ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 949/2023

Ședința publică din data de 26 aprilie 2023

Asupra recursului de față constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, la 24 august 2018, sub nr. x/2018, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.A., în temeiul art. 1357 C. civ., privitor la răspunderea civilă delictuală și, în subsidiar, în temeiul art. 1345-1348 C. civ., privitoare la îmbogățirea fără justă cauză, obligarea pârâtei B. S.A. la plata sumei de 2.098.669,66 RON, iar pârâta a înțeles să invoce excepția autorității de lucru judecat, întrucât pretențiile deduse judecății de reclamantă au mai făcut obiectul unei judecăți derulate între aceleași părți, în dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Dolj.

Prin încheierea din 7 martie 2019, pronunțată de Tribunalul Dolj, secția a II-a civilă în dosarul nr. x/2018, s-a respins excepția autorității de lucru judecat, formulată de pârâta B. S.A. CRAIOVA, împotriva cererii formulată de reclamanta A. S.R.L..

Prin încheierea din 30 mai 2019, pronunțată de Tribunalul Dolj, secția a II-a civilă în dosarul nr. x/2018, s-a admis excepția de inadmisibilitate a capătului de cerere întemeiat pe îmbogățirea fără justă cauză.

Prin încheierea din 13 aprilie 2021, pronunțată de Tribunalul Dolj, secția a II-a civilă în dosarul nr. x/2018, tribunalul, apreciind că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 338 C. proc. civ., pentru efectuarea unei noi expertize și constatând că expertul a răspuns lămuririlor solicitate prin obiecțiunile formulate, a respins atât cererea de efectuare în cauză a unei noi expertize, cât și obiecțiunile la răspunsul la obiecțiunile la raportul de expertiză, formulate de reclamanta A. S.R.L..

Prin sentința nr. 87 din data de 11.05.2021, pronunțată de Tribunalul Dolj, secția a II-a civilă în dosarul nr. x/2018, s-a respins acțiunea formulată de reclamantul A. S.R.L., împotriva pârâtei B. S.A., având ca obiect pretenții.

Împotriva sentinței nr. 87 din 11 mai 2021 și a încheierilor din data de 13 aprilie 2021, respectiv din data de 30 mai 2019 a declarat apel reclamanta A. S.R.L., iar pârâta B. S.A. a declarat apel incident împotriva încheierii din 7 martie 2019.

Prin decizia nr. 309/2021 din 22 iunie 2021, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins apelul reclamantei A. S.R.L. București împotriva sentinței nr. 87 din data de 11.05.2021, a încheierii din 13 aprilie 2021 și a încheierii din 30 mai 2019 pronunțate de Tribunalul Dolj, secția a II-a civilă în dosarul nr. x/2018, ca nefondat.

Totodată, a admis apelul incident al pârâtei B. S.A. împotriva încheierii din data de 07.03.2019 pronunțate de Tribunalul Dolj, secția a II-a civilă în dosarul nr. x/2018.

A schimbat încheierea din data de 07.03.2019, în sensul că a admis excepția autorității de lucru judecat.

Împotriva deciziei nr. 715/2021 din 17 noiembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă a formulat recurs reclamanta A. S.R.L., în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea în totalitate a hotărârii recurate și trimiterea dosarului spre rejudecare la instanța de apel.

Recurenta-reclamantă consideră că instanța de apel a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 430 și art. 431 C. proc. civ., în cauză neexistând triplă identitate de calitate, obiect și cauză; dispozițiile art. 1.225, art. 1267 și art. 1.270 Noul C. civ., obiectul contractului încheiat între părți excluzând faptele ilicite care au determinat introducerea acțiunii de față întemeiată pe răspunderea civilă delictuală; dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. dispozițiile art. 1.348 Noul C. civ. dispozițiile art. 235 C. proc. civ. și art. 255 alin. (1) C. proc. civ., pentru motivele următoare:

În ceea ce privește admisibilitatea acțiunii în răspundere civilă delictuală, recurenta a susținut că existența unui contract între părți și a unui litigiu soluționat definitiv, întemeiat pe răspunderea civilă contractuală (dosar nr. x/2016), nu echivalează cu imposibilitatea introducerii unei cereri întemeiate pe răspunderea civilă delictuală atât timp cât nu există autoritate de lucru judecat, respectiv prejudiciul pretins de aceasta în prezenta cauză nu derivă din neexecutarea Contractului de lucrări nr. x/27.07.2015.

Contrar celor reținute de Curtea de Apel Craiova la pagina 9 paragraful 5 din decizia recurată, simplul fapt că a existat un contract încheiat între părți nu transformă automat toate raporturile juridice dintre părți în raporturi juridice contractuale, stabilirea naturii fiecărui raport juridic în parte urmând a se realiza prin raportare la obiectul contractului respectiv.

Atât timp cât faptele ilicite cauzatoare de prejudicii, invocate de reclamantă în susținerea prezentei acțiuni, nu sunt circumscrise obligațiilor contractuale ale pârâtei, răspunderea acesteia este antrenată în temeiul dreptului comun al răspunderii civile și nu în baza contractului încheiat între părți.

Recurenta a susținut că natura extracontractuală a lucrărilor efectuate de aceasta și, prin urmare, excluderea incidenței autorității de lucru judecat rezultă și din faptul că acestea nu au fost realizate în baza unei comenzi din partea pârâtei, astfel cum rezultă din interpretarea sistematică a clauzelor Contractului de lucrări nr. x/27.07.2015 prevăzute la punctul 2.1.(a), punctul 4.1.(d), punctul 9.2 privind obligațiile Contractorului general.

S-a mai arătat că procedura stabilită de punctul 2.4 din Contractul de lucrări nr. x/27.07.2015 privește doar acele lucrări efectuate în temeiul contractului încheiat între părți, deci cu respectarea modalității de lucru agreate de către acestea, respectiv în baza unei comenzi înaintate conform Anexei 4 la contract. Orice lucrări efectuate de recurentă fără a primi o comandă din partea pârâtei reprezintă lucrări ce nu fac obiectul contractului. Obligația contractuală a recurentei privind întocmirea unor situații de lucrări suplimentare este aplicabilă doar în cazul în care valoarea serviciilor și materialelor furnizate, conform comenzilor primite, excedează valorii contractului.

În ceea ce privește autoritatea de lucru judecat, recurenta a susținut inexistența acesteia, subliniind că prin introducerea litigiului de față nu a modificat, față de pricina ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2016, doar temeiul juridic al acțiunii, ci a indicat clar care sunt faptele pârâtei care au cauzat un prejudiciu reclamantei, a detaliat natura extracontractuală și ilicită a acestora.

Atât timp cât lucrările și materialele a căror contravaloarea recurenta le solicită prin prezenta acțiune nu au făcut obiectul unei comenzi din partea pârâtei (conform procedurii stabilită prin contractul încheiat) și obiectul contractului nu include obligația sa de a efectua lucrări și a asigura materiale pentru greșelile de foraj ale pârâtei, recurenta consideră că nu există identitate de cauză între litigiul de față și cel care a făcut obiectul Dosarul nr. x/2016.

În opinia recurentei, instanța de apel a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 1.225, art. 1267 și art. 1.270 Noul C. civ. când a stabilit că obiectul contractului include orice lucrări efectuate de reclamantă și, implicit, că în cauză este aplicabilă răspunderea civilă contractuală.

Atât timp cât faptele ilicite care au cauzat prejudiciul pretins de reclamantă nu fac obiectul contractului încheiat cu B. S.A., recurenta nu a avut oricum posibilitatea de a opta între răspunderea civilă delictuală și răspunderea civilă contractuală, doar prima fiind cea aplicabilă în cauza de față. S-a reiterat faptul că cererea sa nu privește îndeplinirea unor obligații contractuale ale pârâtei B. S.A., ci fapte ilicite privind greșeli de foraj, aspecte care exced contractului dintre părți și fac doar obiectul contractului dintre pârâta B. S.A. și C., față de care recurenta este terță parte.

Referindu-se la obligativitatea analizării efectelor încheierii interlocutorii din 27 februarie 2019 a Tribunalului Dolj, recurenta a arătat că, având în vedere dispozițiile art. 235 C. proc. civ., instanța de fond era legată de această încheiere, iar prin hotărârea pronunțată nu putea să revină asupra celor deja constatate privind lipsa identității de cauză dintre cele două cereri. Prin urmare instanța de apel avea obligația analizei apelului formulat de reclamantă raportat la încălcarea dispozițiilor art. 235 C. proc. civ.

Chiar dacă pârâta B. S.A. a formulat apel împotriva încheierii din 27 februarie 2019 a Tribunalul Dolj, Curtea de Apel Craiova trebuia să respecte limitele investirii stabilite de art. 470 C. proc. civ. și să analizeze inclusiv criticile aduse de reclamantă prin cererea de apel.

Faptul că instanța de apel a revenit asupra celor reținute de Tribunalul Dolj prin încheierea din 27 februarie 2019 nu înseamnă că prima instanță nu era legată de respectiva încheiere. Curtea de Apel Craiova trebuia să se pronunțe în integralitate asupra apelului reclamantei și să stabilească dacă Tribunalul Dolj a încălcat sau nu dispozițiile art. 235 C. proc. civ., chiar dacă instanța de apel a revenit asupra celor reținute prin încheierea din 27 februarie 2019.

Cu privire la nemotivarea hotărârii instanței de fond recurenta a susținut că nu au fost analizate criticile sale formulate față de raportul de expertiză, contrar celor precizate de instanța de apel.

A arătat că nu a fost doar o simplă nemulțumire subiectivă a apelantei-reclamante față de modul în care instanța de fond a ales să aprecieze conținutul raportului de expertiză efectuat în cauză, ci a criticat faptul că instanța de fond nu a analizat aspecte esențiale, ce afectează însăși rezultatul expertizei.

Prin urmare, Curtea de Apel Craiova era obligată să stabilească în ce măsură carențele indicate de apelanta-reclamantă echivalau cu nemotivarea hotărârii sau nu. În schimb, Curtea de Apel Craiova a ales să ignore aceste critici invocate prin cererea de apel probabil pentru că hotărâse deja respingerea apelului în baza autorității de lucru judecat menționate.

Recurenta a mai susținut că proba cu expertiza era admisibilă, concludentă și utilă, și cu toate acestea, prin încheierea din 13 aprilie 2021 instanța de fond a respins cererea sa pentru efectuarea unei noi expertize în cauză, precum și obiecțiunile formulate împotriva răspunsului la obiecțiunile inițiale, considerându-se că expertul ar fi răspuns lămuririlor solicitate prin obiecțiunile formulate. Această încheiere nu este motivată raportat la criticile punctuale aduse de reclamantă, pentru motivele expuse pe larg în cererea de apel.

Curtea de Apel Craiova a apreciat că efectuarea unei noi expertize nu reprezintă o probă admisibilă, fără a motiva însă poziția adoptată, alegând să trateze cu superficialitate aceste critici invocate prin cererea de apel pentru că hotărâse deja respingerea apelului în baza autorității de lucru judecat menționate.

În continuare, în ceea ce privește caracterul subsidiar al acțiunii în îmbogățire fără justă cauză, recurenta a susținut că, în opinia sa, art. 1.348 Noul C. civ. nu împiedică formularea unui capăt de cerere distinct (întemeiat pe îmbogățirea fără justă cauză) în cadrul unei cereri de chemare în judecată care are drept capăt principal de cerere răspunderea civilă delictuală.

Astfel, potrivit cererii de chemare în judecată, doar în măsura în care instanța va aprecia că faptele pârâtei nu constituie fapte ilicite se solicită despăgubirea în temeiul îmbogățirii fără justă cauză a pârâtei.

Prin urmare, admiterea cererii întemeiate pe răspunderea civilă delictuală ar conduce automat la respingerea cererii întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză.

Pe de altă parte, respingerea cererii întemeiate pe răspunderea civilă delictuală (pentru alte motive decât autoritatea de lucru judecat) ar însemna că este îndeplinită condiția absenței unui alt mijloc juridic pentru recuperarea prejudiciului suferit.

Toate aceste aspecte pot fi soluționate în cadrul prezentului litigiu, nefiind necesară introducerea separată a cererii întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză, abia după soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2018, ca litigiu întemeiat pe răspunderea civilă delictuală.

Intimata-pârâtă B. S.A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, să se constatate nulitatea parțială a recursului, potrivit dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., admițând excepția procesuală peremptorie invocată in acest sens, în raport de criticile dezvoltate la filele x din cuprinsul cererii de recurs, privind (i) pretinsa nemotivare a hotărârii instanței de fond, (ii) soluția primei instanțe referitoare la respingerea cererii în probațiune cu o nouă expertiză; în subsidiar, în raport de restul criticilor invocate, a solicitat să se respingă recursul ca nefondat menținând hotărârea recurată întrucât este legală.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea de ședință din 21 septembrie 2022, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză.

Prin încheierea din 18 ianuarie 2023, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis în principiu recursul și a acordat termen de judecată la data de 22 martie 2023, cu citarea părților, pentru soluționarea acestuia.

Cât privește excepția nulității parțiale a recursului, în condițiile în care lipsa criticilor de nelegalitate, ca motiv de nulitate, trebuie să privească ansamblul memoriului de recurs, și nu anumite critici din cuprinsul acestuia, Înalta Curte urmează a efectua o filtrare a acestora potrivit respectivului criteriu.

La termenul de judecată din 22.03.2023, în baza art. 39 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat transmisă calitatea procesuală activă de la recurenta-reclamantă A. S.R.L. către D., ca efect al cesiunii de drepturi litigioase.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține următoarele considerente:

În prima parte a recursului reclamanta susține, în esență, că instanța de apel a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 430 și art. 431 C. proc. civ., în cauză neexistând triplă identitate de calitate, obiect și cauză, precum și dispozițiile art. 1.225, art. 1267 și art. 1.270 Noul C. civ., când a stabilit că obiectul contractului include orice lucrări efectuate de reclamantă și, implicit, că în cauză este aplicabilă răspunderea civilă contractuală.

Așadar, în speță, se critică reținerea de către instanța de apel a autorității de lucru judecat, precum și a faptului că în cauză este aplicabilă răspunderea civilă contractuală.

Înalta Curte constată că aceste critici sunt nefondate.

Astfel, se observă că, în principal, așa cum a constatat instanța de apel, problema litigioasă între părți o constituie inexistența dreptului de opțiune al reclamantei A. S.R.L. între acțiunea în răspundere delictuală și cea contractuală, în condițiile în care aceasta a formulat anterior o astfel de cerere, ce a fost respinsă ca nefondată, prin sentința nr. 1459/2017 din 14 noiembrie 2017, pronunțată de Tribunalul Dolj, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2016, definitivă prin neapelare, și aplicabilitatea autorității de lucru judecat, de care se bucură această hotărâre.

Înalta Curte reține că, potrivit art. 430 alin. (1) și (2) C. proc. civ., "Hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată. Autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă.", iar, în conformitate cu art. 431 C. proc. civ., "Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect. Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă."

Se observă că dispozițiile art. 431 C. proc. civ., reglementează efectele autorității de lucru judecat, și anume efectul negativ în primul alineat și cel pozitiv în al doilea alineat.

Autoritatea de lucru judecat, ca efect al hotărârii judecătorești, vine să asigure, din nevoia de stabilitate și securitate juridică, imutabilitatea actului jurisdicțional. Această autoritate, întemeiată pe adagiul res iudicata pro veritate habetur (lucrul judecat este considerat că exprimă adevărul), rezultă din puterea conferită de lege instanței de a tranșa definitiv o chestiune litigioasă. Problema tranșată de instanță nu mai poate fi ulterior repusă în discuție, indiferent că s-ar încerca de către o parte rediscutarea respectivei probleme într-un litigiu ulterior (efectul negativ al autorității de lucru judecat) sau s-ar invoca modul de dezlegare a problemei litigioase într-un alt proces (efectul pozitiv al autorității de lucru judecat).

Totodată, Înalta Curte reține că răspunderea civilă delictuală sau extracontractuală este declanșată ca urmare a cauzării unui prejudiciu printr-un fapt ilicit, în afara existenței oricărei legături juridice preexistente între autor și persoana prejudiciată. Atunci când obligația de reparare a prejudiciului este urmarea nerespectării sau a încălcării unor obligații asumate în prealabil, printr-un contract, răspunderea ce se va declanșa va fi contractuală.

În ceea ce privește raportul dintre răspunderea delictuală și răspunderea contractuală, este unanim recunoscut că prima reprezintă dreptul comun al răspunderii civile, pe când cea de a doua este o răspundere cu caracter derogator, special. Astfel, ori de câte ori în dreptul civil nu suntem în prezența răspunderii contractuale, vor fi aplicabile regulile privitoare la răspunderea civilă delictuală.

Obligația preexistentă încălcată are într-un caz un caracter convențional, iar în celălalt un caracter legal.

Cu privire la problema opțiunii între acțiunea contractuală și cea delictuală, în practica judiciară s-a conturat regula că, în cazul în care între părți a existat un contract, din a cărui neexecutare au rezultat prejudicii, nu este posibil să se apeleze la răspunderea delictuală, singura cale posibilă fiind angajarea răspunderii contractuale.

De la această regulă a neadmiterii opțiunii între cele două acțiuni, cea mai importantă excepție admisă în practica judiciară este situația în care neexecutarea contractului reprezintă, în același timp, și o infracțiune.

De asemenea, își găsește aplicabilitate și autoritatea de lucru judecat, chiar dacă aparent nu există identitate de cauză - delictul civil respectiv contractul. În realitate, identitatea de cauză juridică există, răspunderea civilă fiind angajată pe baza comiterii aceleiași fapte ilicite, prin care s-au încălcat obligațiile din contract (ilicit contractual). Ambele categorii de răspundere urmăresc repararea prejudiciului cauzat.

Înalta Curte reține, totodată, că art. 1350, alin. (3) C. civ., consacră principiul statuat atât în doctrina, cât și în practica judiciară, potrivit căruia, în cazul în care între părți există un contract, din a cărui neexecutare au rezultat prejudicii, nu este posibil să se apeleze la răspunderea delictuală, singura cale posibilă fiind angajarea răspunderii contractuale.

În speța pendinte, pentru a fi admisibilă cererea reclamantei întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, ar fi fost absolut necesar ca fapta ilicită reclamată să fie cu totul străină de raporturile contractuale dintre părți, respectiv de executarea contractului de lucrări nr. x Împrejurarea efectuării unor lucrări suplimentare de către recurentă, în lipsa unei comenzi înaintate de intimata-pârâtă dar în legătură cu contractul menționat, nu e de natură a plasa acțiunea dedusă judecății în cauza de față, prin care recurenta solicită costul materialelor și serviciilor suplimentare executate, în planul răspunderii extracontractuale, în condițiile în care s-a reținut că, potrivit clauzei de la art. 2.4, în cazul în care valoarea serviciilor executate pentru sondă depășește valoarea prevăzută în contract și propunerea financiară, executantul, respectiv recurenta, și-a asumat obligația de a întocmi o situație de lucrări separată pentru lucrările suplimentare.

Or, în litigiul anterior, ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2016 și care a avut același obiect și părți, instanța a reținut, în raport cu prevederile clauzei anterior menționate, că "deși există la dosar dovada notificării în vederea întocmirii actelor adiționale și corespondență electronică, în afara notelor de inventar și rapoartelor de fluide, nu există alte documente care să ateste îndeplinirea obligației de a însoți de documente justificative lucrările suplimentare efectuate, lucrări care au fost probate conform înscrisurilor aflate la dosar, însă fără întocmirea documentației aferente, conform contractului."

Așadar, instanța a subsumat lucrările suplimentare cadrului contractual convenit de părți și a reținut în sarcina recurentei-reclamante neîndeplinirea obligației de a întocmi o situație de lucrări separată pentru acestea, ceea ce face ca posibilitatea întemeierii acelorași pretenții pe răspunderea civilă delictuală să fie exclusă.

În mod legal și temeinic a reținut instanța de apel, contrar susținerilor reclamantei A. S.R.L., că nu prezintă relevanță cauzele și motivele invocate de aceasta cu privire la modul în care pârâta B. S.A. ar fi executat forajele, care au determinat efectuarea lucrărilor și folosirea materialelor suplimentare de către reclamantă, întrucât posibilitatea intervenirii necesității efectuării unor servicii suplimentare a fost prevăzută de părți, prin inserarea clauzei de la art. 2.4 din contractul de lucrări nr. x, încheiat la 27.07.2015, prin care a fost reglementată și procedura ce trebuie urmată și realizată, pentru achitarea contravalorii acestora.

Obligația pretins încălcată are în acest caz un caracter convențional. Astfel, suma pe care o solicită reclamanta recurentă a fost generată de modul de executare a contractului de execuție de lucrări nr. x/27.07.2015, împrejurare care determină incidența dispozițiilor legale referitoare la răspunderea civilă contractuală și, totodată, inexistența dreptului de opțiune al reclamantei între acțiunea în răspundere delictuală și cea contractuală.

În condițiile în care reclamanta A. S.R.L. a optat anterior, în vederea reparării pretinsului prejudiciu, pentru acțiunea în răspunderea contractuală, este corectă concluzia instanței de apel în sensul că sunt incidente dispozițiile art. 1350 alin. (3) C. civ., reținute de prima instanță în justificarea soluției dispuse, reclamanta neavând un drept de opțiune între acțiunea în răspundere contractuală și cea delictuală.

De asemenea, în raport de sentința nr. 1459/2017 din 14 noiembrie 2017, pronunțată de Tribunalul Dolj, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2016, definitivă prin neapelare, instanța de apel a considerat că în cauză își găsește aplicabilitatea și autoritatea de lucru judecat, prevăzută de dispozițiile art. 430 alin. (1) și alin. (2) și de cele ale art. 431 C. proc. civ., chiar dacă, aparent, nu ar exista identitate de cauză juridică,

Înalta Curte reține că spre deosebire de obiectul acțiunii, care nu poate fi schimbat, temeiul ei juridic nu leagă instanța, care este îndreptățită, în exercitarea rolului său activ, să dea acțiunii calificarea juridică exactă, dacă aceasta este alta decât cea dată de reclamant prin cererea sa de chemare în judecată.

Astfel, deși reclamanta susține că folosirea materialelor și efectuarea lucrărilor suplimentare s-ar datora modului în care pârâta B. S.A. a realizat lucrările de foraj, temeiul de drept invocat fiind art. 1357 C. civ., nu prezintă relevanță, așa cum s-a arătat anterior, cauzele care au determinat, în mod concret, realizarea lucrărilor suplimentare, de către pârâtă, având în vedere că s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că acestea puteau fi recuperate doar prin respectarea procedurii reglementate de clauza contractuală, prevăzută la art. 2.4 din contractul de lucrări nr. x, încheiat între părți la 27.07.2015.

În condițiile în care, în realitate, așa cum corect a reținut instanța de apel, reclamanta urmărește să angajeze răspunderea delictuală a pârâtei, prin invocarea nerespectării de către aceasta a obligației contractuale de a achita contravaloarea serviciilor suplimentare generate cu personalul, fluidele de foraj, echipamentele utilizate, eliminarea reziduurilor, invocând o pretinsă faptă ilicită a acesteia, derivând din modul în care a fost executat forajul, susținerea recurentei în sensul aplicării greșite de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1.225, art. 1267 și art. 1.270 Noul C. civ., atunci când a stabilit că obiectul contractului include orice lucrări efectuate de reclamantă și, implicit, că în cauză este aplicabilă răspunderea civilă contractuală, este nefondată.

Într-un alt set de critici, reclamanta a susținut, în esență, că instanța de apel avea obligativitatea analizării apelului pe care l-a formulat, raportat la încălcarea dispozițiilor art. 235 C. proc. civ., precum și că aceasta trebuia să respecte limitele învestirii stabilite de art. 470 C. proc. civ.

Sub acest aspect, verificând considerentele deciziei recurate, se constată că instanța de prim control judiciar a examinat criticile apelantei reclamante, ce au vizat încălcarea de către prima instanță a dispozițiilor art. 235 C. proc. civ., și a reținut că acestea nu mai pot fi primite în raport de dezlegările date prin încheierea de ședință din data de 7 martie 2019 (prin care a fost respinsă excepția autorității de lucru judecat).

Și aceasta, întrucât, pe de o parte, împotriva acestei încheieri a fost exercitată calea de atac a apelului, iar, pe de altă parte, prima instanță nu a reținut autoritatea de lucru judecat a sentinței nr. 1459/2017 din 14 noiembrie 2017, pronunțată de Tribunalul Dolj, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2016, definitivă prin neapelare, ci a motivat că apelanta reclamantă nu are un drept de opțiune între acțiunea între răspundere contractuală și cea delictuală.

Simpla nemulțumire a recurentei cu privire la soluția pronunțată, aprecierea acesteia în sensul că instanța de apel trebuia să se pronunțe în integralitate asupra apelului reclamantei și să stabilească dacă Tribunalul Dolj a încălcat sau nu dispozițiile art. 235 C. proc. civ., chiar dacă instanța de apel a revenit asupra celor reținute prin încheierea din 27 februarie 2019., nu poate fi asimilată unei nemotivări în sensul dispozițiilor legale, instanța nefiind ținută să răspundă fiecărui argument în parte, fiind suficientă o analiză care să reflecte raționamentul logico-juridic al soluției adoptate.

În conținutul recursului, reclamanta a mai susținut că instanța de fond nu a analizat criticile formulate față de raportul de expertiză și că, deși instanța de prim control judiciar era obligată să stabilească în ce măsură carențele indicate de apelanta-reclamantă echivalau cu nemotivarea hotărârii sau nu, curtea de apel a ignorat criticile sale referitoare la raportul de expertiză întocmit la judecata în primă instanță.

Din această perspectivă, se constată că instanța de apel a examinat criticile apelantei-reclamante ce vizau nerespectarea, prin sentința apelată, a dispozițiilor art. 425, alin. (1), lit. b) C. proc. civ. și a reținut că tribunalul a statuat asupra raportului juridic dintre părți, prin raportare la normele juridice aplicabile în litigiu și a analizat criticile apelantei reclamante A. S.R.L., cu referire la răspunsul expertului la obiecțiunile sale, considerând că expertul a formulat un răspuns lămuritor acestora, precum și că motivarea tribunalului îndeplinește exigențele prevăzute de norma legală.

Cât privește criticile recurentei în legătură cu încheierea de ședință din 13 aprilie 2021, prounțată de tribunal în primă instanță, se constată că acestea nu pot fi primite față de dispozițiile art. 483 alin. (1) C. proc. civ. care reglementează obiectul recursului.

Înalta Curte reține că recurenta aduce în dezbatere chestiunea aprecierii probatoriului, ceea ce vizează aspecte de temeinicie ale hotărârii atacate, care excedează controlului instanței de recurs, întrucât în această cale extraordinară de atac se exercită un control judiciar numai cu privire la legalitatea hotărârii atacate, în raport de motivele de nelegalitate prevăzute expres și limitativ la pct. 1-8 ale art. 488 C. proc. civ.

Este de amintit că instanța de apel, ca instanță devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunității administrării unor noi probe în proces din perspectiva utilității, ca și asupra concludenței și pertinenței acestora, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate.

De altfel, dincolo de aceste aspecte, se constată că instanța de apel a răspuns criticilor reclamantei ce vizau încheierea din 13 aprilie 2021, constatând că acestea sunt nefondate, întrucât cererea apelantei reclamante, pentru efectuarea unei noi expertize și pentru a se răspunde la obiecțiunile formulate împotriva răspunsului expertului la obiecțiunile inițiale nu îndeplinește condițiile prevăzute de art. 255 alin. (1) C. proc. civ.

În fine, nu poate fi primit nici motivul de recurs prin care se susține că art. 1348 din Noul C. civ. nu împiedică formularea unui capăt de cerere distinct, întemeiat pe îmbogățirea fără justă cauză, în cadrul unei cereri de chemare în judecată care are drept capăt principal de cerere răspunderea civilă delictuală.

Înalta Curte constată că instanța de apel a confirmat soluția tribunalului cu referire la încheierea de ședință din 30 mai 2019, prin care a fost admisă excepția inadmisibilității petitului cererii întemeiat pe îmbogățirea fără justă cauză, reglementată de art. 1345 - 1348 C. civ.

În ceea ce privește acțiunea întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză, legiuitorul a prevăzut, în mod expres, că are un caracter subsidiar, aceasta fiind permisă numai în absența unui alt mijloc de recuperare a pierderii suferite de către cel al cărui patrimoniu s-a micșorat.

Se reține că, în raport cu art. 1345 C. civ., cel care, în mod neimputabil, s-a îmbogățit fără justă cauză în detrimentul altuia este obligat la restituire, în măsura pierderii patrimoniale suferite de cealaltă persoană, dar fără a fi ținut dincolo de limita propriei sale îmbogățiri, precum și că, în raport cu art. 1348 din același cod, cererea de restituire nu poate fi admisă, dacă cel prejudiciat are dreptul la o altă acțiune pentru a obține ceea ce îi este datorat.

În condițiile în care raporturile juridice dintre părți sunt de natură contractuală, așa cum s-a statuat prin sentința nr. 1459/2017 din 14 noiembrie 2017, pronunțată de Tribunalul Dolj, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2016, iar în cauză s-a reținut autoritatea de lucru judecat a acestei hotărâri, decizia instanței de apel este legală, reținându-se cu justețe că acțiunea reclamantei întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză este exclusă, conform dispozițiilor art. 1348 C. civ.

Având în vedere considerentele mai sus expuse și constatând că prin criticile recurentei - reclamante D. nu se relevă nicio încălcare a dispozițiilor legale de natură să impună casarea soluției adoptate, Înalta Curte urmează ca, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., să respingă recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă D. împotriva deciziei nr. 715/2021 din 17 noiembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 aprilie 2023.