ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2520/2023

Ședința publică din data de 23 noiembrie 2023

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 28.12.2020, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.R.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să recunoască hotărârea judecătorească pronunțată de Curtea de Apel Economica din Regiunea Minsk la data de 14.02.2019, în dosarul nr. x/2018, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 280/16.02.2022, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea reclamantei.

Împotriva acestei sentințe civile, reclamanta a declarat apel, care a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 867/30.05.2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Împotriva acestei decizii, reclamanta a declarat recurs, solicitând casarea ei și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași curți de apel.

În motivare, recurenta a susținut că hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, invocând astfel motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În argumentarea incidenței acestui motiv de recurs, recurenta a susținut că instanța de apel a aplicat în mod nelegal Regulamentul (CE) nr. 765/2006, cu nerespectarea normelor de ordin procedural.

În această privință, recurenta a subliniat că simpla referire la Regulament în cadrul întâmpinării nu ar fi putut determina respingerea apelului, deoarece această chestiune nu a fost invocată ca un motiv de ordine publică, ci doar ca o simplă apărare. De asemenea, a argumentat că aplicabilitatea Regulamentului a fost invocată omisso medio, direct în cadrul apelului.

Potrivit recurentei, chiar dacă s-ar fi invocat motive de ordine publică, un astfel de motiv ar fi trebuit să conducă la admiterea căii de atac, nu la respingerea acesteia. Mai mult, a argumentat că art. 479 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. se referă la motivele de apel, și nu la apărări, astfel încât instanța nu ar fi putut invoca incidența Regulamentului în defavoarea celui care a exercitat calea de atac.

În continuare, recurenta a argumentat că instanța de apel a încălcat limitele rolului activ și principiul disponibilității, precum și efectul devolutiv al apelului, prin pronunțarea unei hotărâri cu privire la care nu se aștepta și reținerea unui motiv care nu a fost examinat de prima instanță, cu încălcarea principiului dublului grad de jurisdicție. Aceasta a susținut că apelul trebuia să fie limitat la ceea ce s-a judecat inițial de către prima instanță, însă instanța de apel a valorificat un motiv nou, încălcând astfel principiul tantum devolutum quantum indicatum.

Recurenta a mai subliniat că, într-o aplicare corectă și echilibrată a art. 175 alin. (1), raportat la art. 480 alin. (2) C. proc. civ., vătămarea adusă prin motivarea nelegală a respingerii apelului nu putea fi înlăturată altfel decât prin desființarea actului de procedură. De altfel, simpla satisfacție morală acordată de instanța de apel prin faptul că i-a analizat și considerat întemeiate motivele esențiale de apel nu era de natură a conduce la înlăturarea vătămării.

În opinia recurentei, caracterul devolutiv al apelului nu dădea posibilitatea instanței de apel de a proceda la analiza restului condițiilor pentru recunoașterea hotărârii și să mențină o hotărâre judecătorească eronată pe fond în circuitul civil, contrar art. 6 paragraf 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Dimpotrivă, reținând nelegalitate hotărârii, instanța trebuia să anuleze hotărârea respectivă și să pronunțe o nouă hotărâre de admitere a cererii de recunoaștere.

De asemenea, a subliniat că decizia recurată reprezintă o copie fidelă a deciziei civile nr. 193A/13.02.2023 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, pronunțată într-o altă cerere de recunoaștere a unei alte hotărâri străine. În acest sens, se menționează că hotărârea în discuție a ajuns la dosarul cauzei după rămânerea în pronunțare, motiv pentru care nu ar fi trebuit să fie luată în considerare în procesul de motivare, nefiind supusă dezbaterilor contradictorii ale părților. În acest context, reiese că motivarea nu a trecut prin filtrul rațiunii instanței, neexistând reflecții critice, ci pur aprobative la adresa deciziei sursă, cu mici reformulări, redistribuiri de paragrafe, fără nicio modificare semnificativă a elementelor și a raționamentului adoptat în hotărârea inițială. Or, aceasta nu poate fi socotită o motivare în sensul art. 6 paragraf 1 din Convenție, ci o preluare ad litteram a unei motivări șablon, cu încălcarea flagrantă a normelor art. 488 alin. (1) pct. 5 și art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Un alt set de critici se referă la încălcarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat din dosarul nr. x/2020 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, deoarece instanța de apel a ignorat chestiunile judiciare dezlegate anterior, cu toate că exista o identitate de părți și chestiune judiciară între cele două cauze. În plus, argumentarea privind contrarietatea motivului în legătură cu încălcarea autorității de lucru judecat cu prevederile art. 148 alin. (2) și (4) din Constituția României, raportat la art. 288 alin. (2) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, este lipsită de substanță, având în vedere că autoritatea de lucru judecat este reglementată în dreptul român și reprezintă un element inclus în conținutul art. 6 paragraf 1 din C.E.D.O.

Recurenta a mai criticat hotărârea curții de apel din perspectiva încălcării și aplicării greșite a normelor de drept material, context în care a subliniat că nu este incidentă interdicția înscrisă în art. 2 alin. (2) din Regulament.

Prin evidențierea distincției între recunoașterea hotărârii străine, care în sine nu generează consecințe patrimoniale, și executarea silită, care ar putea aduce un beneficiu patrimonial prin intermediul mecanismului executoriu, recurenta a argumentat că menționarea în cererea sa de recunoaștere că aceasta este solicitată în vederea punerii în executare nu modifică esența problemei. Ea a susținut că aducerea la îndeplinire a dispozitivului hotărârii străine nu poate fi realizată prin intermediul acestei cereri, ci într-o fază ulterioară și distinctă a procesului.

În opinia recurentei, Regulamentul menționat de către instanța de apel ar putea să ridice o problemă referitoare la executarea hotărârii judecătorești, care ar interveni după recunoașterea acesteia pe teritoriul României, însă această chestiune nu poate fi analizată în prezent sau în actualul stadiu procesual, sugerând că deblocarea fondurilor nu poate avea loc în cadrul cererii de recunoaștere, ci eventual în etapa de executare silită. Analiza ulterioară va fi efectuată de executor și instanță, luând în considerare posibile contestații la executare formulate de către creditor. Având în vedere specificul acestei cereri, care nu implică deblocarea de fonduri și, prin urmare, nu afectează resursele economice, recurenta a afirmat că aceasta nu intră sub incidența Regulamentului.

În continuare, a mai susținut că instanța de apel a respins cererea invocând Regulamentul (CE) nr. 765/2006, mai precis art. 8d alin. (1) și art. 1 pct. 15 (v), în ciuda faptului că aceste prevederi nu se aplică unei cereri legate de recunoașterea unei hotărâri judecătorești, ci se referă exclusiv la contracte sau tranzacții. De altfel, a evidențiat că instanța de apel nu a pus în discuția părților incidența acestora, astfel că a încălcat principiul contradictorialității.

Potrivit recurentei, nerecunoașterea hotărârii străine pe considerentul incidenței Regulamentului ar reprezenta o flagrantă și evidentă încălcare a drepturilor de acces la o instanță și la egalitate.

De asemenea, a evidențiat că instanța de apel a reținut că înghețarea fondurilor A. a fost dispusă de Consiliul Uniunii Europene din cauza presupuselor încălcări ale drepturilor omului în Belarus. Recurenta a contestat această premisă, argumentând că nu există dovezi concrete și certe privind încălcările drepturilor fundamentale în Belarus, iar în cauza de față, drepturile părții implicate au fost respectate.

În privința încălcării dreptului de acces la o instanță, recurenta a susținut că respingerea cererii pe baza unui Regulament reprezintă un impediment rezultat dintr-o interdicție arbitrară și disproporționat cu scopul urmărit, afectând dreptul la o instanță independentă și imparțială. În acest sens, a mai argumentat că acest drept nu ar trebui să fie limitat pe motive economice, iar Regulamentul nu conține dispoziții exprese care să interfereze cu activitatea de justiție prin negarea dreptului de acces la o instanță, ci se referă doar la "fonduri" și "resurse economice", aspect pe care instanța de apel nu l-a analizat adecvat.

În opinia recurentei, dreptul de acces la o instanță presupune o analiză a substanței pretențiilor, însă instanța de apel a respins cererea pe baza unui Regulament, fără a efectua o analiză detaliată a fondului pretențiilor.

De asemenea, a mai susținut că și dreptul la egalitate a fost încălcat, astfel că aplicarea Regulamentului a creat o discriminare, în raport cu calitatea subiectivă a unei persoane juridice, fiind avută în vedere o anumită societate de naționalitate bielorusă.

Sub acest aspect, recurenta a argumentat că principiul egalității impune tratament identic pentru situații similare și că diferența de tratament instituită între situații similare constituie o discriminare, pentru care nu există o justificare obiectivă și rezonabilă.

Un alt set de critici se referă la încălcarea principiului previzibilității legii, securității raporturilor juridice și nelegalitatea interpretării privind aplicabilitatea Regulamentului sub aspect temporal.

În dezvoltarea acestora, recurenta a susținut că includerea în Anexa nr. 1 la Regulament a fost la 21.06.2021, ulterior introducerii cererii de chemare în judecată, 28.12.2020. Astfel, simpla includere a sa în Anexa 2 la Regulament este irelevantă, câtă vreme condițiile de aplicare a Regulamentului nu sunt aplicabile în speță. Mai mult, ar fi nelegal să se aibă în vedere elemente exterioare și subsecvente momentului introducerii acțiunii, afectând astfel previzibilitatea procesuală și încălcând art. 25 alin. (1) C. proc. civ.

În privința principiului securității raporturilor juridice, recurenta a evidențiat divergența jurisprudențială creată, cu prilejul pronunțării unor hotărâri contradictorii, în condițiile în care în dosarul nr. x/2020 a fost admisă cererea de recunoaștere, iar în prezentul dosar a fost respinsă.

Referitor la încălcarea dreptului de proprietate, recurenta a afirmat că prin interpretarea și aplicarea dată de instanța de apel i-a fost încălcat dreptul la un bun. Astfel, făcând referire la art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, recurenta consideră că lipsirea sa de dreptul său de proprietate asupra sumei de bani obținute prin hotărârea judecătorească încalcă această prevedere.

În acest context, recurenta a subliniat că interpretarea rigidă și inflexibilă a curții de apel, care a dus la respingerea apelului și, în consecință, la privarea de efecte juridice a hotărârii judecătorești străine ce consfințește dreptul de creanță al său, contravine principiilor echilibrului între interesele private și cele ale statului, conducând la o veritabilă privare de proprietate.

O altă critică se referă la greșita respingere a motivului de apel privind încălcarea principiului contradictorialității, al dreptului la apărare și, implicit, al dreptului la un proces echitabil.

Sub acest aspect, recurenta a evidențiat că instanța a apreciat că adeverința din 17.06.2020 referitoare la dosarul nr. x/2018 nu ar atesta că hotărârea ar fi definitivă, pentru că menționează "a intrat în vigoare" și că, astfel, nu ar fi îndeplinită cerința de la art. 1.097 lit. g) C. proc. civ. Or, această chestiune nu a fost ridicată de partea adversă sau de instanță, și nici nu a fost pusă în discuția contradictorie a părților, limitându-i astfel recurentei posibilitatea de a argumenta sau dezbate această chestiune în mod contradictoriu în fața instanței.

În continuare, recurenta a contestat cele două argumente invocate de instanță, subliniind că sunt nefondate. Astfel, a evidențiat că este irelevantă statuarea grefată pe exercitarea de către instanța de fond a atribuțiilor legale de apreciere liberă a probelor, deoarece instanța de apel nu a răspuns motivului de apel invocat, iar îndeplinirea atribuțiilor prevăzute de art. 264 C. proc. civ. este subsecventă punerii în discuție și oricum era susceptibilă a fi invalidată de instanța de apel, cum de altfel s-a și întâmplat în cauză.

Sub acest aspect, a mai subliniat că încălcarea dreptului la apărarea a fost invocat exclusiv în legătură cu omisiunea punerii în dezbaterea părților a unui aspect litigios decisiv, sens în care analiza instanței cu privire la dreptul de a propune probe, încuviințarea de către instanță și analizarea/aprecierea acestora sunt lipsite de relevanță pentru că nu reprezintă un răspuns la motivul de apel invocat.

A mai invocat netemeinicia argumentului vizând posibila încălcare de către prima instanță a obligației de a nu se antepronunța în ipoteza în care ar fi pus în dezbaterea contradictorie a părților valoarea probatorie a adeverinței. În acest sens, a argumentat că instanța de apel a greșit, deoarece esența discuției nu se concentra asupra valorii probatorii, ci asupra semnificației mențiunii "a intrat în vigoare", respectiv dacă aceasta poate fi înțeleasă în sensul că aceasta ar fi data redactării, în consonanță cu art. 14 alin. (5) și (6) și art. 224 C. proc. civ.

În final, recurenta a afirmat că prima instanță a încălcat art. 14 alin. (4) C. proc. civ., deoarece aceasta nu i-a oferit posibilitatea să discute și să argumenteze o chestiune esențială. De asemenea, recurenta menționează că nu a avut posibilitatea să-și apere punctul de vedere nici în scris, nici oral cu privire la chestiunea decisă de instanță, fiind încălcat și art. 13 alin. (3) teza a doua C. proc. civ. Totodată, recurenta consideră că prima instanță a ignorat normele indicate, refuzând să supună dezbaterii părților semnificația mențiunii "a intrat în vigoare".

În drept, a invocat art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

La data de 04.09.2023, intimata-pârâtă a depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea recursului.

La 02.10.2023, recurenta-reclamantă a răspuns la întâmpinare.

Analizând recursul formulat prin prisma motivelor invocate și a temeiurilor de drept indicate, Înalta Curte a constatat că acesta este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Criticile formulate de recurentă în susținerea primului motiv de recurs invocat, care se întemeiază pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., vizează faptul că, în opinia sa, instanța de apel a făcut o aplicare greșită a Regulamentului (CE) nr. 765/2006 al Consiliului întrucât acesta reprezintă un element extrinsec hotărârii și întregii proceduri de judecată urmată în fața primei instanțe, echivalând cu un motiv de ordine publică semnalat în faza apelului de către instanță ori de către pârâta care nici nu a formulat apel incident.

Mai arată recurenta, că și dacă s-ar aprecia că din punct de vedere temporar acest Regulament ar trebui aplicat, el ar fi putut să se invoce cel târziu prin intermediul apelului, iar a-l reține ca motiv de ordine publică, însemna ca o asemenea concluzie să conducă și la admiterea iar nu la respingerea căii de atac a apelului reclamantei.

Tot în considerarea acestui motiv de recurs care are în vedere nesocotirea de către instanța de apel a regulilor de procedură, cu consecința constatării nulității hotărârii pronunțate, recurenta invocă faptul că prin decizia atacată, instanța a încălcat limitele rolului său activ și principiul disponibilității părții, precum și efectul devolutiv al apelului, nerespectând cerințele previzibilității, pronunțând așadar o hotărâre la care nu putea să se aștepte.

Din perspectiva criticilor sus amintite se reține că instanța de apel avea obligația de a analiza memoriul de apel al reclamantei, precum și apărările intimatei-pârâte, în considerarea tuturor condițiilor de recunoaștere în România ale hotărârilor judecătorești străine pronunțate în alte state decât statele membre ale Uniunii Europene, fiind ținută să verifice îndeplinirea cumulativă a condițiilor de regularitate internațională prevăzute în art. 1.096 C. proc. civ.

Astfel fiind, instanța de apel și-a exercitat rolul activ în înțelesul art. 22 C. proc. civ., sens în care a urmărit să se pronunțe asupra pretențiilor reclamantei, fără a depăși limitele învestirii sale.

Împrejurarea că prin apelul formulat reclamanta a criticat sentința tribunalului ce a fost întemeiată numai pe considerentele referitoare la inexistența reciprocității în ceea ce privește efectele hotărârilor străine între România și statul instanței care a pronunțat hotărârea, precum și pe lipsa caracterului definitiv al hotărârii, a cărei recunoaștere se urmărește pe calea prezentei acțiuni, nu are semnificația limitării instanței de control doar la cele învederate de către apelantă, cu nesocotirea apărărilor intimatei ori cu ignorarea unor aspecte legale, care țin de aplicarea prioritară a dreptului Uniunii Europene, așa cum se arată în art. 4 din C. proc. civ.

Prin memoriul de recurs se admite faptul că ulterior promovării cererii reclamantei din 23.12.2020, de recunoaștere a hotărârii judecătorești pronunțată de către Curtea de Apel Economica din Regiunea Minsk la 14.02.2019, a fost adoptată Decizia de punere în aplicare (PESC) 2021/1002 a Consiliului European din 21.06.2021 care a introdus chiar entitatea economică apelanta-reclamantă A. pe lista entităților din Belarus cărora li se aplică măsuri restrictive, figurând în Anexa la Decizia 2021/642/PESC care însoțește Regulamentul CE nr. 765/2006 al Consiliului.

Potrivit art. 2 alin. (2) din Regulamentul amintit "se interzice punerea la dispoziția persoanelor fizice sau juridice, a entităților sau a organismelor incluse pe lista din anexa 1, în mod direct sau indirect, precum și utilizarea în beneficiul acestora, a oricăror fonduri sau resurse economice".

Prin urmare, recurenta cunoaște concluziile Consiliului European privind Belarusul enunțate în cursul anului 2021 dar consideră că instanța de apel nu ar fi trebuit să le aibă în vedere, după cum nici prima instanță nu le-a reținut, neavând relevanță faptul că ele au fost invocate prin întâmpinarea depusă în faza apelului de către intimată.

Se observă că principiul rolului activ al judecătorului, la care face referire recurenta, impunea analizarea pretențiilor din memoriul de apel prin raportare la cererea de recunoaștere înregistrată la instanță și la hotărârea pronunțată de tribunal, cu luarea în considerare a tuturor principiilor care guvernează procesul civil și cu respectarea tuturor prevederilor legale incidente în cauză, printre care se numără și dispozițiile art. 148 alin. (2) din Constituția României și cele ale art. 288 alin. (2) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, pe care în mod corect le-a reținut instanța de apel.

Lipsa unui apel incident la considerentele hotărârii primei instanțe nu poate împiedica instanța de apel să se aplece asupra unor norme obligatorii ale Regulamentului (CE) nr. 765/2006, astfel cum a fost modificat și completat prin Regulamentul (UE) 2022/212 al Consiliului și să aprecieze că soluția de respingere a pretențiilor reclamantei este corectă, reținând în schimb prevederi legale pe care tribunalul nu a ajuns să le analizeze deoarece acesta s-a oprit asupra unor chestiuni de drept care nu presupuneau examinarea celor învederate în faza apelului.

Prin normele obligatorii ale Regulamentelor enunțate, se stabilește interdicția de a se da curs unei cereri formulate de persoanele fizice sau juridice, entitățile sau organismele desemnate, care figurează pe lista din Anexa 1, indiferent dacă respectiva cerere este contencioasă sau necontencioasă, formulată la data intrării în vigoare a regulamentului ori anterior sau ulterior datei respective, noțiunea de cerere incluzând o cerere de recunoaștere sau de executare, inclusiv prin procedura de exequatur a unei hotărâri judecătorești.

Astfel, prin "înghețarea resurselor economice" la care face referire Regulamentul (CE) nr. 765/2006 al Consiliului se înțelege "orice acțiuni care vizează împiedicarea utilizării resurselor economice pentru obținerea de fonduri, bunuri sau servicii în orice mod, în special, dar nu exclusiv, vânzarea, închirierea sau ipotecarea acestora" iar prin "înghețarea fondurilor" se înțelege "orice acțiuni destinate împiedicării fluxului, transferului, modificării, utilizării sau manipulării de fonduri, care ar avea drept consecință o schimbare a volumului, a valorii, a localizării, a proprietății, a deținerii, a naturii sau a destinației acestora, sau alte modificări care ar putea permite utilizarea acestora, în special gestionarea portofoliului."

Pe de altă parte, art. 8d alin. (1) din Regulament stipulează că "nu se dă curs niciunei cereri legate de orice contract sau tranzacție a cărei executare a fost afectată, în mod sau indirect, în totalitate sau parțial, de măsurile impuse în temeiul prezentului regulament, inclusiv cererile de acordare de despăgubiri sau oricărei alte cereri de acest tip, cum ar fi cererile de daune-interese sau cele de chemare în garanție, mai ales cererilor de prelungire sau de plată a unei obligațiuni, a unei garanții sau a unei indemnizații, în special a unei garanții financiare sau a unei indemnizații financiare, indiferent de formă, în cazul în care sunt formulate de: lit. a) persoanele fizice sau juridice, entitățile sau organismele desemnate, care figurează pe lista din anexa 1.

De asemenea, art. 1 alin. (15) din Regulament arată că prin "cerere" se înțelege "orice cerere contencioasă sau necontencioasă, formulată la data intrării în vigoare a prezentului regulament, ori anterior sau ulterior datei respective, în temeiul unui contract sau al unei tranzacții, ori în legătură cu un contract sau cu o tranzacție, și include în special: i) o cerere de executare a oricărei obligații care rezultă în temeiul unui contract sau al unei tranzacții ori în legătură cu un contract sau o tranzacție; ...V) o cerere de recunoaștere sau de executare, inclusiv prin procedura de exequatur, a unei hotărâri judecătorești, a unei hotărâri arbitrale sau a unei hotărâri echivalente, indiferent de locul unde a fost pronunțată."

Aplicarea prioritară a Regulamentului invocat nu era condiționată de promovarea unui apel la considerente de către pârâtă și nici nu echivalează cu reținerea unui motiv de ordine publică, în înțelesul acreditat de către recurentă, care opiniază în sensul că un asemenea motiv trebuie să constituie totodată și un argument de natură a sprijini demersurile părții care a promovat calea de atac. Respectarea legii și a normelor obligatorii ale Uniunii Europene urmărește soluționarea legală a pretențiilor deduse judecății, în spiritul și în lumina dreptului internațional, instanța de apel, ca instanță judecătorească a unui stat membru, dând curs măsurilor prevăzute de Regulament.

În raport de cele expuse, instanța supremă apreciază că motivul de recurs subsumat prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. este nefondat.

Având în vedere faptul că nu au fost găsite întemeiate criticile referitoare la nesocotirea principiului disponibilității părților în procesul civil sau la nerespectarea caracterului devolutiv al apelului de către instanța de apel, cum a subliniat recurenta atunci când s-a referit la cerințele previzibilității pronunțării unei hotărâri judecătorești sau atunci când a considerat că nu se poate analiza ceva care nu a fost inclus în raționamentul logico-juridic al primei instanțe, se constată ca nefondată și critica referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 480 alin. (2) C. proc. civ.

Soluția de anulare a hotărârii apelate, la care face trimitere recurenta, prin invocarea textului legal de mai sus, nu se putea dispune decât în contextul art. 480 alin. (3) C. proc. civ., așadar numai atunci când s-ar fi constatat de către instanța de apel că, în mod greșit, prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului ori când judecata s-a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată.

Față de faptul că niciuna dintre ipotezele legale ale art. 480 alin. (3) C. proc. civ. nu era incidentă în cauză, în mod corect s-a pronunțat instanța de apel asupra căii de atac cu care a fost învestită.

Sub aspectul motivului de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. care dispun că se poate cere casarea unei hotărâri atunci când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii, se reține că recurenta este nemulțumită de calitatea și de lipsa de originalitate în redactarea deciziei, prevalându-se de similitudinea care ar exista între aceasta și decizia civilă nr. 193A/13.02.2023, pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2020.

Din perspectiva criticilor enunțate, instanța supremă constată că acest motiv de recurs este nefondat.

Se observă că instanța de apel a răspuns criticilor din apel, că a prezentat un raționament propriu raportat la situația din dosar și că a prezentat considerente ample prin care examinează problema de drept dedusă judecății, soluția din dispozitiv la care s-a oprit fiind motivată corespunzător.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., pe care îl invocă recurenta, și în susținerea căruia arată că în mod greșit instanța de apel a respins argumentul ei grefat pe efectul pozitiv al autorității de lucru judecat din dosarul nr. x/2020 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, se constată că partea reia critica din apel asupra căreia instanța de control judiciar s-a aplecat cu atenție și că în continuare apreciază că în cauză trebuia reținut efectul pozitiv al acelei decizii, existând identitate de părți și identitate de chestiune de judecată.

Examinând decizia civilă nr. 2107/19.10 2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2020, în raport cu prezenta cerere de recunoaștere formulată de către recurenta-reclamantă, cu actele și lucrările dosarului de față, se constată că nu există tripla identitate de părți, de obiect și de cauză la care se referă art. 430-432 C. proc. civ. De altfel, chiar și recurenta afirmă că există numai identitate de părți, pentru ca apoi să vehiculeze ideea identității de chestiune de judecată.

În fapt, amintita decizie pe care o evocă recurenta ar putea fi avută în vedere cu titlul de jurisprudență în anumite condiții, iar despre răsfrângerea sa asupra prezentei cauze nu se poate discuta câtă vreme în cuprinsul ei nu a fost analizată incidența Regulamentului (CE) nr. 765/2006, astfel cum a fost modificat și completat prin Regulamentul (UE) 2022/212 al Consiliului, asupra obiectului pricinii.

În atare situație și acest motiv de recurs se constată a fi nefondat.

În ceea ce privește criticile din memoriul de recurs, întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care stabilesc că se poate cere casarea unei hotărâri judecătorești când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, se constată cum recurenta reia alegațiile referitoare la inaplicabilitatea Regulamentului (CE) nr. 765/2006 al Consiliului în prezenta speță, învederând că cererea sa ar avea în realitate un caracter nepatrimonial, subliniind totodată că Regulamentul nu vizează cereri legate de o hotărâre judecătorească.

Instanța supremă apreciază că acestor critici li s-a răspuns în mod detaliat cu ocazia examinării motivelor de recurs anterioare și că din perspectiva textelor de lege enunțate nu se poate reține aplicabilitatea prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cum consideră recurenta.

De altfel, nu se poate omite faptul că prin Regulamentul evocat se face trimitere expresă la "cererea de recunoaștere sau de executare, inclusiv prin procedura de exequatur, a unei hotărâri judecătorești, a unei hotărâri arbitrale sau a unei hotărâri echivalente, indiferent de locul unde a fost pronunțată" (art. 1 alin. (15) pct. V) și nici nu se poate ignora împrejurarea că încuviințarea executării silite a hotărârilor străine este condiționată de îndeplinirea cerințelor de regularitate internațională prevăzute de art. 1.096 C. proc. civ. pentru recunoașterea hotărârii.

Pe cale de consecință, acest motiv de recurs este nefondat.

În finalul memoriului de recurs se arată că aplicarea Regulamentului (CE) nr. 765/2006 al Consiliului îi limitează recurentei-reclamante dreptul de acces la o instanță, drept care nu ar trebui să fie limitat pe motive economice, și că îi creează o situație inegală, discriminatorie, prin raportare la naționalitatea sa bielorusă.

Sub aspectul acestor critici se constată că ele nu pot face obiectul analizei pe calea prezentului recurs, că legalitatea actelor juridice ale Uniunii Europene poate fi contestată doar prin promovarea unor acțiuni în fața Curții de Justiție a Uniunii Europene și că, din aceeași perspectivă, nu pot fi apreciate ca întemeiate nici criticile recurentei sub aspectul încălcării dreptului său la un bun (încălcarea dreptului ei de proprietate, art. 1 Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului) ca urmare a aplicării în prezenta speță a Regulamentului (UE) 2022/212 al Consiliului din 17 februarie 2022, de modificare a Regulamentului (CE) nr. 765/2006 privind măsuri restrictive împotriva Belarus.

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 497 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de către recurenta Societatea pe Acțiuni de tip deschis A.", ca nefondat.

Cererea intimatei-pârâte de obligare a recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată va fi respinsă ca neîntemeiată, având în vedere lipsa dovezilor privind efectuarea acestor cheltuieli.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 867/30.05.2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.R.L.

Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimata-pârâtă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 noiembrie 2023.