CASE OF ROSINSKI v. POLAND

Reclamantul s-a născut în 1934 și locuiește în Varșovia. Reclamantul deține o parcelă de teren cu o suprafață de 2.183 metri pătrați, situată în municipiul Milánówek, în apropiere de Varșovia. El este înscris în registrul terenurilor locale la rubrica nr. 29735. La 20 martie 1993, reclamantul și vecinii săi au prezentat obiecții față de un nou plan de dezvoltare terestră propus care urmează să fie adoptat de municipiu. La 30 martie 1993, consiliul municipal al Milanówek a adoptat planul local de dezvoltare a terenurilor. Obiecțiile reclamantului nu au fost luate în considerare. În conformitate cu planul, terenul reclamantului a fost desemnat în scop agricol. Un drum și un spital au fost construite pe terenul său după expropriare. Reclamantul și vecinii săi s-au plâns de această decizie guvernatorului Mazowsze, argumentând, printre altele, că planul și-a încălcat dreptul la bucuria pașnică a bunurilor lor. Ei au susținut că planul local de dezvoltare a terenurilor a fost elaborat într-un mod care nu a luat în considerare în mod corespunzător și nu a conciliat diverse interese ale municipiului și ale proprietarilor locali. În consecință, planul nu a fost rezonabil și nu a respectat standardele de bună administrație a terenurilor. 10. Ei au transferat plângerea la Curtea Supremă de Administrație, după ce au fost informați că singurul a fost competent să examineze această chestiune. 11. Prin hotărârea din 25 septembrie 1995, Curtea Administrativă Supremă a respins plângerea, având în vedere faptul că nu există nici o indicație că autoritățile municipale nu au luat în considerare și nu au evaluat în mod corespunzător diferitele interese concurente implicate în pregătirea planului local de dezvoltare a terenurilor. Acesta a remarcat faptul că restricțiile privind proprietatea impuse de măsurile de dezvoltare a terenurilor nu sunt, în sine, incompatibile cu natura proprietății garantate de Codul Civil. 12. În 1997 reclamantul și alți 36 de locuitori ai lui Milánówek au solicitat primarului să modifice planul din 1993, pentru a evita pierderea diferitelor investiții pe care le-au făcut în teren după punerea în aplicare a proiectelor acestui plan. Această cerere aparent a rămas fără răspuns. 13. Într-o scrisoare din 4 aprilie 2000, Oficiul Municipal, în răspuns la o cerere depusă de reclamant și de alte persoane, a declarat că autoritățile municipale nu au fost obligate să ofere nicio compensație proprietăților a căror proprietate urma să fie expropriată în viitor. De asemenea, au fost informate că validitatea planului de 1993 a fost prelungită de doi ani în temeiul modificării la Legea de planificare locală de 1994 adoptată în 1999. 14. La 7 iulie 2001, primarul Milanówek a refuzat cererea reclamantului de a primi o aprobare inițială a unui proiect de dezvoltare pe terenul său (decyzja o warunkach zabudowy), având în vedere că proiectul ar fi incompatibil cu planul local de dezvoltare a terenurilor. Reclamantul a dorit să aibă o casă construită pe terenul său în timp ce, în conformitate cu planul, acesta a fost desemnat pentru construcția unui drum și a unui spital. 15. Reclamantul a apelat împotriva acestei decizii la guvernatorul Mazowiecki. Într-un răspuns din 19 iulie 2001, el a fost informat că recursul ar trebui depus în fața comitetului de recurs al Guvernului local și că construirea drumului în Milanówek nu ar fi bugetat înainte de 2010 cel mai devreme. Reclamantul a adresat comitetului de recurs. 16. La 21 noiembrie 2001, Consiliul de apel al Guvernului local a respins apelul reclamantului, din cauza faptului că proiectul său de construcție este incompatibil cu planul de dezvoltare a terenurilor. S-a reiterat în continuare că, în conformitate cu Legea privind planificarea locală de 1994, nu are dreptul la compensare pentru faptul că terenurile sale au fost „congelate” sau pentru restricțiile privind utilizarea acestuia. 17. La 1 octombrie 2001, Oficiul Municipal a informat reclamantul că planul a fost modificat în cazul în care construcția spitalului nu mai era prevăzută. Cu toate acestea, proiectul de construire a unui drum a rămas valabil, dar nu a fost specificat nici un interval de timp. 18. La 11 martie 2002, reclamantul a solicitat municipalității să își achiziționeze proprietatea. Oficiul Municipal a refuzat să facă acest lucru printr-o scrisoare din 9 mai 2002. 19. La 17 iunie 2002, reclamantul s-a plâns la Oficiul Municipal că deciziile pe care le-a dat în ceea ce privește dezvoltarea terenurilor din vecinătatea sa erau incompatibile cu planul de dezvoltare terestră adoptat în 1993. 20. Prin scrisoarea din 2 iulie 2002, Oficiul a informat reclamantul că, în temeiul dreptului intern, proprietarii de bunuri care urmează să fie expropriați în viitor nu au dreptul la compensare pentru faptul că terenurile lor nu pot fi dezvoltate. Acestea ar avea dreptul la compensare numai după luarea deciziilor finale de expropriare în ceea ce privește proprietatea lor. 21. În aceeași zi, Curtea Supremă de Administrație a respins recursul său împotriva hotărârii din 19 decembrie 2000. Curtea a observat că jurisdicția sa se limitează la examinarea licenței hotărârii impugnate. Acesta a constatat că decizia era legală deoarece era un temei comun între părți că proiectul de construcție al reclamantului era incompatibil cu planul local de dezvoltare a terenurilor. În plus, reclamantul s-a plâns că situația sa nu poate fi considerată ca fiind compatibilă cu Constituția, având în vedere că proprietarii afectați de planurile adoptate înainte de intrarea în vigoare a Constituției nu pot beneficia de cererile de compensare prevăzute la art. 36 din Legea privind planificarea locală de 1994. Curtea a făcut trimitere la hotărârea Curții Constituționale din 1995 (a se vedea punctul 36 de mai jos), care examinase compatibilitatea cu Constituția de la art. 68 § 1 din Legea 1994. Această dispoziție excludea aplicarea dreptului proprietarului de compensare în temeiul articolului 36 la planurile de dezvoltare terestră adoptate înainte de 31 decembrie 1994. Curtea Administrativă Supremă a observat că nu este sarcina sa de a modifica sau critica legile existente și că este obligată de această dispoziție. În caz contrar, nu există motive pentru a considera că decizia contestată de reclamant era ilegală. 22. Între timp, în ianuarie 2002, reclamantul a solicitat Ombudsmanul. 23. La 20 februarie 2002, Ombudsmanul l-a informat că cadrul juridic pentru „termenul congelat” a fost reglementat de Legea de planificare locală de 1994. În temeiul articolului 36 din prezenta lege, proprietarii acestor parcele au avut dreptul la diferite forme de compensare, dar numai în măsura în care parcelele lor au fost afectate de planurile de dezvoltare a terenurilor adoptate după 1 ianuarie 1995. 24. La 31 decembrie 2002, a expirat validitatea planului de dezvoltare a terenurilor din 1993. 25. La 25 august 2003, reclamantul a primit un permis de planificare inițial (decizja o warunkach zabudowy) în ceea ce privește terenurile sale. 26. Între 1984 și 1 ianuarie 1995, chestiunile de dezvoltare a terenurilor au fost reglementate de Legea de planificare locală din 12 iulie 1984. 27. La 7 iulie 1994, a fost adoptată o nouă Lege de planificare locală. A intrat în vigoare la 1 ianuarie 1995. 28. La 21 decembrie 2001, Parlamentul a adoptat o lege de modificare a Legii de planificare locală 1994. 29. La 27 martie 2003, a fost adoptată o nouă lege de planificare locală care a abrogat Legea de 1994. 30. În temeiul Legii de planificare locală din 12 iulie 1984, proprietarii de proprietăți care urmează să fie expropriate în viitor nu au avut dreptul la nici o formă de compensare pentru daunele rezultate din restricțiile privind utilizarea proprietăților lor sau reducerea valorii sale originare din expropriații care urmează să fie efectuate la o dată viitoare nedeterminată. 31. Secțiunea 36 din Legea privind planificarea locală, adoptată în 1994 pentru autoritățile locale, a creat o serie de obligații față de proprietarii a căror proprietăți au fost desemnate pentru expropiere la o dată viitoare nedeterminată în cadrul planurilor de dezvoltare a terenurilor adoptate de autoritățile municipale competente. Comunitățile au fost obligate să cumpere aceste proprietăți, să-l înlocuiască cu alte terenuri în termen de șase luni de la cererea unui proprietar sau să acorde compensații pentru daunele cauzate de denumire. 32. Cu toate acestea, în temeiul articolului 68 § 1 din Act, aceste obligații și cererile corespunzătoare ale proprietarilor au aplicat numai planurilor adoptate după intrarea în vigoare a Actului, adică. Planurile adoptate de municipalitățile locale după 1 ianuarie 1995 33. În conformitate cu Legea din 1994, planurile adoptate înainte de intrarea în vigoare au fost de expirare la 31 decembrie 1999. 34. În 1999 a fost adoptată o modificare a Legii din 1994 în temeiul căreia validitatea acestor planuri a fost prelungită pentru încă doi ani până la 31 decembrie 2001. Din nou, la 21 decembrie 2001, Parlamentul a adoptat o lege de modificare a Legii de planificare locală 1994 care a prelungit până la sfârșitul anului 2002 validitatea planurilor de dezvoltare terestră adoptate înainte de 1 ianuarie 1995. 35. În temeiul articolului 87 din Legea din 2003 (a se vedea punctul 29 de mai sus), toate planurile locale adoptate înainte de 1 ianuarie 1995 au rămas valabile, dar nu după 31 decembrie 2003. 36. Drepturile de compensare ale proprietarilor, prevăzute în Legea de 1994 (a se vedea punctul 29 de mai sus), au fost menținute în esență în Legea de 2003. În conformitate cu secțiunea 36 din respectiva lege, atunci când, după adoptarea unui nou plan local de dezvoltare a terenurilor, utilizarea proprietăților în modul prevăzut de un plan anterior a devenit imposibilă sau a fost restricționată, este deschis proprietarului să solicite compensații din municipiu sau să solicite municipalității să cumpere parcela. Orice litigiu care poate apărea în acest sens între municipalitățile și proprietarii poate fi urmărit în fața instanțelor civile. Se pare că funcționarea articolului 36 nu este retroactivă, limitând astfel domeniul de aplicare al unor astfel de cereri la perioada de după adoptarea Legii din 2003. 37. Alte dispoziții legislative relevante sunt îndeosebi stabilite în hotărârea Curții din 14 noiembrie 2006 în cazul Skibińscy c. Polonia (nr. 52589/99, §§ 2853). 38. În hotărârea sa din 5 decembrie 1995 (K 6/95), Curtea Constituțională a examinat cererea depusă de Ombudsman pentru a determina compatibilitatea cu Constituția de la art. 68 § 1 din Legea de planificare a terenurilor din 1994, în măsura în care a exclus aplicarea articolului 36 din Actul respectiv la planurile de dezvoltare a terenului adoptate înainte de 31 decembrie 1994. Curtea s-a referit la jurisprudența sa stabilită în ceea ce privește faptul că proprietatea nu poate fi considerată drept ius infinitivum. Prin urmare, exercitarea acestuia a fost în mod normal reținută de multe considerații juridice și practice, inclusiv necesitatea de a echilibra interesele proprietarilor față de cele ale altor persoane. Planurile locale de dezvoltare a terenurilor trebuiau considerate doar ca o expresie practică a restricțiilor originare de numeroase legi care reglementează exercitarea legală a proprietății. În special, proprietarii de proprietăți „congelate” în scopul viitoarelor expropriații ca urmare a adoptării unor astfel de planuri ar putea continua, în mod normal, să utilizeze proprietățile lor, deoarece le-au folosit înainte de adoptarea unor astfel de planuri, ceea ce nu a constituit o astfel de interferență cu proprietatea care ar putea fi considerată incompatibilă cu protecția constituțională a proprietății.