ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2378/2023

HOTĂRÂRE

15.11.2023

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2023
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2378/2023 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2023)

Ședința publică din data de 15 noiembrie 2023

Deliberând asupra conflictului negativ de competență, din actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Pitești la 1 aprilie 2022, reclamanta A. a formulat acțiune în contradictoriu cu FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR (FGA), solicitând: obligarea pârâtului la emiterea unei decizii prin care să se admită sau să se respingă pretențiile formulate de reclamantă, conform art. 13 alin. (4) din Legea nr. 213/2015; stabilirea unui termen de 10 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii în care pârâtul să emită decizia sub sancțiunea obligării la plata unei penalități de 1.000 RON pe zi de întârziere; aplicarea unei amenzi de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere conducătorului FGA.

Prin sentința nr. 73/F-CONT din 2 iunie 2022, Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția Civilă.

În esență, instanța a reținut că, deși cererea este întemeiată în drept pe prevederile Legii nr. 554/2004, nu are relevanță natura litigiului, atâta vreme cât în privința competenței materiale și teritoriale sunt incidente prevederi cu caracter special.

Astfel, Legea nr. 213/2015 a fost modificată prin O.U.G. nr. 102/2021, care prin art. I pct. 23 a modificat art. 13 alin. (5) din lege, arătând că, în caz de respingere a sumelor pretinse, Fondul emite o decizie de respingere, motivată; împotriva deciziei se poate formula contestație în termen de 30 zile de la comunicarea acesteia, sub sancțiunea decăderii, la instanțele civile de la sediul Fondului, potrivit normelor de competență generală din Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările și completările ulterioare. În continuare alin. (5)

al textului prevede că hotărârile judecătorești pronunțate potrivit alin. (5) sunt supuse căilor de atac prevăzute de Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Anterior adoptării O.U.G. nr. 102/2021, Legea nr. 213/2015 prevedea competența printr-o normă de trimitere, fiind aplicabil art. 19 din Legea nr. 503/2004, care se referea la competența Curții de apel București-SCAF, însă după modificare, forma legii aplicabilă și prezentei proceduri prevede competența instanțelor civile de la sediul Fondului.

Într-adevăr, art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 reglementează expres numai situația în care Fondul emite o decizie de respingere a sumelor pretinse de creditorii de asigurare, însă și cererea de emitere a unei decizii, în care să se stabilească dacă se recunoaște sau nu dreptul petentului la plată reprezintă tot o procedură referitoare la atribuțiile Fondului prevăzute de legea specială în vederea emiterii deciziei, astfel că în temeiul art. 5 alin. (3) C. proc. civ. trebuie aplicată aceeași soluție.

Așadar, în prezent legiuitorul a optat pentru competența instanțelor civile în materia plății de către Fond a sumelor cuvenite creditorilor de asigurare, din punct de vedere material și teritorial, fiind aplicabile regulile C. proc. civ., după cum arată expres art. 13 alin. (5) și (5)

din legea specială.

Soluția nouă adusă prin O.U.G. nr. 102/2021 a determinat transferul competenței de la secția de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București către instanțele civile, iar normele de competență materială și teritorială din C. proc. civ. sunt aplicabile în temeiul art. 13 alin. (5) din Legea nr. 123/2015, pentru a distinge între aceste instanțe civile.

Potrivit art. 94 alin. (1) lit. k) C. proc. civ., judecătoriile judecă în primă instanță orice alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, indiferent de calitatea părților, profesioniști sau neprofesioniști.

Totodată art. 95 pct. 1 Cpd procedură civilă arată că tribunalele judecă în primă instanță, toate cererile care nu sunt date prin lege în competența altor instanțe.

Din perspectiva competenței teritoriale, art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 reglementează expres că aceasta aparține instanțelor de la sediul Fondului, instituind astfel o competență teritorială exclusivă.

Văzând valoarea pretenției din cauza de față (peste 200.000 RON), art. 13 alin. (5) din Legea nr. 123/2015, raportat la art. 94 alin. (1) lit. k) și art. 95 pct. 1 C. proc. civ., Curtea a constatat că litigiul este în competența Tribunalului București, secția Civilă.

Prin sentința civilă nr. 2327 din 13 octombrie 2022, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a fost admisă excepția necompetenței materiale a instanței și a fost declinată cauza în favoarea Curții de Apel Pitești. S-a constatat ivit conflictul negativ de competență, s-a dispus suspendarea judecării cauzei și înaintarea dosarului către Înalta Curtea de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului de competență.

În pronunțarea acestei soluții, instanța a reținut că, potrivit art. 131 alin. (1) C. proc. civ., la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fata primei instanțe, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice și să stabilească dacă instanța sesizată este competentă să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de ședință temeiurile de drept pentru care constată competența instanței sesizate. Încheierea are caracter interlocutoriu. Când în fața instanței de judecată se pune în discuție competența acesteia, din oficiu sau la cererea părților, ea este obligată să stabilească instanța judecătorească competentă. Dacă instanța se declară necompetentă, hotărârea nu este supusă niciunei căi de atac, dosarul fiind trimis de îndată instanței judecătorești competente (art. 132 alin. (1) și (3) C. proc. civ.).

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Pitești la data de 31.03.2021 sub nr. x/2022, reclamanta A. a formulat acțiune în contencios administrativ în contradictoriu cu Fondul de Garantare a Asiguraților (FGA) solicitând: obligarea pârâtului la emiterea unei decizii prin care să se admită sau să se respingă pretențiile formulate de reclamantă, conform art. 13 alin. (4) din Legea nr. 213/2015; stabilirea unui termen de 10 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii în care pârâtul să emită decizia sub sancțiunea obligării la plata unei penalități de 1.000 RON pe zi de întârziere; aplicarea unei amenzi de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere conducătorului FGA.

Tribunalul a constatat că prezenta cerere este întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 554/2004, având în vedere că FGA a refuzat să emită vreo decizie în acest sens.

Or, în acest sens, competența aparține Curții de Apel conform art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.

A apreciat tribunalul că interpretarea dată de instanța de fond, fără ca aceasta să pună în discuție calificarea juridică a acțiunii este eronată, dispozițiile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 fiind clare în acest sens.

Instanța a avut în vedere și dispozițiile art. 5 C. proc. civ., arătând că practica judiciară este constantă în sensul că obligația instanțelor este de a analiza scopul urmărit prin promovarea cererii de chemare în judecată și nu de a se limita strict la formularea petitului.

De altfel și Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că rolul activ al judecătorului trebuie să se armonizeze cu inițiativa părților, în scopul stabilirii adevărului respectiv, să fie într-o conexiune logică și necesară cu principiul adevărului. Aceasta este modalitatea în care prima instanță a înțeles să trateze cererea contestatoarei, respectiv să constate că se impune ca o autoritate publică să răspundă unei cereri formulate de o persoană vătămată într-un drept al său.

A mai reținut instanța că, la dosar, reclamanta a precizat că acțiunea este formulată ca urmare a refuzului unei autorități de a soluționa o cerere.

Înalta Curte de Casație și Justiție, constatând existența unui conflict negativ de competență între cele două instanțe, care se declară deopotrivă necompetente în a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind în favoarea Tribunalului București, secția a VI-a civilă competența de soluționare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte reține că, prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Pitești la 1 aprilie 2022, reclamanta A., în contradictoriu cu FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR (FGA), a solicitat obligarea pârâtului la emiterea unei decizii prin care să se admită sau să se respingă pretențiile formulate de reclamantă, conform art. 13 alin. (4) din Legea nr. 213/2015; stabilirea unui termen de 10 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii în care pârâtul să emită decizia sub sancțiunea obligării la plata unei penalități de 1.000 RON pe zi de întârziere; aplicarea unei amenzi de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere conducătorului FGA.

Sub un prim aspect, Înalta Curte arată că, potrivit art. 13 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 102/2021, în termen de 60 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României a deciziei Autorității de Supraveghere Financiară de retragere a autorizației de funcționare și constatare a existenței indiciilor stării de insolvență a asigurătorului, Fondul este în drept să efectueze plăți din disponibilitățile sale, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, cu respectarea dispozițiilor legale, după parcurgerea de către creditorul de asigurări a procedurii administrative de plată reglementate de prezenta lege. Totodată, potrivit aceluiași articol:

"(4) Aprobarea sau, după caz, respingerea sumelor pretinse de petenți este de competența comisiei speciale, constituite conform art. 12

; comisia specială poate dispune suspendarea soluționării cererii de plată, în condițiile art. 16 alin. (3). (5) În caz de respingere a sumelor pretinse se va emite o decizie de respingere, motivată; împotriva deciziei se poate formula contestație în termen de 30 zile de la comunicarea acesteia, sub sancțiunea decăderii, la instanțele civile de la sediul Fondului, potrivit normelor de competență generală din Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările și completările ulterioare. (5

) Hotărârile judecătorești pronunțate potrivit alin. (5) sunt supuse căilor de atac prevăzute de Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările și completările ulterioare".

Se impune a se mai arăta că, în conformitate cu art. 14 alin. (1) din Legea 213/2015, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în stare de insolvență poate formula o cerere de plată motivată, adresată Fondului în condițiile prevăzute la art. 12

și alin. (4), dar nu mai târziu de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior, sub sancțiunea decăderii din drept.

În raport de dispozițiile Legii nr. 213/2015, normă specială, derogatorie de la norma generală, care se aplică prioritar față de aceasta, nu există rațiune juridică care să justifice partajarea competențelor instanțelor în raport de conduita emitentului actului atacat. Câtă vreme soluționarea contestației formulate împotriva deciziei emise potrivit dispozițiilor art. 13 din Legea nr. 213/2015, revine instanțelor civile de la sediul Fondului, soluționarea acțiunii având ca obiect obligarea Fondului la emiterea deciziei este tot de competența acelorași instanțe, chiar dacă legiuitorul nu a indicat expres această situație.

Deși, potrivit Legii nr. 554/2004, orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și pentru repararea pagubei ce i-a fost cauzată, se impune a se arăta că art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 prevede că nu pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ actele administrative pentru modificarea sau desființarea cărora se prevede, prin lege organică, o altă procedură judiciară.

Or, așa cum s-a arătat, în raport de dispozițiile O.U.G. nr. 102/2021 de modificare a Legii nr. 213/2015, competența este determinată potrivit normelor de competență generală din Legea nr. 134/2010, inclusiv în situația acțiunii având ca obiect obligarea Fondului la emiterea deciziei, moment care îl precedă pe cel reglementat de art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015.

Așa fiind, în raport de considerentele expuse și de principiul asigurării accesului efectiv la justiție, văzând și dispozițiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VI-a civilă, căruia i se va trimite dosarul pentru continuarea judecății.