ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 743/2023

Ședința publică din data de 23 martie 2023

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București la data de 11.02.2020, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâții B., C. și D. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să constate inexistența dreptului pârâților de a încasa sumele prevăzute cu titlu de preț al vânzării și de penalitate pentru plata cu întârziere a prețului în antecontractele de cesiune și sumele datorate de E. S.R.L. către pârâți, să oblige pârâta B. la plata către reclamantă a sumei de 20.171,45 RON, încasată ca urmare a executării biletelor la ordin emise pentru garantarea plății prețului și a împrumuturilor datorate de E. S.R.L. către pârâți, în temeiul antecontractelor de cesiune.

Prin sentința civilă nr. 8414/13.11.2020, Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Prin sentința civilă nr. 2346/04.10.2021, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins acțiunea ca inadmisibilă.

Împotriva acestei sentințe civile, reclamanta a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate.

Prin decizia civilă nr. 1226/19.09.2022, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins ca nefondat apelul.

Împotriva acestei decizii civile, reclamanta a declarat recurs, solicitând casarea ei și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași curți de apel.

În motivare, după prezentarea situației de fapt, a evidențiat că în scopul dobândirii unei participații de 100% în cadrul E. S.R.L., D. S.A. a încheiat la data de 28.09.2016 cu fiecare dintre intimații F. câte un contract de cesiune părți sociale, context în care a subliniat mecanismul contractual prevăzut de antecontractele de cesiune părți sociale, condițiile contractuale agreate prin actele adiționale, executarea silită a biletelor la ordin și demersurile judiciare pe care le-a antamat, cu referire la contestația la executare din dosarul nr. x/2017 și prezentul litigiu.

Recurenta a mai argumentat că este necesară o distincție clară între autoritatea de lucru judecat și puterea de lucru judecat, deoarece considerentele contradictorii reținute de curtea de apel se referă alternativ la cele două concepte.

Sub acest aspect, a arătat că diferența este esențială, întrucât autoritatea de lucru judecat presupune tripla identitate de părți, obiect și cauză și se invocă sub formă de excepție, conform art. 432 C. proc. civ. În schimb, puterea de lucru judecat nu presupune o astfel de triplă de identitate și nu reprezintă o excepție, ci se manifestă sub formă de prezumție, un mijloc de probă de natură să demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părți, venind să reflecte modalitatea în care anumite aspecte litigioase au fost anterior dezlegate în raporturile dintre părți, fără posibilitatea de a statua diferit.

În continuare, a susținut că nici condițiile autorității de lucru judecat, nici cele ale puterii de lucru judecat nu sunt îndeplinite.

Potrivit recurentei, nu există tripla identitate de părți, obiect și cauză între prezentul litigiu și dosarul nr. x/2017. Obiectul litigiului purtat anterior se referea la anularea actelor de executare, în timp ce obiectul prezentului litigiu vizează constatarea inexistenței dreptului intimaților de a încasa sumele prevăzute cu titlu de preț al vânzării și de penalitate pentru plata cu întârziere a prețului în antecontractele de cesiune și sumele datorate de E. S.R.L. către intimați, cât și pretențiile pe care le-a solicitat față de intimata B., atât în temeiul răspunderii civile delictuale, cât și în temeiul îmbogățirii fără justă cauză, în subsidiar. Cauza din dosarul nr. x/2017 a fost reprezentată de art. 62 din Legea nr. 58/1934 și art. 711 C. proc. civ. pentru anularea actelor de executare emise în dosarul de executare nr. 995/2016, în timp ce cauza din prezentul dosar este reprezentată de art. 35 C. proc. civ., art. 1.349, art. 1.357 și art. 1.345 C. civ. De asemenea, nici identitatea de părți nu se confirmă, având în vedere că în litigiul purtat anterior reclamanta s-a judecat strict doar cu intimata B., în timp ce prezentul litigiu are ca părți inclusiv pe C. și D. S.A.

Prin urmare, în opinia recurentei, hotărârile pronunțate în dosarul nr. x/2017 nu pot avea autoritate de lucru judecat în cauză. Mai mult, din interpretarea art. 430 alin. (1) C. proc. civ., rezultă că nu toate hotărârile judecătorești sunt susceptibile de a produce efectele lucrului judecat, ci doar acelea care soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului.

În continuare, a evidențiat că în hotărârile pronunțate în dosarul nr. x/2017 s-a apreciat că fondul raporturilor juridice dintre părți nu poate fi analizat în cadrul contestației la executare, reținându-se că "nu se poate pune în discuție legalitatea executării silite prin prisma faptului că biletele la ordin au fost emise pentru garantarea unor obligații care nu existau". Mai mult, instanțele s-au referit expres la imposibilitatea formulării de apărări personale în cadrul contestației la executare, confirmând astfel inexistența unei acțiuni în realizare aflate la dispoziția recurentei și, în consecință, admisibilitatea unei acțiuni în constatare.

În consecință, recurenta a susținut că nu i se poate restricționa accesul la justiție în cadrul niciunei alte acțiuni de drept comun cu caracter subsidiar, în care poate solicita protejarea drepturilor sale patrimoniale.

Recurenta a mai criticat decizia recurată, susținând că instanța nu a examinat chestiunile de fond și argumentele pe care le-a adus în discuție.

Sub acest aspect, a argumentat că instanțele de fond au refuzat să analizeze fondul cauzei și afirmațiile sale invocate în susținerea inexistenței dreptului intimaților de a încasa sumele prevăzute cu titlu de preț și de penalitate pentru plata cu întârziere a prețului în antecontractele de cesiune, sume de bani datorate de E. S.R.L.

Recurenta, referindu-se la mai multe paragrafe din sentința apelată, a susținut că motivarea primei instanțe a fost preluată în linii mari de către instanța de apel și denotă o profundă necunoaștere a cadrului legal aplicabil și evoluției legislației în materie; de altfel, motivarea s-a rezumat în mod superficial la respingerea acțiunii, cu consecința restricționării dreptului de acces la justiție a recurentei, drept ocrotit de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care reprezintă o componentă a dreptului la un proces echitabil.

Sub acest aspect, a mai argumentat că prima instanță i-a imputat recurentei faptul că nu ar fi urmat calea opoziției la executarea cambială, conform Legii nr. 58/1934, însă, după cum rezultă din situația de fapt, a urmat această cale procedurală a contestației la executare. Mai mult, susține că decizia recurată cuprinde considerente contradictorii, deoarece la pag. 18 se menționează că recurenta a urmat procedura specială a opoziției, în timp ce la pag. 13 din sentința apelată se reține că nu a formulat opoziția.

Evidențiind două paragrafe din hotărârile date în primă instanță și în apel și contradicția dintre cele două, recurenta a susținut că o modificare ar fi presupus soluția de admitere a apelului, nicidecum de menținere a sentinței apelate.

A mai susținut că obligativitatea motivării hotărârii reprezintă o condiție a procesului echitabil, a cărei respectare se impune în condițiile art. 21 din Constituția României și art. 6 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului.

În continuare, a redat un paragraf din decizia recurată și a subliniat că instanța de apel a pornit de la o premisă eronată, și anume că recurenta nu ar putea invoca pe calea dreptului comun apărări referitoare la existența și întinderea obligației rezultate din biletele la ordin, argumentând că aceste aspecte nu ar fi putut fi aduse în discuție nici în calea de atac specială a opoziției sau contestației la executare. În plus, instanța de apel a făcut o eroare cu privire la aplicarea art. 19 din Legea nr. 58/1934, deoarece acest text de lege vine să protejeze persoanele în situația recurentei, paralizând dreptul pretins de creditor în scopul păgubirii debitorului. Cu toate acestea, curtea de apel nu a analizat incidența acestei situații de excepție, care ar fi permis cu certitudine antamarea chestiunilor de fond referitoare la existența și întinderea obligațiilor pentru care au fost emise bilete la ordin.

În acest context, recurenta a evidențiat solicitarea sa făcută în fața instanțelor de fond privind administrarea probei cu interogatoriu pentru a dovedi reaua-credință a intimaților și că aceasta a fost respinsă de tribunal, iar dispoziția nu a fost motivată de către tribunal. Acest aspect a constituit și o critică în etapa apelului, însă curtea de apel nu a mai analizat-o.

Totodată, a subliniat reaua-credință a intimatei B., deoarece aceasta a acționat cu scopul de a o păgubi pe reclamantă, caz în care inclusiv Legea nr. 58/1934 ar fi permis antamarea apărărilor de fond de care instanțele de fond s-au degrevat în mod nelegal.

În final, potrivit recurentei, refuzul instanțelor de fond de a analiza cauza pe fond constituie o încălcare flagrantă a art. 6 și art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 20 alin. (2) și art. 21 alin. (1) din Constituția României.

În drept, a invocat art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

La 02.01.2023, intimații-pârâți au depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Analiza criticilor formulate dovedește caracterul nefondat al căii de atac exercitate, în considerarea argumentelor expuse în cele ce succed:

Sub un prim aspect, recurenta a afirmat că instanța de apel în mod greșit a reținut autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 4567/13.07.2017 a Judecătoriei Buftea, definitivă prin decizia nr. 4426A/31.10.2018 a Tribunalului Ilfov, secția Civilă.

În susținerea acestei critici, a subliniat faptul că instanța de apel nu a luat în considerare aspectele din aceste hotărâri, care statuau că fondul raporturilor juridice dintre părți nu poate fi analizat în cadrul contestației la executare și că formularea unor apărări personale în cadrul contestației la executare era imposibilă. Potrivit recurentei, aceste hotărâri anterioare au confirmat inexistența unei acțiuni în realizare a recurentei, respectiv admisibilitatea unei acțiuni în constatare.

Instanța supremă constată că raționamentul dezvoltat de recurenta-reclamantă în fundamentarea acestei critici poate fi circumscris dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și 7 C. proc. civ., câtă vreme puterea de lucru judecat este reglementată de norme de procedură civilă, anume de dispozițiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ., dar este prevăzută și motiv de recurs distinct.

Totodată, apreciază că această critică nu este întemeiată, în condițiile în care demersul judiciar de față reia în discuție posibilitatea recurentei de a formula apărări în legătură cu raportul juridic pentru care au fost emise biletele la ordin. Or, această chestiune a fost deja soluționată anterior în cadrul contestației la executare, care a făcut obiectul dosarului nr. x/2017, în care s-a concluzionat că, în calitate de avalist, contestatoarea (recurentă în cauză) nu poate invoca decât propriile apărări personale, iar nu pe cele ale persoanei pentru care a dat avalul, relativ la existența sau întinderea datoriei pentru care au fost emise titlurile cambiale.

În aceste condiții, fiind în fața unor hotărâri definitive, în mod riguros instanțele devolutive au reținut puterea de lucru judecat.

Din perspectiva autorității de lucru judecat, instanța supremă reține că, potrivit art. 430 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea judecătorească ce soluționează în tot sau în parte fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată.

Articolul 431 alin. (2) C. proc. civ. instituie prezumția legală de lucru judecat, care reprezintă manifestarea pozitivă a autorității de lucru judecat, în sensul că oricare parte procesuală are posibilitatea de a opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă.

Din interpretarea dispozițiilor legale enunțate rezultă că autoritatea de lucru judecat operează și atunci când efectul hotărârii relevă modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile juridice dintre părți, fără posibilitatea ca acestea să mai poată fi contrazise. În acest caz, chestiunile deja dezlegate se impun într-un al doilea proces care, ca în cauză, are legătură cu litigiul anterior, astfel că, atunci când este chemat să se pronunțe asupra unei chestiuni de drept, nici judecătorul nu poate să nu țină seama de rezultatul trecut în puterea de lucru judecat, căci lucrul judecat își extinde efectele asupra lucrului de judecat. De altfel, regimul juridic al puterii de lucru judecat se manifestă în plan probator, partea ce a câștigat un proces putându-se prevala de dezlegările date prin hotărârea anterioară, fără ca instanța de judecată să mai poată supune dezbaterii veridicitatea acestora, așa cum s-a procedat în etapele devolutive ale acestui litigiu.

Puterea de lucru judecat este reglementată pentru a asigura stabilitatea raporturilor juridice în garantarea dreptului prevăzut de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Dezlegările date printr-o hotărâre judecătorească definitivă se prezumă absolut că exprimă adevărul care constituie rațiunea și fundamentul hotărârii, nemaiputând fi contrazise printr-o altă hotărârea judecătorească, în caz contrar s-ar încălca principiul res judicata pro veritate habetur, dar și principiul securității juridice.

Dându-se eficiență puterii de lucru judecat sub aspect pozitiv (întrucât nu există între cele două litigii tripla identitate de obiect, părți și cauză, pentru a se vorbi despre efectul negativ), în raport cu sentința civilă nr. 4567/13.07.2017 a Judecătoriei Buftea, definitivă prin decizia nr. 4426A/31.10.2018 a Tribunalului Ilfov, secția Civilă, curtea de apel a apreciat în mod corect că temeiurile de drept invocate, îmbogățirea fără justă cauză și răspunderea civilă delictuală, și readucerea în discuție a posibilității de a formula apărări în legătură cu raportul juridic pentru care au fost emise biletele la ordin, nu au aptitudinea de a înlătura efectele puterii de lucru judecat. Aceasta deoarece nicio altă situație contrară celei reținute prin hotărârea judecătorească anterioară nu mai poate fi constatată, valorificarea sa impunând instanței de judecată în litigiul pendinte reținerea chestiunii litigioase tranșate definitiv printr-o hotărâre anterioară, argumentele și probele contrare ale părții rămânând fără efect în cadrul celui de-al doilea proces.

Autoarea căii de atac a mai învederat că, deși și-a întemeiat cererea pe dispozițiile dreptului comun, instanțele anterioare au plecat de la o premisă eronată, apreciind că nu poate invoca apărări referitoare la existența și întinderea obligației rezultate din biletele la ordin, motivat de faptul că ele nu puteau fi discutate nici în etapa contestației la executare. În acest context, a subliniat că instanțele au refuzat să analizeze aspectele de fond ale cauzei și argumentele prezentate cu privire la inexistența dreptului de creanță al intimaților referitor la sumele de bani menționate în biletele la ordin, executate la acest moment, și cererea de restituire a acestor sume aferente antecontractelor de cesiune părți sociale încheiate la data de 28.09.2016 și actelor adiționale. Potrivit recurentei, prin această abordare, instanțele i-au limitat accesul la justiție, drept garantat de art. 21 din Constituția României și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Un asemenea raționament este nefondat; mai mult, el este construit într-o modalitate care, în situația confirmării, ar goli de conținut legea specială și ar lipsi de efecte procedura pe care aceasta o prevede.

Natura de titlu formal a biletului la ordin, ce încorporează o obligație abstractă, autonomă și necondiționată de plată a unei sume, justifică edictarea unor norme speciale, care îi reglementează nu numai emiterea, ci și executarea și contestarea valabilității.

Existența unei legi speciale impune părților obligația de a-și adapta conduita în funcție de aceasta și le neagă dreptul de a se prevala de condițiile legii generale, pentru că specialia generalibus derogant. Cu alte cuvinte, norma specială este de strictă interpretare și de exclusivă aplicare în cazurile care îi intră sub incidență, ea aplicându-se în mod prioritar față de norma generală.

În egală măsură, norma generală, chiar dacă este conținută de o reglementare mai nouă, nu poate înlătura de la aplicare o normă specială.

Biletul la ordin este codificat în Legea nr. 58/1934, dispozițiile din materia cambiei fiindu-i aplicabile, potrivit normei de trimitere cuprinsă în art. 106.

Așa fiind, părțile raportului juridic născut ca efect al emiterii unui bilet la ordin au la îndemână, pentru valorificarea drepturilor lor, doar procesele cambiale.

Prin urmare, procedura de contestare a executării biletului la ordin este reglementată de art. 62 din Legea nr. 58/1934, oferind recurentei posibilitatea de a formula doar opoziție pentru a ridica problema valabilității titlului.

Ca atare, Înalta Curte impune părților concluzia că, deși cererea a fost întemeiată pe dispozițiile dreptului comun și s-a invocat o presupusă îmbogățire fără justă cauză pe care ar fi realizat-o pârâții, precum și o răspundere civilă delictuală, în mod judicios instanțele anterioare au avut în vedere normele speciale ale Legii nr. 58/1934 și hotărârile pronunțate în contestația la executare, respectiv sentința civilă nr. 4567/13.07.2017 a Judecătoriei Buftea și decizia nr. 4426A/31.10.2018 a Tribunalului Ilfov, secția Civilă, care se opun cu putere de lucru judecat. De asemenea, subliniază că, procedând în acest mod, instanțele nu au restrâns liberul acces la justiție, așa cum susține recurenta în mod nefondat, tocmai pentru că au considerat că cererea bazată pe dreptul comun este inadmisibilă, în condițiile în care partea are la dispoziție procedura specială, iar demersul judiciar reia în discuție posibilitatea recurentei de a formula apărări referitoare la raportul juridic pentru care au fost emise biletele la ordin.

Considerentele expuse anterior vădesc inutilitatea analizei ipotezei prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., deoarece inadmisibilitatea accesului la calea dreptului comun nu permite examinarea în fond a eventualei incidențe a art. 19 din Legea nr. 58/1934 și, cu atât mai mult, nu este aptă să releve nici încălcarea, nici greșita lui aplicare.

Următorul motiv de recurs - cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., aduce în dezbatere două aspecte principale, și anume motivarea contradictorie și nemotivarea hotărârii.

Presupusa contradicție evidențiată de recurentă se bazează pe circumstanțele factuale prezentate în hotărârea curții de apel, care a afirmat că procedura specială a opoziției a fost urmată, în timp ce tribunalul a considerat că nu a fost urmată.

Înalta Curte notează, cu prioritate, că nu orice inadvertență pe care consideră că o identifică recurenta-reclamantă în cadrul considerentelor deciziei are aptitudinea de a determina casarea ei; dimpotrivă, ipoteza art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., când se referă la motive contradictorii, are în vedere o contradicție de o asemenea amploare, încât să conducă spre concluzia că hotărârea este, practic, nemotivată; este cazul, cu titlu de exemplu, al situației în care considerentele ar justifica adoptarea unei soluții care nu are corespondent în cea regăsită în dispozitiv ori al celei în care considerentele ar reflecta caracterul întemeiat a două cereri, deși ele s-ar exclude reciproc.

Totodată, recurenta a invocat și nemotivarea hotărârii atacate, susținând că instanța de apel nu a examinat cauza pe fond și argumentele referitoare la inexistența dreptului intimaților de a încasa sumele prevăzute cu titlu de preț și de penalitate pentru plata cu întârziere a prețului în antecontractele de cesiune, sume de bani datorate de E. S.R.L. și la respingerea probei cu interogatoriu pentru a demonstra reaua-credință a lor.

Articolul 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului impun judecătorului să examineze cu adevărat chestiunile esențiale ce i-au fost prezentate și nu să expună un răspuns detaliat pentru fiecare argument. În acest sens este jurisprudența Curții Europene pentru Drepturile Omului, în cauzele Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, García Ruiz împotriva Spaniei, Jahnke și Lenoble împotriva Franței; Perez împotriva Franței.

Critica de nemotivare a deciziei este nefondată, deoarece chestiunile de fond referitoare la existența și întinderea obligațiilor pentru care au fost emise bilete la ordin și reaua-credință a intimaților nu puteau fi examinate în acest caz, iar acest lucru se datorează faptului că instanța de apel a dat eficiență puterii de lucru judecat sub aspect pozitiv.

Așa fiind, decizia atacată este legală, motivele de nelegalitate care au fost invocate nejustificând casarea ei, motiv pentru care, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat și ca neîntemeiată cererea intimaților de acordare a cheltuielilor de judecată, întrucât aceștia nu au făcut dovada avansării lor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 1226/19.09.2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimații-pârâți B., C. și D. S.A., prin administrator judiciar G..

Respinge cererea formulată de intimații B., C. de acordare a cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 martie 2023.