ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1725/2022

Ședința publică din data de 22 septembrie 2022

Deliberând asupra cererilor de recurs, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 4243 din 11 iulie 2016 pronunțată în dosarul nr. x/2015 Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A., B., C. și D., în contradictoriu cu pârâta E., pe care a obligat-o la plata sumei de 3.075.000 euro, reprezentând daune-interese conform art. 2 alin. ultim din Scrisoarea de intenție din 22.11.2013, la valoarea în RON la cursul B.N.R. de la data plății efective, la care se adaugă dobânzi legale penalizatoare în valoare de 14%/an, respectiv 0,04% pe fiecare zi de întârziere până la plata efectivă a debitului principal. Totodată, pârâta a fost obligată la plata către reclamanți a sumei de 39.622 RON taxă judiciară de timbru și 15.255 euro, la cursul B.N.R. de la data plății, cu titlu de onorariu avocațial.

Împotriva încheierii de ședință din 4 aprilie 2016, prin care a fost respinsă excepția necompetenței generale a instanțelor române, precum și a sentinței civile nr. 4243/11.07.2016, ambele pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2015, a declarat apel pârâta E., care a invocat, în esență, că hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea competenței generale a instanțelor române, reținându-se în mod greșit de către instanța de fond că scrisoarea de intenție este un antecontract de vânzare, procedând astfel la o recalificare juridică greșită.

Prin decizia civilă nr. 1859/19.11.2017 pronunțată în dosarul nr. x/2015 Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a admis apelul societății pârâte, schimbând în tot încheierea din 4 aprilie 2016, precum și sentința tribunalului, în sensul că a fost admisă excepția necompetenței generale a instanțelor române, cu consecința respingerii ca inadmisibilă a cererii de chemare în judecată.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții A. B., C. și D..

Prin decizia civilă nr. 605/22.03.2019, Înalta Curte de Casație și Justiției a admis recursul reclamanților, dispunând casarea deciziei nr. 1859 din 9 noiembrie 2017 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, reținând, în esență, că în prezenta cauză competența de soluționare aparține instanțelor române, precum și că prezintă relevanță în stabilirea instanței general competente identificarea naturii juridice a scrisorii de intenție, astfel cum aceasta transpare din clauzele care o alcătuiesc.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, în data de 21 august 2019, sub nr. x/2015*.

Prin decizia civilă nr. 1764 din 26 noiembrie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în majoritate, a admis apelul formulat de pârâta E. împotriva sentinței civile nr. 4243/11.07.2016 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă și a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că a obligat societatea pârâtă la plata către reclamanți a dobânzii legale penalizatoare în cuantum de 6%/an, calculată la suma de 3.075.000 euro, începând cu data de 29 septembrie 2015 și până la plata efectivă a debitului, menținând-o în rest. Totodată, intimații au fost obligați la plata către apelantă a sumei de 4.925 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, iar apelanta la plata către intimați a sumei de 15.008 euro, echivalent în RON la cursul BNR de la data plății, cu același titlu.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs principal pârâta E., precum și recurs incident, reclamanții A., B., C. și D..

Prin recursul principal pârâta, prevalându-se de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ., a solicitat casarea hotărârii recurate și, după rejudecare, schimbarea în tot a deciziei, în sensul admiterii apelului societății și respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă, societatea recurentă a susținut că hotărârea atacată încalcă aspectele reținute de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia civilă nr. 605 din 22 martie 2019, fiind nesocotit art. 501 din cod. Prin decizia de casare instanța supremă a admis recursul intimaților doar în ceea ce privește necompetența instanțelor române, dezlegând numai aspecte generice privind fondul cauzei, necesare soluționării excepției de necompetență generală a instanțelor române, fapt care nu consolidează susținerile intimaților legitimate în cuprinsul hotărârii instanței de apel.

Faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție menționează că scrisoarea de intenție are o natură contractuală nu contrazice cu nimic susținerile pârâtei recurente cu privire la fondul cauzei, aceasta necontestând că respectivul act juridic stabilește anumite drepturi și obligații în sarcina părților. Dimpotrivă, instanța supremă a reținut că scrisoarea de intenție nu poate fi asimilată unui contract numit, cum ar fi promisiunea de vânzare, fiind rezultatul libertății de voință a părților.

Chiar dacă, aparent, decizia recurată face trimitere la aspectele reținute de instanța supremă, prin efectele date de instanța de rejudecare s-a ajuns la o veritabilă încălcare a deciziei de casare, scrisoarea de intenție devenind de facto o veritabilă promisiune de vânzare, ceea ce încalcă și art. 501 C. proc. civ., dând un caracter de contract numit (antecontract de vânzare) scrisorii de intenție, în ciuda problemei de drept dezlegate deja.

În dezvoltarea celui de-al doilea motiv de casare invocat, pârâta a arătat că instanța de apel a încălcat natura juridică a scrisorii de intenție, prevederile acesteia și voința reală a părților, nesocotind prevederile art. 1266, 1268, 1270, respectiv 1272 din C. civ.

În lumina prevederilor legale mai sus menționate, dar și a doctrinei, drepturile și obligațiile contractuale ale părților trebuie analizate nu doar din perspectiva clauzelor expres stipulate, ci și din perspectiva obligațiilor implicite ale acestora, în acord cu voința lor reală.

În aceste condiții, este evident că dispozițiile legale care conturează principiul pacta sunt servanda sunt imperative și de ordine publică, întrucât impun subiectelor de drept o anumită conduită care trebuie urmată, nefiind posibil să se deroge de la această regulă decât în cazurile și în ipotezele prevăzute de lege. Posibilitatea părților de a insera în contract anumite clauze privitoare la drepturile și obligațiile lor este guvernată de norme dispozitive, însă din momentul în care acestea sunt incluse în contract, devine incident principiul pacta sunt servanda, o concluzie contrară golind de conținut art. 1270 și 1272 din C. civ.

În mod evident, părțile nu ar putea să stipuleze o clauză în contract prin care să tindă să înlăture incidența acestor două norme întrucât nu am mai avea o convenție legal încheiată (lipsind esența constând în intenția părților de a se angaja juridic). Mai mult, în ipoteza în care forța obligatorie a contractului ar fi guvernată de norme dispozitive, îndeplinirea obligațiilor contractuale ar fi lăsată la latitudinea părților, fiind golită de conținut implicit răspunderea civilă contractuală. Prin urmare, este evident că dispozițiile art. 1270 și 1272 din C. civ. reprezintă norme imperative, de care atât instanța, cât și părțile, trebuie să țină cont.

Prin raportare la finalitatea respectivelor texte legale se poate concluziona că acestea sunt de ordine publică, vizând un interes general, public - acela al menținerii securității raporturilor juridice în societate. Plecând de la principiul forței obligatorii a contractului, instanța are obligația de a interpreta contractul în acord cu regulile consfințite în art. 1266 și 1268 din C. civ.

Aceste reguli de interpretare reprezintă un corolar al principiului forței obligatorii a contractului, fiind necesară interpretarea acordul părților în concordanță cu voința reală a acestora, cu natura contractului, cu interpretarea dată anterior de părți raporturilor dintre ele, precum și în funcție de practicile statornicite între ele. În jurisprudența instanței supreme au fost casate hotărâri care au nesocotit principiul forței obligatorii a contractului, apreciindu-se că au fost încălcate dispozițiile art. 1270 din C. civ. (a se vedea deciziile nr. 107/2015 din 20 ianuarie 2015 și nr. 92/2016 din 26 ianuarie 2016).

Scrisoarea de intenție, construcție juridică frecvent folosită ca document precontractual în faza negocierilor, a fost încheiată de părți pentru a stabili anumite coordonate ale negocierilor ce urmau a fi purtate pentru vânzarea activelor F. și chiar a coordonatelor tranzacției înseși. Necesitatea încheierii unui astfel de document a fost justificată de complexitatea tranzacției avute în vedere de părți și de implicațiile acesteia pe piață, de situația juridică incertă a unora dintre active, de organizarea internă a celor două societăți, de procedura decizională specifică, precum și de lipsa de certitudine cu privire la aprobarea Consiliului Concurenței.

Mai mult decât atât, art. 2 din scrisoarea de intenție nu poate conține vreo obligație de a cumpăra activele F. pentru că această cumpărare era condiționată de o serie de cerințe clar determinate în art. 5, printre care se regăsește și finalizarea cu succes a negocierilor. Este, astfel, clar că la momentul semnării scrisorii de intenție societatea recurentă nu putea exprima un consimțământ ferm la cumpărare. Altfel spus, încă de la început nu au fost în niciun moment îndeplinite condițiile din scrisoarea de intenție pentru perfectarea tranzacției, recurenta-pârâtă neputând rămâne blocată la nesfârșit într-un contract, în ciuda încercărilor nenumărate de deblocare a situației.

În cazul dedus judecății nici măcar nu a fost încheiat un Memorandum of Understanding, documentul cel mai întâlnit și cel mai puternic din punctul de vedere al efectelor care se încheie în etapa precontractuală. Astfel, este dificil de înțeles interpretarea potrivit căreia scrisoarea de intenție reprezintă o promisiune de vânzare.

În mod greșit decizia atacată creează scrisorii de intenție valoarea unei promisiuni bilaterale de vânzare-cumpărare, deși nu sunt îndeplinite condițiile din art. 1661 C. civ., referitoare la preț determinabil. În realitate, analizând clauzele scrisorii de intenție, este evident că ea nu valorează promisiune bilaterală de vânzare, lipsind elemente esențiale specifice unui astfel de contract.

În primul rând, se menționează faptul că scrisoarea de intenție nu a fost încheiată între viitorii cumpărători și vânzători ai activelor, fiind semnată de societatea pârâtă și intimați, care sunt doar acționarii/asociații societăților care urmau să vândă, respectiv să cumpere. Așadar, părți ale scrisorii de intenție nu sunt societățile proprietare ale activelor F. și societățile care urmau să cumpere, ci persoanele care puteau decide această tranzacție dacă, în urma negocierilor, se ajungea la un rezultat acceptabil pentru ambele părți, ceea ce înseamnă că scrisoarea de intenție a fost încheiată ca bază a negocierilor tocmai între persoanele care aveau abilitatea de a negocia tranzacția.

Astfel, intimații și-au asumat obligația ca pe parcursul negocierilor cu recurenta să nu se angajeze în negocieri privind activele F. din scrisoarea de intenție cu alte părți interesate, oferind astfel exclusivitate Societății E. pe perioada negocierilor.

În al doilea rând, prețul nu era determinat sau determinabil. Deși în art. 1 din scrisoarea de intenție recrenta a indicat un preț este evident că acesta nu este prețul ferm de cumpărare, ci prețul de la care pârâta era dispusă să demareze negocierile. Aceasta, în condițiile în care, potrivit art. 5, una dintre condițiile încheierii ulterioare a tranzacției era tocmai ajungerea la un rezultatul al negocierilor satisfăcător pentru recurentă.

O dovadă clară în sensul că prețul indicat la art. 1 era doar o bază de începere a negocierilor o constituie faptul că din corespondența depusă de intimați rezultă că de la prețul inițial menționat de 30.750.000 euro intimații au acceptat în cursul negocierilor o reducere de până la 24.000.000 euro. De altfel, acest aspect este expres menționat în scrisoarea de intenție, unde la art. 1 se arată că, "în baza informațiilor primite până acum, E. poate indica un preț de cumpărare de 30.750.000 euro", fiind evident că niciuna dintre părți nu a considerat prețul avansat în momentul semnării scrisorii de intenție drept preț final al vânzării, ci doar o bază de pornire a negocierilor.

Este evident, deci, că prețul viitoarei vânzări urma a fi stabilit după negocieri, în baza unui acord ulterior de voință al părților, iar nu pe baza unor criterii obiective, independente de un nou acord de voință și stabilite de părți încă de la început, așa cum ar fi impus art. 1661 C. civ.

În ceea ce privește obligațiile asumate de părți, recurenta a arătat că specificul promisiunii de vânzare este acela că dă naștere pentru fiecare parte unui drept de creanță, corelativ obligației celeilalte părți de a încheia contractul promis.

În speță, însă, niciuna dintre părți nu își asumă obligația de a cumpăra, respectiv de a vinde. Așa cum rezultă în mod neechivoc din conținutul acestei convenții, scrisoarea de intenție a avut doar rolul de a stabili niște coordonate ale negocierilor ce urmau a se purta între părți pentru achiziționarea activelor prin intermediul a două societăți cu răspundere limitată ce trebuiau a fi înființate de către recurentă. Așadar, obligațiile stabilite în sarcina părților prin scrisoarea de intenție sunt specifice fazei precontractuale de negociere. Mai mult, având în vedere că una dintre obligații este tocmai aceea de a pune la dispoziție documentele și informațiile pentru realizarea unui raport due dilligence, rezultă implicit că recurenta avea opțiunea de a refuza să cumpere activele F. în cazul în care fie rezultatul raportului, fie rezultatul negocierii condițiilor contractuale nu-I erau nesatisfăcătoare, o asemenea prevedere expresă a scrisorii de intenție fiind absolut incompatibilă cu promisiunea bilaterală de vânzare.

Mai mult decât atât, intenția părților a fost de a stabili anumite termene până la care părțile trebuiau să-și îndeplinească obligațiile prevăzute în scrisoarea de intenție, obligații fără de care tranzacția nu ar fi putut fi încheiată. Astfel, toate impedimentele pentru încheierea contractului de vânzare trebuiau soluționate într-un anumit termen, neputând fi admisă teza conform căreia aceste impedimente ar fi putut fi remediate oricând.

Contrar susținerilor intimaților, legitimate de instanțele de judecată, recurenta nu putea fi blocată chiar și în prezent în scrisoarea de intenție dacă: a) activele F. erau sub sechestru penal (o parte erau sub sechestru și la momentul pronunțării sentinței); b) părțile nu agreau prețul, sau c) orice condiție din scrisoarea de intenție nu era îndeplinită.

În plus, față de toate aceste argumente, a mai fost relevat faptul că potrivit normelor generale de drept civil, suverană în stabilirea naturii juridice și clauzelor unui contract este voința părților. Or, în cazul scrisorii de intenție părțile au afirmat clar, de la bun început, scopul încheierii acesteia:

"pentru a vă oferi și a ne oferi încrederea necesară pentru a realiza următorii pași și următoarele acțiuni ce vor duce la încheierea unui contract de vânzare-cumpărare, intențiile noastre sunt următoarele: (...)".

Faptul că după semnarea scrisorii de intenție negocierile dintre părți au condus la redactarea a două proiecte de contract de vânzare-cumpărare nu poate fi reținut drept dovadă a naturii juridice de promisiune bilaterală de vânzare a scrisorii de intenție. În realitate, redactarea a două proiecte de contract, ca și modificarea unor elemente esențiale a contractului, cum ar fi prețul, fac tocmai dovada că scrisoarea de intenție a fost o bază pentru demararea negocierilor prin care părțile urmau să stabilească, conform voinței lor, elementele esențiale ale contractului și celelalte clauze ale acestuia și tocmai de aceea, prețul propus inițial ca și obiectul vânzării (respectiv anumite active din cele vizate inițial de tranzacție) au suferit modificări pe parcursul negocierilor.

Recurenta-pârâtă a mai dezvoltat argumente privitor la situația juridică a activelor F. în momentul denunțării unilaterale a scrisorii de intenție și în momentul pronunțării hotărârii primei instanțe, susținând, totodată, eroarea instanței de apel cu privire la îndeplinirea condiției stipulate la art. 5.2 din contract.

În primul rând, face trimitere la documentele și informațiile care i-au fost puse la dispoziție de către reprezentanții Societății F. S.A. odată cu corespondența din 19 mai 2015 și care demonstrează că asupra activelor a fost instituit un sechestru asigurător, mai întâi în dosarul penal nr. x/2012 și apoi în dosarul nr. x/2013, disjuns din primul, iar la momentul trimiterii informațiilor sechestrul viza toate activele F., neexistând niciun indiciu cu privire la momentul sau chiar posibilitatea ridicării sale. Măsurile de ridicare parțială nu vizează activele F. și sunt exemple nerelevante, ele fiind luate în considerarea unor situații speciale ale bunurilor care au fost scoase de sub sechestru (de ex., var nestins, care putea fi valorificat într-o anumită perioadă, zahăr care s-ar fi deteriorat prin păstrare mai mult timp).

În al doilea rând, o dovadă incontestabilă a faptului că sechestrul penal asupra activelor F. a existat în momentul denunțării scrisorii de intenție (22 mai 2015) o constituie chiar Ordonanța din 29 septembrie 2015, depusă de intimați. Abia prin această ordonanță, deci la 4 luni de la întreruperea negocierilor de către recurentă, s-a dispus ridicarea sechestrului penal cu privire la o parte din activele F. și aceasta nu pentru că intimații ar fi achitat prejudiciului reținut în sarcina lor, ci pentru că sechestrul a fost mutat asupra altor active aparținând grupului F..

În fine, o altă dovadă clară a greșitei aplicări a legii o constituie extrasul de carte funciară depus de recurentă la termenul din 27 iunie 2016, extras care se referă la sediul F., unul dintre activele importante care urmau a constitui obiectul tranzacției, și din care rezultă că sechestrul penal exista asupra acestui bun chiar și la data respectivă, deci la mai bine de un an de la denunțarea scrisorii de intenție.

Concluzionând, condiția stipulată la art. 5.2 din scrisoarea de intenție pentru perfectarea tranzacției nu era îndeplinită nici la data pronunțării hotărârii primei instanțe, astfel că denunțarea este pe deplin legitimă, iar obligarea recurentei la plata de daune este lipsită de orice temei legal sau contractual.

În mod neîntemeiat se reține că în speță sunt îndeplinite condițiile pentru angajarea răspunderii sale contractuale (art. 1350 C. civ.), pe motiv că intimații și-au îndeplinit obligațiile asumate prin scrisoarea de intenție și că au fost îndeplinite toate condițiile stipulate la art. 5 pentru finalizarea tranzacției, iar refuzul Societății E. de a perfecta reprezintă o încălcare a obligațiilor asumate prin scrisoarea de intenție, care trebuie sancționată conform clauzei penale stipulate de părți în art. 2.

În realitate, această susținere este contrazisă, pe de o parte, de clauzele scrisorii de intenție, iar pe de altă parte, de situația faptică așa cum rezultă ea din probele administrate.

Limitele stabilite în scrisoarea de intenție pentru achiziționarea activelor F. sunt foarte clar determinate în cuprinsul art. 5, clauză prin care însăși eficacitatea scrisorii de intenție a fost supusă condițiilor descrise în acel articol. Așadar, nici obligația de plată a penalităților conform clauzei penale nu se poate spune că s-ar fi născut în lipsa îndeplinirii condițiilor de la art. 5.

Din probatoriul administrat rezultă incontestabil că în luna mai 2015, la data la care recurenta a notificat încetarea negocierilor două dintre condițiile stabilite de art. 5 din scrisoarea de intenție pentru finalizarea tranzacției nu erau îndeplinite: finalizarea cu succes a negocierilor și ridicarea tuturor sarcinilor și măsurilor asigurătorii care grevau activele F..

Conform scrisorii din data de 13 aprilie 2015, transmisă intimaților, la acea dată echipele de negociere nu au reușit găsirea unui punct de vedere comun cu privire la următoarele aspecte: a) emitentul și condițiile scrisorii de garanție bancară care urma a fi prezentată drept garanție de către intimați; b) nerealizarea mentenanței tehnice cu privire la echipamentele aparținând Societății G. S.A.; c) implicațiile la nivel de TVA pe care tranzacția urma să le aibă pentru Societățile E., respectiv F. S.A., F. S.R.L. și G. S.A.; d) lipsa documentației cadastrale pentru imobilele care făceau parte din activele F. vizate de tranzacție; e) sarcinile constituite în favoarea A.N.A.F. cu privire la imobile ce fac parte din activele F. și sechestrul penal instituit asupra activelor F., sarcini cu privire la care nu se putea identifica un orizont de timp rezonabil în care să poată fi înlăturate; f) nefurnizarea informațiilor privind îndeplinirea unor sarcini de mediu.

Așa cum rezultă din documentele depuse de pârâtă la termenul din 27 iunie 2016, cu privire la unul din imobilele ce urma să constituie obiectul tranzacției, sediul F., sechestrul penal era încă în ființă la data de 27 iunie 2016. În plus, față de existența unor puncte divergente de vedere în cadrul negocierilor cu privire la unele aspecte și față de neridicarea măsurilor asigurătorii, nici condiția obținerii acordului din partea consiliului de administrație nu putea fi socotită ca îndeplinită.

În mod eronat a reținut prima instanță drept aspect semnificativ ce dovedește buna-credință a intimaților faptul că reprezentantul pârâtei, prin corespondența electronică din 1 mai 2015, a solicitat intimaților să nu insiste în ridicarea tuturor sechestrelor penale până la decizia de aprobare a tranzacției de către organul competent al Societății E.. Dacă prima instanță ar fi citit cu atenție corespondența chiar de instanță invocată, aceasta ar fi putut evalua corect situația de fapt, respectiv că pârâta nu se regăsește nici în cea de-a doua situație în care ar putea fi obligată la plata de despăgubiri.

Rezultă, așadar, că hotărârea primei instanțe în sensul obligării pârâtei la plata de despăgubiri este absolut neîntemeiată, ea neputându-se sprijini nici pe clauze contractuale și nici pe dispoziții legale, pentru că aceasta nu se face vinovată de încălcarea obligațiilor asumate prin scrisoarea de intenție.

Prin recursul incident declarat împotriva aceleiași decizii, reclamanții au solicitat casarea acesteia, în ceea ce privește soluția pronunțată asupra cuantumului dobânzii legale penalizatoare pe care Societatea E. a fost obligată să le-o plătească, solicitând ca după rejudecare pârâta să fie obligată la plata sumei de 1.279.000 RON, reprezentând diferența de dobândă legală penalizatoare în valoare de 8%/an din suma de 3.075.000 euro, începând cu data introducerii cererii de chemare în judecată și până la data plății efective a sumei de 3.075.000 euro, respectiv pentru perioada 29.09.2015-09.12.2020.

În dezvolarea motivului de recurs invocat - art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. - s-a arătat că hotătârea instanței de apel a fost pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a dispozițiilor art. 3 alin. (2

1

) și art. 4 din O.G. nr. 13/2011, cu trimitere la art. 2 ultimul alineat din scrisoarea de intenție și la art. 1535 din C. civ.

Conform ultimului alineat al art. 2 din scrisoarea de intenție, Societatea E. este obligată să le plătească suma de 3.075.000 euro de la momentul refuzului de a mai cumpăra activele. Orice întârziere în plata clauzei penale trebuie sancționată cu plata de daune moratorii, dobânzi legale penalizatoare, conform art. 1535 din C. civ.

În conformitate cu O.G. nr. 13/2011, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 72/2013, în caz de neplată la scadență/de la data punerii în întârziere, debitorul trebuie să plătească o dobândă legală penalizatoare, art. 3 alin. (2)

1

din aceeași ordonanță stipulând că, în raporturile dintre profesioniști și între aceștia și autoritățile contractante, dobânda legală penalizatoare se stabilește la nivelul ratei dobânzii de referință plus 8 puncte procentuale. De asemenea, art. 4 din O.G. nr. 13/2011 prevede că în raporturile juridice cu element de extraneitate, atunci când legea română este aplicabilă și când s-a stipulat plata în monedă străină, dobânda legală este de 6% pe an.

Prin urmare, între relațiile dintre profesioniști, care prezintă și elemente de extraneitate, dobânda legală penalizatoare este de 14% (6% plus 8 puncte procentuale reprezentând penalizarea). Este necesară, astfel, aplicarea în mod coroborat a celor două prevederi din O.G. nr. 13/2011, fiind atât în prezența unor raporturi dintre profesioniști, cât și în prezența unor raporturi cu element de extraneitate, relațiilor dintre părți aplicându-li-se legea română, iar plata fiind stabilită în monedă străină, respectiv în euro. Cu toate acestea, Curtea de Apel București a ignorat coroborarea textului legal incident (art. 4) cu art. 3 alin. (2)

1

din O.G. nr. 13/2011, privind dobânda legală penalizatoare aplicabilă în raporturile dintre profesioniști.

Dosarul a fost înregistrat la data de 14 octombrie 2021 pe rolul secției a II-a Civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor.

Prin încheierea din 24 februarie 2022, constatând întrunite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) din C. proc. civ., s-a dispus comunicarea raportului către părțile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede alin. (4) al aceluiași text.

Prin încheierea din 12 mai 2022 a fost respinsă excepția netimbrării și cea a nulității cererii de recurs principal, invocate de reclamanții A., B., C. și D., pentru argumentele reținute în cuprinsul acestei încheieri, fiind admis în principiu atât recursul principal formulat de pârâta E., cât și recursul incident declarat de reclamanți.

Analizând recursurile în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, pentru considerentele ce succed.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte de Casație și Justiție relevă faptul că, ținând seama de prevederile alin. (3) al art. 483 din C. proc. civ., potrivit cu care recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, acele critici ale pârâtei, care privesc starea de fapt sau reevaluarea unor probe, nu vor fi avute în vedere, în considerarea specificului acestei căi extraordinare de atac, care vizează exclusiv motive de nelegalitate și nu de temeinicie ale hotărârii atacate.

De asemenea, nu vor fi analizate nici aspectele prin care pârâta critică de fapt sentința tribunalului, pentru că obiectul recursului îl constituie doar hotărârea dată în apel, după cum o arată fără echivoc alin. (1) al articolului mai sus menționat.

În esență, recurenta-pârâtă critică hotărârea instanței de apel susținând că aceasta a fost dată cu nesocotirea art. 501 din C. proc. civ. (motiv de casare reglementat de pct. 5 al alin. (1) al art. 488 din C. proc. civ.), fiind, totodată, încălcate și aplicate greșit norme de drept material (motiv de casare reglementat de pct. 8 al aceluiași text.), întrucât prima instanță de control judiciar, pe de o parte, a ignorat faptul că instanța supremă, prin decizia anterioară, a reținut că scrisoarea de intenție nu poate fi asimilată unui contract numit, cum ar fi promisiunea de vânzare, fiind rezultatul libertății de voință a părților; pe de altă parte, a încălcat natura juridică a scrisorii de intenție, prevederile acesteia și voința reală a părților, nesocotind prevederile art. 1266, 1268, 1270, respectiv 1272 din C. civ., precum și condițiile pentru angajarea răspunderii sale contractuale, raportat la art. 1350 din același cod.

În schimb, recurenții-reclamanți au susținut că, în ceea ce-i privește, este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă, întrucât hotătârea instanței de apel a fost pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a dispozițiilor art. 3 alin. (2

1

) și art. 4 din O.G. nr. 13/2011, modificată, cu referire la art. 2 alin. ultim din scrisoarea de intenție și art. 1535 din C. civ.

Criticile recurenților nu sunt fondate, neconstatându-se încălcarea sau aplicarea greșită de către instanța de apel a niciunei norme de drept material și nici nesocotirea prevederilor art. 501 din C. proc. civ., raportat la cele statuate de Înalta Curte prin decizia de casare anterioară.

Într-adevăr, prin decizia nr. 605 din 22 martie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul reclamanților doar în ceea ce privește necompetența instanțelor române, dezlegând numai aspecte generice privind fondul cauzei, necesare soluționării excepției de necompetență generală a instanțelor române.

În acest sens, în considerente s-a arătat că relevanță în stabilirea instanței general competente prezintă identificarea naturii juridice a scrisorii de intenție, astfel cum aceasta transpare din clauzele ce o alcătuiesc, iar analiza conținutului clauzelor relevă faptul că acestea instituie în favoarea tuturor părților semnatare drepturi și obligații, conferindu-i astfel natură juridică contractuală. Față de obiectul său și de termenii în care este redactat, acest contract nu poate fi asimilat niciunui contract numit, având o natură reală, mixtă în sensul avut în vedere de doctrină și care își produce efectele în temeiul principiului libertății contractuale, expresie a autonomiei private, persoanele fizice și juridice fiind libere să se autoguverneze încheind orice contracte și să determine conținutul acestora, în limitele impuse imperativ de lege, de ordinea publică și de bunele moravuri, principiu consacrat de art. 1169 C. civ.

Or, prin hotărârea recurată, prima instanță de control judiciar nu a făcut altceva decât să constate că prin decizia de casare au fost dezlegate, cu autoritate de lucru judecat, atât aspectul referitor la natura juridică contractuală a scrisorii de intenție, cât și faptul că nu suntem în prezența unui contract numit, ci a unuia având o natură reală, mixtă în sensul avut în vedere de doctrină și care își produce efectele în temeiul principiului libertății contractuale.

Totodată, s-a mai reținut că societatea pârâtă nu și-a asumat doar o obligație de negociere, ci s-a obligat să achiziționeze activele în limitele prevăzute în scrisoarea de intenție, în acest sens trebuind să înființeze două societăți cu răspundere limitată, aspecte ce rezultă cu evidență din art. 2 alin. (3), coroborat cu alin. (2) din preambulul actului juridic.

În aceste condiții, sunt nefondate criticile recurentei-pârâte referitoare la încălcarea prevederilor art. 501 din C. proc. civ., prin aceea că instanța de apel a dat un caracter de contract numit (antecontract de vânzare) scrisorii de intenție, în pofida problemei de drept dezlegate deja prin decizia de casare.

Lăsând la o parte faptul că doar contractul de vânzare-cumpărare este, alături de celelalte contracte speciale reglementate prin lege, un contract numit, antecontractul de vânzare-cumpărare fiind doar o convenție prin care ambele părți (numite promitent-vânzător și promitent-cumpărător) se obligă să încheie între ele, în viitor, un contract de vânzare-cumpărare, ale cărui elemente esențiale (lucrul și prețul) sunt deja stabilite prin promisiune, se impune a se preciza faptul că nici redarea unei părți din considerentele deciziei civile nr. 605/22.03.2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiției nu a fost una fidelă, pentru că nicăieri în motivare instanța supremă nu a reținut că scrisoarea de intenție nu poate fi asimilată unui contract numit, "cum ar fi promisiunea de vânzare (…)", așa cum eronat menționează pârâta în memoriul de recurs.

În ceea ce privește cel de-al doilea motiv de recurs invocat de pârâtă, analiza trebuie să pornească de la cele reținute în decizia de casare anterioară.

Astfel, prin scrisoarea de intenție semnată de reclamanți la data de 23 noiembrie 2013, iar de pârâtă la data de 31 ianuarie 2014, părțile au convenit, în principal, următoarele: a) pentru achiziționarea tuturor activelor inclusiv echipamentelor, a terenurilor, a construcțiilor și a mărcilor aparținând Societăților F. S.R.L., F. S.A. și G. S.A., pârâta și-a asumat obligația de a înființa în România două noi societăți cu răspundere limitată, cu privire la care avea să se încheie contractul de vânzare-cumpărare la prețul de 30.750.000 euro, care urma a fi plătit după aprobarea dată de către Consiliul Concurenței din România (preambulul și art. 1); b) prin clauza de exclusivitate inserată în art. 2, reclamanții s-au obligat să acorde pârâtei dreptul exclusiv de a realiza tranzacția sub forma contractului de vânzare-cumpărare și de a nu demara sau realiza negocieri contractuale cu alte părți interesate pe toată perioada de timp până când activele devin libere de garanții, ipoteci și orice alte măsuri asiguratorii; c) sancțiunea încălcării acestui acord de exclusivitate are ca obiect obligația acționarilor de a plăti suma de 3.075.000 euro daune-interese pârâtei (art. 2 alin. (2); d) potrivit clauzei din art. 2 alin. (3), în cazul în care pârâta va modifica această ofertă ori va refuza achiziționarea activelor solicitate cu excepția cazurilor de forță majoră, va suporta aceeași sancțiune contractuală cu titlu de daune-interese în sumă de 3.075.000 euro, față de reclamanți; e) clauza de la art. 4, intitulată "contractul de cumpărare", prevede că după acceptarea scrisă a ofertei, vânzarea efectivă și transferul efectiv al activelor vor face obiectul unui contract de vânzare-cumpărare care va conține condițiile standard adecvate, precum și garanțiile tuturor activelor; f) prin clauza de la art. 5, denumită "condiții", sunt prevăzute condițiile care trebuie îndeplinite pentru încheierea tranzacției, și anume: 1) negocierea unui contract de vânzare-cumpărare cu documentația aferentă incluzând declarații/garanții și despăgubiri legale, adecvate unei astfel de tranzacții; 2) obținerea tuturor aprobărilor legale, în special cele prevăzute de Legea concurenței; 3) toate activele ce fac obiectul ofertei să fie libere de garanții, ipoteci și măsuri asiguratorii de orice tip; 4) părțile să fi obținut aprobarea prealabilă a propriilor consilii de administrație sau adunări generale ale acționarilor/asociaților, după caz; 5) prin clauza finală pârâta a consemnat în scrisoarea de intenție că este fermă să cumpere activele aferente fabricilor menționate pe care le va integra în societatea sa, precizând că acest acord contractual este guvernat de legea română și (acceptat) la București de către ambele părți.

Reclamanții și-au întemeiat prezentul demers judiciar pe dispozițiile art. 2 ultimul alineat din această convenție, în conformitate cu care, "în cazul în care E. va modifica prezenta ofertă sau va refuza achiziționarea activelor în limitele prevăzute de prezentul acord, cu excepția cazurilor de forță majoră, aceasta este obligată să plătească suma de 3.075.000 Euro cu titlu de despăgubiri".

Din analiza acestor clauze contractuale în mod corect prima instanță de control judiciar a concluzionat că societatea pârâtă nu și-a asumat doar o obligație de negociere, ci s-a obligat să achiziționeze activele în limitele prevăzute în scrisoarea de intenție, în acest sens trebuind să înființeze două noi societăți, aspecte ce rezultă fără putință de tăgadă din art. 2 alin. (3), coroborat cu alin. (2) din preambulul scrisorii de intenție.

Criticile recurentei-pârâte, în sensul că art. 2 din scrisoarea de intenție nu poate conține vreo obligație de a cumpăra activele F. pentru că această cumpărare era condiționată de o serie de cerințe determinate în art. 5, printre care se regăsește și finalizarea cu succes a negocierilor, precum și pentru că suntem în prezența unui document precontractual din faza negocierilor, fiind clar că la momentul semnării scrisorii de intenție societatea recurentă nu putea exprima un consimțământ ferm la cumpărare, nu pot fi primite.

Nicăieri în considerentele deciziei recurate nu este menționat faptul că instanța de apel a calificat acest document ca fiind o promisiune de vânzare, cum fără temei afirmă societatea pârâtă. Acesta este și motivul pentru care nu prezintă relevanță juridică în cauză faptul că nu sunt îndeplinite condițiile din art. 1661 C. civ. sau că scrisorii de intenție îi lipsesc elemente esențiale specifice unei promisiuni bilaterale de vânzare-cumpărare, de vreme ce reclamanții nu au învestit instanța cu o cerere pentru pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract de vânzare-cumpărare (art. 1669 C. civ.).

Pe de altă parte, însă, natura juridică a scrisorii de intenție a fost tranșată definitiv de instanța supremă prin decizia de casare anterioară, și anume că suntem în prezența unui contract nenumit, având o natură reală, mixtă în sensul avut în vedere de doctrină și care își produce efectele în temeiul principiului libertății contractuale.

Așadar, criticile pârâtei pe acest aspect, în sensul că nu ar fi vorba decât de un simplu document precontractual, care ar da naștere exclusiv unor obligații de negociere, sunt nefondate, interpretarea propusă de aceasta lipsind de efecte juridice clauza contractuală prevăzută în art. 2 din scrisoarea de intenție, ceea legiuitorul român interzice expres, prin alin. (3) al art. 1268 C. civ.:

"Clauzele se interpretează în sensul în care pot produce efecte, iar nu în acela în care nu ar putea produce niciunul".

Nesemnarea unui "Memorandum of Understanding" nu constituie un argument în sprijunul tezei avansate de societatea recurentă, tocmai pentru că părțile sunt libere să își asume obligații în acord cu principiul autonomiei de voință, aspect reliefat, de altfel, și de către instanța supremă, în decizia de casare pronunțată, iar acest principiu implică și respectul "cuvântului dat", așa cum libertatea presupune răspunderea pentru actele săvârșite, art. 1270 și art. 1350 din C. civ. fiind corect aplicate de către curtea de apel.

De asemenea, sunt nefondate și susținerile recurentei-pârâte în legătură cu semnatarii scrisorii de intenție, respectiv faptul că nu erau părți societățile proprietare ale activelor F. și societățile care urmau să le cumpere, în contextul în care, pe de o parte, cele două noi societăți cu răspundere limitată care urmau să achiziționeze activele trebuiau să fie înființate în acord cu legislația română chiar de către recurentă, prin scrisoarea de intenție aceasta din urmă obligându-se să realizeze toate demersurile pentru a se încheia contractul de vânzare-cumpărare a activelor și întrucât nu și-a respectat această obligație a fost acționată în judecată de către reclamanți; pe de altă parte, recurenta-pârâtă este cea care intenționa cumpărarea activelor, urmând ca acestea să fie integrate în societatea sa (art. 7 alin. (4) din scrisoarea de intenție); nu în ultimul rând, recurenta nu se poate prevala de faptul că nu urma să fie parte semnatară a contractului de vânzare-cumpărare pentru a se exonera de răspunderea ce-i revine pentru neexecutarea fără justificare a obligației asumate convențional față de reclamanți și denunțarea unilaterală a scrisorii de intenție.

Cât privește incidența dispozițiilor art. 1350, raportat la art. 1538 din C. civ., cum în mod justificat au arătat și reclamanții prin întâmpinare, recurenta-pârâtă nu aduce nicio critică de nelegalitate deciziei atacate. În realitate, nemulțumirile sale vizează modul în care instanțele de fond au reținut starea de fapt, au analizat probatoriul administrat în cauză și au ajuns la concluzia că sunt întrunite toate condițiile pentru angajarea răspunderii contractuale a societății recurente.

Însă, toate aceste aspecte sunt chestiuni asupra cărora instanța de apel deja s-a pronunțat și care nu mai pot fi analizate în această etapă procesuală a recursului, în considerarea specificului acestei căi de atac, care vizează exclusiv motive de nelegalitate și nu de temeinicie ale hotărârii atacate.

Oricum, nu se poate omite faptul că în momentul semnării scrisorii de intenție (31 ianuarie 2014), recurenta-pârâtă cunoștea situația juridică a activelor ce urmau să fie cumpărate și că în cuprinsul acestui act juridic nu s-a prevăzut niciun termen pentru ca activele să fie eliberate de garanții, ipoteci și măsuri asiguratorii.

În ceea ce privește sechestrul penal, tot instanța de apel a reținut faptul că societatea pârâtă a cunoscut încă de la data semnării scrisorii de intenție existența acestuia, fiind inserată la art. 5 lit. c) o clauză potrivit căreia realizarea tranzacției este condiționată de eliberarea activelor de orice garanții, ipoteci și măsuri asiguratorii de orice tip. Ulterior, însă, pe parcursul desfășurării negocierilor, pârâta a elaborat proiectele de contract de vânzare-cumpărare în care a inserat o serie de condiții suspensive care să fie îndeplinite după semnarea contractului cadru de vânzare-cumpărare, printre aceste condiții suspensive regăsindu-se și ridicarea sechestrului asigurător instituit de procuror, astfel că niciunul dintre aspectele invocate de aceasta nu constituie un caz exonerator de răspundere.

Nici recursul incident nu este fondat, întrucât în mod legal instanța de apel a reținut că, din interpretarea prevederilor O.G. nr. 13/2011, modificată, în prezenta cauză este aplicabil art. 4 din ordonanță, astfel că dobânda legală la care trebuie să fie obligată pârâta este de 6%/an.

Într-adevăr, raportul juridic dedus judecății conține un element de extraneitate, despăgubirile evaluate anticipat de către părți în eventualitatea neexecutării sau executării defectuoase a obligațiilor pe care și le-au asumat sunt stipulate în moneda unică europeană, iar legea română este aplicabilă.

Or, art. 4 din O.G. nr. 13/2011, modificată, statuează rituos că, "În raporturile juridice cu element de extraneitate, atunci când legea română este aplicabilă și când s-a stipulat plata în monedă străină, dobânda legală este de 6% pe an".

Nu există niciun motiv, contrar celor afirmate de reclamanți, ca și în cazul reglementat de art. 4 să se aplice majorarea de 8%, prevăzută de art. 3 alin. (2)

1

din ordonanță, pentru că această prevedere legală, introdusă prin Legea nr. 72/2013 privind măsurile pentru combaterea întârzierii în executarea obligațiilor de plată a unor sume de bani rezultând din contracte încheiate între profesioniști și între aceștia și autorități contractante, se aplică doar în cazurile vizate de art. 3 din O.G. nr. 13/2011, modificată.

Potrivit acestei din urmă norme, rata dobânzii legale remuneratorii se stabilește la nivelul ratei dobânzii de referință a B.N.R., care este rata dobânzii de politică monetară stabilită prin hotărâre a Consiliului de administrație al Băncii Naționale a României, iar rata dobânzii legale penalizatoare se stabilește la nivelul ratei dobânzii de referință plus 4 puncte procentuale, numai urmare modificărilor legislative din anul 2013, stabilindu-se că, în raporturile dintre profesioniști și între aceștia și autoritățile contractante, dobânda legală penalizatoare se stabilește la nivelul ratei dobânzii de referință plus 8 puncte procentuale.

Așadar, cum în raporturile juridice cu element de extraneitate, atunci când legea română este aplicabilă și când s-a stipulat plata în monedă străină, nu avem ca element de raportare dobânda cheie (rata dobânzii de politică monetară stabilită prin hotărâre a consiliului de administrație al bancii centrale) este evident că majorarea de 8% nu se poate cumula cu dobânda legală prevăzută de art. 4 din O.G. nr. 13/2011, modificată.

În consecință, pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondate ambele recursuri, situație în care nu se pot acorda cheltuieli de judecată.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul principal declarat de pârâta E. și recursul incident declarat de reclamanții A., B., C. și D. împotriva deciziei civile nr. 1764 din 26 noiembrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 septembrie 2022.