ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1127/2023

Cererea de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal-veche, la data de 04.04.2017, sub nr. x/2017, reclamanta Agenția Națională de Administrare Fiscală a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Comunicațiilor și pentru Societatea Informațională, anularea în parte a Notificării nr. x/19.08.2016 emisă de pârât, anularea în tot a adresei emise de pârât nr. 7409/11.10.2016, precum și obligarea pârâtului la introducerea în plată și a diferenței de 8.170.062,09 RON inclusiv TVA reprezentând cheltuieli eligibile nerambursabile acordate din F.E.D.R., astfel cum au fost prevăzute la art. 3 din contractul de finanțare nr. x/19.08.2016.

Hotărârea primei instanțe și calea de atac exercitată împotriva acesteia. Prin sentința nr. 3341 din 27 septembrie 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă ca fiind lipsită de interes, reținând, în esență, că a fost atins scopul sau rațiunea proiectelor retrospective prin acoperirea unei părți din plățile efectuate de la bugetul de stat al României prin atragerea de fonduri F.E.D.R. Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamanta Agenția Națională de Administrare Fiscală, dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, la data de 18.04.2018, sub nr. x/2017.

Decizia de casare a instanței de recurs. Prin decizia nr. 4486 din data de 17 septembrie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a admis recursul declarat de reclamanta Agenția Națională de Administrare Fiscală, a casat sentința civilă nr. 3341 din 27 septembrie 2017 a Curții de Apel București și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal-veche, la 23.11.2020, sub nr. x/2017*.

Hotărârea primei instanțe, pronunțată în rejudecare. Prin sentința nr. 183 din 13 mai 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta Agenția Națională de Administrare Fiscală în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Comunicațiilor și pentru Societatea Informațională, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată împotriva hotărârii pronunțate în rejudecare. Împotriva sentinței nr. 183 din 13 mai 2021 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta Agenția Națională de Administrare Fiscală, invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În dezvoltarea recursului a susținut că instanța de fond a interpretat și a aplicat în mod greșit dispozițiile contractului de finanțare nr. x/19.08.2016 încheiat între Ministerul Comunicațiilor și pentru Societatea Informațională și Agenția Națională de Administrare Fiscală, pronunțând o hotărâre netemeinică și nelegală. A arătat că prima instanță a pronunțat soluția de respingere a cererii de chemare în judecată, reținând, pe de o parte, că autoritatea de management POS CCE nu avea obligația motivării sumelor pe care le autoriza la plată din fondurile europene FEDR, ci, doar aceea de a informa beneficiarii cu privire la acestea, iar, pe de altă parte, că nu s-ar fi detectat nicio neregulă, Ministerul neatrăgând fonduri europene suficiente pentru a acoperi integral din FEDR procentul de 82,70 % din proiectul finanțat retroactiv. Totodată, în contextul reiterării obiectului cererii de chemare în judecată și a contextului factual al cauzei, al reluării prevederilor art. 5 și 7 din contractul de finanțare încheiat între părți, recurenta a susținut că instanța de fond trebuia să aibă în vedere faptul că, prin Notificarea privind cererea de rambursare nr. x/19.09.2016, înregistrată în cadrul Ministerului Comunicațiilor și pentru Societatea Informațională cu nr. x din 23.08.2016, nu au fost comunicate beneficiarului, odată cu rezultatul verificării cererii de rambursare, motivele pentru care a fost aprobată parțial plata cererii de rambursare. A subliniat faptul că notificarea a fost complet nemotivată și că în acest context a formulat acțiunea în fața instanței de contencios administrativ, solicitând instanței de recurs să aibă în vedere, contrar reținerilor Curții de Apel București, că la data de 01.09.2016 a fost notificată de pârât cu privire la situația cererii de rambursare nr. x/19.08.2016, în acest sens fiindu-i comunicată diminuarea sumei solicitate la rambursare, de la 32.680.248,37 RON la 24.510.186,28 RON, diferența de plată rămasă definitivă din bugetul de stat fiind în sumă de 8.170.062,09 RON, inclusiv TVA. Ca urmare, a considerat că este neîntemeiată susținerea primei instanțe în sensul că suma solicitată la plată nu a fost diminuată, ținând cont de apărările formulate prin plângerea prealabilă și de faptul că decizia de respingere de la rambursare nu a fost motivată. În opinia recurentei, prima instanță trebuia să aibă în vedere că nu a fost îndeplinit contractul de finanțare privind acordarea finanțării nerambursabile retrospective de către autoritatea de management. În același sens a susținut că din întreaga documentație ce se afla la dosarul cauzei, rezultă că nu se află în niciuna dintre situațiile în care AM/OI putea efectua corecții financiare. În plus, corecțiile financiare reprezintă singura modalitate prin care se puteau respinge anumite cheltuieli ca fiind neeligibile. Totodată, autoritatea de management avea obligația să comunice beneficiarului, odată cu rezultatul verificării cererii de rambursare, eventualele corecții financiare pe care le-a aplicat. În prezenta cauză, nu au fost comunicate prin notificare corecții financiare, astfel că nu rezultă că ar fost constatate cheltuieli neeligibile ori nerespectări ale prevederilor contractuale sau legale naționale ori comunitare aplicabile. În final, apreciind că și-a îndeplinit toate obligațiile contractuale asumate și că proiectul a fost implementat, fiind îndrepțită la plata integrală a cererii de rambursare în baza documentelor anexate acesteia, fiind și motivul pentru care prin plângerea prealabilă a solicitat pârâtului revocarea în parte a Notificării nr. x/23.08.2016, respectiv introducerea la plată și a diferenței de 8.170.062,09 RON inclusiv TVA, reprezentând cheltuieli eligibile nerambursabile acordate din FEDR, astfel cum au fost prevăzute și asumate la art. 3 din contract, a susținut că în mod greșit nu a avut în vedere instanța de fond faptul că avea dreptul la rata maximă de cofinanțare de 100% din cheltuielile eligibile, inclusiv suma de 8.170.062,09 RON cu TVA. Pentru motivele arătate a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat și casarea sentinței atacate cu consecința admiterii acțiunii introductive.

Apărările formulate în cauză. Aspecte procedurale. Intimatul-pârât nu a formulat întâmpinare la recursul exercitat în cauză. În schimb, a fost depusă la dosar o cerere formulată de Autoritatea pentru Digitalizarea României, întemeiată pe dispozițiile art. 1 din O.U.G. nr. 90/2019 și art. 12 din O.U.G. nr. 68/2019 însoțită de acte doveditoare, prin care a solicitat introducerea sa în cauză în calitate de intimat-pârât, succesor în drepturi și obligații al Ministerului Comunicațiilor și Societății Informaționale, fiind citată în această calitate. La termenul din 2 martie 2023, la care au avut loc dezbaterile, intimata-pârâtă, prin reprezentant, a invocat excepția nulității recursului, apreciind că recursul formulat de reclamantă reprezintă o reluare a acțiunii introductive, care nu este motivată, iar criticile invocate nu se încadrează în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. La același termen de dezbateri, Înalta Curte a luat act de excepția invocată și de concluziile părții intimate formulate în sprijinul acesteia, precum și de concluziile puse pe fondul căii de atac, și a reținut cauza în pronunțare, în principal pe excepția nulității recursului, iar în subsidiar pe fondul căii de atac deduse judecății. II. Soluția instanței de recurs. Analizând cu prioritate, în temeiul dispozițiilor art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepția nulității cererii de recurs, invocată de intimata-pârâtă la termenul de dezbateri din 2 martie 2023, Înalta Curte apreciază că excepția este întemeiată și o va admite, urmând să constate că recursul declarat de reclamantă este nul, pentru considerentele ce succed. 1. Argumente de fapt și de drept relevante. Cu titlu prealabil, Înalta Curte amintește că recursul este o cale extraordinară de atac ce poate fi exercitată numai în termenul și condițiile expres prevăzute de lege. Motivele de recurs sunt instituite, așadar, prin dispoziții procedurale speciale, de strictă interpretare, ce nu pot fi extinse prin analogie la situații ce nu au fost avute în vedere de legiuitor și trebuie să vizeze numai nelegalitatea hotărârii atacate, spre deosebire de reglementarea anterioară în care motivele vizau și netemeinicia acesteia. Potrivit dispozițiilor art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ.: "Cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: …d) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar în conformitate cu prevederile art. 488 din același Cod, casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate limitativ prevăzute în cuprinsul acestui articol. Această normă imperativă instituie în sarcina recurentului obligația de a indica și dezvolta motivele de nelegalitate pe care se întemeiază calea de atac, iar neîncadrarea în cazurile de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 din C. proc. civ., atrage, conform dispozițiilor art. 489 alin. (2) din același act normativ, sancțiunea nulității recursului. În plus, pe lângă cerința încadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 488 C. proc. civ., aceste critici trebuie să vizeze argumentele instanței care a pronunțat hotărârea atacată, în caz contrar neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanța de recurs. Instanța învestită cu judecarea recursului poate exercita un control judiciar eficient numai în măsura în care motivele de nelegalitate sunt indicate și dezvoltate într-o formă concretă și se referă la una dintre situațiile prevăzute de dispozițiile legale amintite. În speță, recurenta-reclamantă a clamat incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., însă nu a formulat veritabile critici la adresa sentinței pronunțate de prima instanță, prin care să arate în ce constă, în concret, nelegalitatea acesteia, prin raportare la soluția pronunțată de curtea de apel ori la argumentele arătate de instanță în fundamentarea hotărârii. Înalta Curte, analizând cererea de recurs și susținerile recurentei, reține caracterul nemotivat al căii de atac, aceasta limitându-se să reitereze aspectele ce conturează situația de fapt dedusă judecății și să reia argumentele expuse în acțiunea formulată în fața instanței de fond. Prin urmare, recursul nu conține motive care să poată fi încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care apar a fi invocate exclusiv formal, în condițiile în care reclamanta nu a formulat vreo critică veritabilă de nelegalitate la adresa sentinței atacate sub aspectul pretinsei încălcări sau aplicări greșite a normelor de drept material. În schimb, în susținerea opiniei conform căreia instanța de fond a interpretat și a aplicat în mod greșit dispozițiile contractului de finanțare, a invocat prevederile considerate relevante din acest contract, pe care le-a redat în cuprinsul cererii de recurs în contextul reiterării aspectelor ce au generat demersul judiciar de față, și a exprimat nemulțumiri cu privire la modul în care prima instanță a reținut aspecte ce țin de stabilirea stării de fapt (cu referire punctuală la probele administrate în procedura de verificare a cererii de rambursare) și a interpretat probatoriul administrat în cauză. Or, față de rigorile ce caracterizează calea de atac a recursului, modalitatea de redactare a cererii formulate de recurenta-reclamantă nu îngăduie determinarea limitelor sesizării Înaltei Curți, învestite cu verificarea legalității hotărârii atacate, aspectele evidențiate ținând de netemeinicia acesteia. În egală măsură, reproducerea, prin cererea de recurs, a stării de fapt raportate la probatoriul administrat, astfel cum a fost evidențiată de partea recurentă, nu se constituie într-o critică de nelegalitate a sentinței de fond, dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ. arătând că recursul este nul în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din același act normativ. În concluzie, reținând că nu este posibilă o încadrare a motivelor formulate în cazul de casare invocat, anume cel reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., și nici în vreunul dintre celelalte cazuri de casare prevăzute de textul de lege amintit, și constatând că în cauză nu au fost identificate motive de ordine publică ce ar putea fi invocate din oficiu de instanță, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a aplica sancțiunea expres prevăzută de lege, respectiv anularea recursului exercitat în cauză. 2. Temeiul legal al soluției instanței de recurs. În considerarea argumentelor expuse la pct. II.1. din prezenta decizie, întrucât recurenta-reclamantă nu s-a conformat exigențelor impuse de lege și nu a formulat critici care să permită încadrarea motivelor de recurs în cazurile de casare prevăzute de art. 488 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 486 alin. (1) lit. d), art. 489 alin. (2) și art. 496 alin. (1) din același act normativ, va constata nul recursul declarat de reclamantă și va menține sentința de fond atacată.