ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1268/2023

Ședința publică din data de 7 martie 2023

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 25.03.2020 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal sub numărul x/2020, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională de Reglementare în domeniul Energiei (ANRE), pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună obligarea ANRE la emiterea actelor de constatare și sancționare, pe baza art. 194 pct. 17, coroborat cu art. 195 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 123/2012, pentru fapta de întrerupere abuzivă a furnizării gazelor naturale, fără notificare prealabilă, fără comunicarea actului de întrerupere și fără proces-verbal comunicat, în care să existe încadrarea juridică exactă a sancțiunii de întrerupere, aplicată de o entitate supravegheată de ANRE la un număr de 20 consumatori din București str. x în data de 16.12.2019. De asemenea, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la anularea dispoziției de obligație montaj electrovană comandă închidere automată a alimentării cu gaze naturale pe instalația comună pusă în sarcina clientului final prin art. 8 alin. (3) teza a II-a din Procedura privind verificările și reviziile tehnice ale instalațiilor de utilizare a gazelor natural/16.12.2015, aprobată cu Ordinul ANRE nr. 179/2015, publicat în Monitorul Oficial partea I nr. 969/28.12.2015, precum și la anularea dispoziției cu posibilitatea operatorului de sistem de a sancționa consumatorii în mod colectiv cu întreruperea nenotificată a furnizării gazelor naturale în situațiile exemplificate de ANRE la art. 54 alin. (1) lit. d) pct. (iv) și (v) din Regulamentul privind furnizarea gazelor naturale la clienții finali, aprobat cu Ordinul ANRE nr. 29/2016, publicat în Monitorul Oficial partea I nr. 510/07.07.2016.

2.1. Prin sentința civilă nr. 176 din data de 15 februarie 2021, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția de inadmisibilitate și a respins cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei, ca inadmisibilă.

2.2. Prin sentința civilă nr. 892 din data de 7 iunie 2021, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de completare formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei, ca neîntemeiată.

Împotriva sentințelor civile menționate în punctul I.2 de mai sus, a declarat recursuri reclamantul A..

3.1. Prin recursul formulat împotriva sentinței civile nr. 176 din data de 15 februarie 2021, recurentul - reclamant a invocat incidența motivelor de recurs reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 3, 4, 5 și 8 C. proc. civ. și a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare, aceleiași instanțe.

În susținerea căii de atac promovate, printr-un prim set de critici, recurentul a invocat, în esență, aspectul nemotivării încheierii din 18.01.2021, prin care a fost invocată chestiunea lărgirii cadrului procesual.

De asemenea, recurentul a arătat că silogismul juridic expus în sentință ar fi unul superficial și necorelat cu relațiile juridice complexe instituite prin Legea nr. 123/2012 și prin reglementările ANRE, câtă vreme are la bază două premise incerte, în sensul că vătămarea reclamantului s-ar fi datorat furnizorului B. S.A. și operatorului de sistem C. S.R.L. și că aceștia ar putea fi entitățile sancționate.

În opinia recurentului, prima instanță a schimbat obiectul dedus judecății, din "obligare emitere act administrativ ANRE" în "aplicarea de sancțiuni în privința unor terți", fără ca o astfel de schimbare să fie justificată prin indicarea textelor normative apreciate de instanță ca fiind incidente și despre care recurentul afirmă că nici nu ar exista.

A mai arătat recurentul că și dacă s-ar admite, prin absurd, că noul obiect dedus judecății ar fi valid și că s-ar putea aplica, prin procedura judiciară, sancțiuni în baza Legii nr. 123/2012 sau a altei legi, noul obiect al acțiunii nu ar mai fi de competența materială a curții de apel, potrivit art. 96 pct. l C. proc. civ., ci de competența materială a Judecătoriei Sectorului 2 București, potrivit art. 94 pct. l, lit. c) și k) C. proc. civ., aspect ce ar atrage incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., întrucât cauza a fost soluționată de o instanță necompetentă.

În opinia recurentului, în ipoteza expusă în sentință trebuia ridicată, din oficiu, în primul rând, excepția necompetenței materiale a instanței de a judeca acțiunea de sancționare directă a terților, și apoi excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată.

În opinia recurentului, inversarea ordinii celor două excepții ar genera încălcarea prevederilor art. 129 alin. (2) pct. 2, coroborat cu art. 131 alin. (1) C. proc. civ. și atragerea sancțiunii nulității sentinței atacate.

De asemenea, recurentul a învederat că prin sentință a fost soluționat doar capătul de cerere 1.1, iar nu și restul petitelor.

Printr-un alt set de argumente, recurentul a învederat nereguli referitoare la mijloacele de probă administrate, la jurisprudență relevantă în cauză, precum și la aspectele de fond ale cauzei.

3.2. Prin recursul formulat împotriva sentinței civile nr. 892 din data de 7 iunie 2021, recurentul - reclamant a invocat incidența cazurilor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., învederând că, în mod eronat, prima instanță a reținut că soluția excepției de inadmisibilitate privește întreaga cauză, iar nu doar capătul 1.1 de cerere.

În acest sens, recurentul a arătat că prin capetele de cerere nr. x și nr. 1.3 nu s-a cerut sancționarea niciunui terț și nici anularea unui act administrativ individual adresat altui subiect de drept, ori tragerea la răspundere a unui funcționar, ci numai anularea unor dispoziții din acte normative emise de ANRE.

A mai opinat recurentul și în sensul că art. 16 indice l din Legea nr. 554/2004, invocat de instanță pentru introducerea terțului în calitate de pârât, ar fi aplicabil în cazul art. 1 alin. (2) și art. 16 din Legea nr. 554/2004, adică atunci când o persoană atacă un act administrativ individual adresat altui subiect de drept, sau pretinde daune și sancțiuni împotriva funcționarului public participant la întocmirea actului administrativ, dar nu și în ipoteza unui raport juridic precum cel dedus judecății la capătul de cerere 1.2, ce privește art. 8 alin. (3) teza a II-a din Procedura/16.12.2015. De asemenea, recurentul a arătat că raportul juridic dedus judecății la capătul de cerere 1.3 privește art. 54 alin. (1) lit. d) pct. (iv) și (v) din Regulamentul/28.06.2016, ce se referă la un terț denumit "operator de sistem", dar acesta nu este identificabil cu o anumită persoană juridică care să poată fi chemată în litigiu ca pârâtă și care să răspundă juridic pentru dreptul care i s-a acordat.

Recurentul a arătat că instanța de fond ar fi refuzat să judece capetele de cerere 1.2 și 1.3 sub pretextul lipsei din cadrul procesual a terților nominalizați de prima instanță, deși acești terți nu au avut nicio calitate la întocmirea actului administrativ normativ vizat de astfel de petite, nu au fost inițiatori, nu au întocmit proiectul de act normativ, nu au emis actul, nu l-au aprobat, nu l-au semnat și nici nu l-au publicat în Monitorul Oficial.

De asemenea, recurentul a învederat că prima instanță nu a motivat respingerea cererilor reclamantei, în sensul că nu a precizat ce atribuții concrete ale B. și C. în modificarea/anularea unor reglementări ANRE trebuiau analizate și nu s-au putut investiga, nu s-au justificat nici criteriile de alegere a celor doi terți, din moment ce actele normative atacate se adresau în mod impersonal unui număr nedefinit de persoane. Simpla susținere că "neintroducerea în cauză a unor terți de către niciuna dintre părțile procesuale conduce la respingerea cererii de chemare în judecată ca inadmisibilă", fără ca această referire să înfățișeze raționamentul instanței privind atribuțiile celor doi terți legate de adoptarea actului normativ, echivalează cu nemotivarea hotărârii, fiind încălcat dreptul la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 al CEDO și art. 21 alin. (3) și art. 44 alin. (1) din Constituție.

A mai susținut recurentul că instanța a aplicat greșit norma de drept material cuprinsă în art. 16 indice 1 din Legea nr. 554/2004 la soluționarea petitelor 1.2 si 1.3 din litigiu referitoare la dispoziții din acte normative ale ANRE, câtă vreme instanța a apreciat necesară introducerea în cauză a unor terți care, nefiind autorități publice, nu au nicio calitate și posibilitate de a emite acte normative în domeniul gazelor naturale și nici să le corecteze pe cele existente, pentru că domeniul este atribuit în exclusivitate ANRE prin art. 10 alin. (1) lit. g), coroborat cu art. 5 alin. (5) din O.U.G. nr. 33/2007.

Prin întâmpinările depuse în dosarul instanței de recurs, intimata-reclamantă Autoritatea Națională de Reglementare în domeniul Energiei a invocat nulitatea recursului formulat de recurentul - reclamant împotriva sentinței civile nr. 176/15.02.2021, apreciind că argumentele evocate prin calea de atac nu se încadrează în ipotezele limitativ reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., dată fiind lipsa criticilor concrete care să vizeze soluția primei instanțe. În subsidiar, intimata a solicitat respingerea unui astfel de recurs ca nefondat, sens în care a invocat și minuta din 22.06.2018 a întâlnirii președinților secțiilor de contencios administrativ din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție și din cadrul curților de apel, precum și practică judiciară.

Prin întâmpinarea formulată împotriva recursului ce vizează sentința nr. 892/07.06.2021, intimata-reclamantă Autoritatea Națională de Reglementare în domeniul Energiei a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii atacate, drept temeinică și legală.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluția din data de 25 august 2021 s-a fixat termen de judecată la data de 22 februarie 2023, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția instanței de recurs asupra căilor de atac formulate

A. Examinând, cu prioritate, termenul de formulare a căii de atac declarate de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 176 din data de 15 februarie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, Înalta Curte constată că acest recurs a fost declarat cu nerespectarea termenului prevăzut de lege, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004:

"Hotărârea pronunțată în primă instanță poate fi atacată cu recurs, în termen de 15 zile de la comunicare", iar potrivit art. 489 alin. (1) din C. proc. civ., republicat:

"Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului prevăzut la alin. (3)." Totodată, conform art. 185 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.:

"Actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate absolută."

Înalta Curte reține că sentința civilă nr. 176 din data de 15 februarie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a fost comunicată recurentului - reclamant la data de 24 martie 2021, conform dovezii de înmânare aflate la fila x din vol. II al dosarului instanței de fond. Termenul de 15 zile, prevăzut de art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, înăuntrul căruia trebuia declarată calea de atac a recursului, a început să curgă de la acest moment și s-a împlinit la data de 9 aprilie 2021, potrivit dispozițiilor art. 181 alin. (1) pct. 2, raportat la art. 183-184 C. proc. civ.

Cererea de recurs a fost, însă, depusă de recurentul - reclamant la data de 13 aprilie 2021, prin poștă electronică, astfel cum rezultă din înscrisul aflat la fila a 5-a a dosarului instanței de recurs și din lipsa, din dosarul cauzei, a oricărui alt material probator care să facă dovada unei alte date anterioare de comunicare sau depunere a recursului.

Prin urmare, Înalta Curte constată că recursul a fost formulat în afara termenului de 15 zile prevăzut de lege, respectiv la data de 13 aprilie 2021, ultima zi în care putea fi promovată calea de atac fiind 9 aprilie 2021. De asemenea se constată că, în cauză, nu a fost formulată nicio cerere de repunere în termen.

Pentru considerentele arătate, în temeiul dispozițiilor art. 185 alin. (1) și art. 489 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 176 din data de 15 februarie 2021 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca tardiv formulat.

Totodată, în raport de o astfel de soluție, nu se mai impune realizarea unei analize a excepției nulității recursului, ce a fost invocată de intimata - pârâtă doar din perspectiva recursului formulat de recurentul - reclamant împotriva sentinței civile nr. 176 din data de 15 februarie 2021 (fără a viza și recursul promovat de reclamant împotriva sentinței civile nr. 892 din data de 7 iunie 2021).

B. Analizând, în continuare, actele și lucrările dosarului, precum și sentința civilă nr. 892 din data de 7 iunie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în raport de motivele de casare invocate și normele legale incidente, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul A. împotriva acestei sentințe este nefondat, pentru următoarele argumente:

Un prim motiv de casare invocat de recurentul-reclamant este cel reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., dată fiind, în accepțiunea titularului căii de atac, pretinsa încălcare a prevederilor art. 6 din Convenția EDO și ale art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Înalta Curte reține că obligația de motivare a unei hotărâri judecătorești, conform prevederilor art. 425 C. proc. civ., se referă la prezentarea argumentelor părților, stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, expunerea unui raționament propriu pentru care s-a ajuns la adoptarea soluției date în cauză, elemente ce, în raport de obiectul supus soluționării, se regăsesc în cuprinsul sentinței civile nr. 892 din data de 7 iunie 2021.

Din această perspectivă, Înalta Curte reține că, prin antereferita hotărâre, instanța de fond s-a pronunțat asupra unei cereri de completare a sentinței civile nr. 176 din data de 15 februarie 2021, motiv pentru care primul demers în soluționarea acestei cereri a fost cel al verificării îndeplinirii condițiilor reglementate de art. 444 C. proc. civ.

Or, astfel de condiții vizează ipotezele în care, prin hotărârea dată, instanța a omis să se pronunțe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale sau asupra cererilor martorilor, experților, traducătorilor, interpreților sau apărătorilor, cu privire la drepturile lor.

Prin sentința pronunțată, prima instanță a considerat că nu a existat o omisiune de pronunțare asupra unui capăt de cerere, întrucât dispozitivul sentinței civile nr. 176 din data de 15 februarie 2021 a vizat cererea de chemare în judecată în integralitatea sa, sens în care a apreciat că nu sunt întrunite condițiile de admisibilitate reglementate de art. 444 C. proc. civ. și a respins cererea de completare.

În raport de astfel de aspecte, Înalta Curte consideră că instanța de fond a arătat în mod expres motivele pentru care s-a ajuns la soluția adoptată, fiind respectate prevederile art. 425 C. proc. civ., câtă vreme este arătat silogismul logico-juridic ce a stat la baza sentinței pronunțate și argumente pe care și-a fundamentat judecătorul fondului soluția, chiar dacă acestea sunt succint exprimate.

În jurisprudența sa constantă, instanța supremă a stabilit că motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esență, de conținut, aceasta trebuind să fie clară, concisă și concretă, în concordanță cu probele și actele de la dosar. Înalta Curte a mai statuat că motivarea hotărârii constituie o garanție pentru părți în fața eventualului arbitrariu, judecătoresc, precum și singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar, circumscriindu-se astfel noțiunii de proces echitabil în condițiile prevăzute de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Se rețin a fi incidente în cauză argumentele statuate în jurisprudența CEDO (paragraful 20 din hotărârea pronunțată în cauza Gheorghe Mocuța contra României):

"În continuare, Curtea reiterează că, deși articolul 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligația de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanțele trebuie să răspundă la argumentele esențiale ale părților, dar măsura în care se aplică această obligație poate varia în funcție de natura hotărârii și, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanțelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)".

Ceea ce trebuie observat în cauză este faptul că cerința existenței unei motivări concise, care nu are elemente de contradictorialitate, este îndeplinită, fiind respectate garanțiile unui proces echitabil și ale dreptului la apărare, astfel cum acestea sunt ocrotite prin prisma dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, motiv pentru care sunt nefondate criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

De asemenea, nefondate sunt și criticile prin care se invocă încălcarea normelor de procedură (ce se circumscriu, în fapt, cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., iar nu celui reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce vizează încălcarea unor norme de drept substanțial), întrucât remediul procesual prevăzut de prevederile art. 444 C. proc. civ. a fost pus la dispoziția părților interesate pentru cazul în care instanța a omis să se pronunțe asupra unor solicitări ale părților (precum asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale).

După cum s-a arătat și mai sus, prin dispozitivul și motivarea sentinței civile nr. 176 din data de 15 februarie 2021 prima instanță nu a decelat, în demersul de soluționare a excepției inadmisibilității cererii de chemare în judecată, între petitele acesteia, motiv pentru care sunt nefondate susținerile recurentului că o astfel de soluție ar viza doar primul capăt de cerere.

Cererea de chemare în judecată a fost respinsă în totalitate drept inadmisibilă, astfel încât nu a existat o omisiune de pronunțare asupra unui capăt de cerere.

Legalitatea soluției de respingere ca inadmisibile a capetelor 1.2 și 1.3 ale cererii de chemare în judecată nu putea fi analizată de prima instanță pe calea procedurii reglementate de art. 444 C. proc. civ., ci doar în procedura declanșată prin promovarea recursului formulat împotriva sentinței civile nr. 176 din data de 15 februarie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, motiv pentru care în mod corect prima instanță a respins cererea de completare formulată de reclamantul A..

Pentru aceleași considerente legate de limitele verificărilor pe care prevederile art. 444 C. proc. civ. le permit, Înalta Curte nu poate da eficiență nici în recurs susținerilor recurentului privind obiectul capetelor de cerere 1.2 și 1.3 și nici celor ce vizează modul de aplicare și interpretare a prevederilor art. 16 indice 1 din Legea nr. 554/2004 în raport de astfel de capete de cerere, întrucât aceste chestiuni vizează, în realitate, legalitatea sentinței civile nr. 176 din data de 15 februarie 2021 a Curții de Apel București, iar nu pe cea a sentinței civile nr. 892 din data de 7 iunie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București în soluționarea cererii de completare a antereferitei hotărâri.

În concluzie, instanța de control judiciar consideră că sentința civilă nr. 892 din data de 7 iunie 2021 este apărată de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., fiind rezultatul unei corecte aplicări și interpretări a prevederilor legale antereferite, printr-o motivare ce respectă cerințele impuse de art. 6 din Convenția EDO și ale art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

În raport de toate aceste considerente, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 892 din data de 7 iunie 2021 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 176 din data de 15 februarie 2021 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca tardiv formulat.

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 892 din data de 7 iunie 2021 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 7 martie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților prin intermediul grefei instanței.