de comunicarea actului administrativ nelegal și nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia."

Din perspectiva cunoașterii existenței prejudiciului și a întinderii acestuia, Înalta Curte reține că decizia F.G.A. nr. 14452/03.05.2018 (prin care pârâtul a respins și cererea de plată nr. x/11.03.2016) a fost contestată de recurenta-reclamantă prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București – secția a-VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 05.06.2018, sub numărul unic de dosar x/2018

Înalta Curte apreciază că data rămânerii definitive a hotărârii de anulare a deciziei F.G.A. nr. 14452/03.05.2018, respectiv data de 13.10.2021, nu poate fi reținută drept momentul nașterii dreptului la despăgubiri, câtă vreme recurenta-reclamantă a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască existența prejudiciului cauzat prin emiterea antereferitei decizii încă de la momentul la care a aflat soluția dispusă prin aceasta, privind respingerea cererii de plată, fiind evident că, urmarea unei atare respingeri, va fi lipsită de folosința sumei solicitate.

În lipsa unor date suficiente din care să reiasă cu claritate momentul la care recurenta a aflat soluția dispusă prin decizia F.G.A. nr. 14452/03.05.2018, Înalta Curte reține că recurenta-reclamantă a cunoscut, în mod neîndoielnic, existența și conținutul deciziei cel mai târziu la data de 05.06.2018, dată la care a înregistrat pe rolul Curții de Apel București acțiunea în anularea acesteia.

Cât privește momentul cunoașterii întinderii prejudiciului, Înalta Curte reține că, în egală măsură, recurenta-reclamantă a cunoscut întinderea pagubei la aceeași dată la care a cunoscut însăși paguba, câtă vreme a cuantificat-o sub forma penalităților de întârziere sau a dobânzii legale, calculate prin raportare la suma cerută prin cererea de plată adresată F.G.A. în 2016.

Alegând acest criteriu de cuantificare a prejudiciului, recurenta-reclamantă a cunoscut și întinderea prejudiciului, determinabilă pe baza criteriului ales. Faptul că prejudiciul invocat de recurentă s-a produs în timp nu reprezintă un element suficient spre a se susține teza unei imposibilități de cunoaștere a întinderii prejudiciului la chiar momentul cunoașterii existenței acestuia.

De altfel, la data de 31.08.2021, când a fost depusă cererea modificatoare, plata sumei de 2.301,23 RON, solicitată prin cererea de plată nr. x/11.03.2016 nu fusese încă efectuată de pârâtul F.G.A. (suma fiind achitată abia la data de 29.10.2021), aspect ce nu a împiedicat, însă, recurenta-reclamantă ca, anterior acestei plăți, să formuleze cererea modificatoare, prin care a solicitat obligarea pârâtului la plata prejudiciului constând în lipsa de folosință.

Se observă că, prin cererea modificatoare, recurenta a evocat criteriile de determinare a întinderii prejudiciului, iar nu un prejudiciu determinat. Pentru indicarea momentului final al întinderii prejudiciului recurenta a utilizat sintagma "până la data plății efective", iar modul de calcul evocat a vizat fie aplicarea unui procent 0,2 %/zi de întârziere, conform Ordinului CSA nr. 14/2011, fie aplicarea prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, referitoare la dobânda legală penalizatoare. Conform acestui din urmă text normativ, rata dobânzii legale penalizatoare se stabilește la nivelul ratei dobânzii de referință plus 4 puncte procentuale, motiv pentru care și acest mod de calcul se bazează pe criterii de determinare a întinderii prejudiciului.

Pentru considerentele expuse în paragrafele anterioare nu se poate da eficiență nici argumentelor recurentei-reclamante referitoare la faptul că, prin hotărârile dispuse în dosarul nr. x/2018, recurentul-pârât a fost obligat să analizeze pe fond cererile de plată formulate de reclamantă, iar nu să achite sumele solicitate prin acestea (neexistând o certitudine a recunoașterii creanței până la reluarea analizei de către F.G.A. a cererii de plată).

Desigur, o nerecunoaștere de către FGA a creanței principale pretinse prin cererea de plată ar face să nu existe prejudiciul constând în lipsa de folosința sumei, însă aceasta este o chestiune de fond în analiza cererii de chemare în judecată întemeiată pe art. 19 din Legea nr. 554/2004. Data resoluționării cererii de plată nu are impact asupra stabilirii datei de început a termenului de prescripție pentru despăgubirile solicitate în condițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, fiind diferită de data la care reclamanta a cunoscut întinderea prejudiciului sau data la care aceasta trebuia să o cunoască (moment de la care curge termenul de prescripție reglementat de antereferitul text normativ).

Așadar, termenul de prescripție de 1 an a început să curgă cel mai târziu la data de 05.06.2018, astfel că formularea cererii de chemare în judecată întemeiată pe dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004 la data de 8.03.2021 (data predării acesteia firmei de curierat) este, în mod evident, realizată cu depășirea termenului de prescripție de un an.

Față de aceste considerente, Înalta Curte constată că în mod greșit a fost respinsă excepția prescripției dreptului la acțiune, astfel că se impune reformarea hotărârii primei instanțe, în sensul admiterii excepției invocate de pârât și respingerii cererii de chemare în judecată, constatând prescris dreptul material la acțiune.

Considerentele și soluția pronunțată asupra recursului declarat de pârâtul FGA impun respingerea recursului declarat de reclamantă împotriva aceleiași sentințe, constatând Înalta Curte că intervenția prescripției dreptului material la acțiune lipsește de suport criticile recurentei-reclamante prin intermediul cărora încearcă să demonstreze că în speță sunt îndeplinite condițiile legale pentru angajarea răspunderii FGA și obligarea acestuia la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului generat A. prin neplata creanței de asigurare solicitate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul incident declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 1612/2021 din 9 noiembrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și, rejudecând:

Admite excepția prescripției acțiunii.

Respinge acțiunea, ca prescrisă.

Respinge recursul principal declarat de reclamanta A. S.A. împotriva aceleiași sentințe, ca nefondat.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 18 octombrie 2023.