Decizia nr. 1912/2023 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — recurs

Prin cererea înregistrată la Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la data de 21 noiembrie 2018, sub nr. x/2018, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtei Agenția Națională pentru Locuințe, în temeiul răspunderii civile contractuale, la plata sumei de 1.300 euro/lună, sau 6.063,07 RON/lună la cursul de 1 euro/4.6639 RON, în total 46.800 euro, echivalentul sumei de 218.270,52 la cursul de 1 euro/4.6639 RON din data de 16.11.2018, cu titlu de daune-interese, constând în contravaloarea lipsei de folosință pentru perioada cuprinsă între 20.11.2015 și 20.11.2018 - data formulării cererii de chemare în judecată, precum și contravaloarea lipsei de folosință ce se va acumula până la data predării la cheie a locuinței după recepția la terminarea lucrărilor și a finalizării complete a B. din care face parte și locuința tip S7 situată în Voluntari, jud. Ilfov, având număr cadastral x, înscrisă în cartea funciară individuală nr. 3989. Prin cererea înregistrată la data de 5 decembrie 2018, reclamantul și-a precizat cererea de chemare în judecată, solicitând contravaloarea lipsei de folosință în sumă de 1.200 euro/lună pentru perioada cuprinsă între 20.11.2015 și 20.11.2018, în sumă totală de 43.200 euro, echivalentul sumei de 201.408,48 RON la cursul de 1 euro/4.6639 RON din data de 16.11.2018, precum și contravaloarea lipsei de folosință ce se va acumula până la data predării la cheie a locuinței tip S7 situată în Voluntari, jud. Ilfov, având număr cadastral x, înscrisă în cartea funciară individuală nr. 3989. De asemenea, a solicitat daune morale în cuantum de 100 euro pe lună pentru perioada cuprinsă între 20.11.2015 și 20.11.2018, în sumă totală de 3.600 euro, echivalentul a 16.790,04 RON la cursul de 1 euro/4.6639 RON din data de 16.11.2018, precum și daunele morale ce se vor acumula până la data predării la cheie a locuinței. S-au solicitat, totodată, cheltuieli de judecată.

Prin încheierea pronunțată la 7 decembrie 2018 de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, s-a admis excepția necompetenței funcționale a secției a VI-a Civilă și s-a dispus înaintarea dosarului în vederea repartizării uneia dintre Secțiile a III-a, a IV-a sau a V-a ale Tribunalului București. Prin încheierea pronunțată la 9 septembrie 2019 de Tribunalul București, secția a III-a civilă a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea secției a VI-a Civile a Tribunalului București. De asemenea, constatându-se ivit conflictul negativ de competență, s-a trimis dosarul Curții de Apel București pentru soluționarea acestuia. Prin sentința civilă nr. 3 F din 10 ianuarie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie s-a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea secției a VI-a Civilă a Tribunalului București. Prin sentința civilă nr. 922 din 3 iulie 2020, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, s-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, fiind respinsă ca prescrisă cererea de chemare în judecată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul, solicitând anularea sentinței apelate și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. Prin decizia civilă nr. 1242 A din 10 septembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, s-a admis apelul declarat de reclamant, a fost anulată sentința apelată și s-a acordat termen de judecată pentru evocarea fondului. Prin decizia civilă nr. 1614 A din 4 noiembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, s-a admis în parte cererea de chemare în judecată. A fost obligată pârâta la plata către reclamant a sumei de 92.413 euro, în echivalent RON la cursul BNR din ziua plății, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință pentru perioada 20 noiembrie 2015 - 31 mai 2022 a locuinței anterior identificate. Totodată, a fost obligată pârâta la plata către reclamant a sumei de 19.606,07 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru, onorarii experți și onorariu de avocat. A fost respinsă în rest cererea de chemare în judecată.

Împotriva deciziei civile nr. 1614 A din 4 noiembrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, la data de 25 ianuarie 2023, pârâta Agenția Națională pentru Locuințe a formulat recurs, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care a solicitat casarea deciziei recurate și, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată. Sub un prim aspect, recurenta contestă efectul puterii de lucru judecat, reținut de instanța de apel, în ceea ce privește decizia nr. 5197 din 25 aprilie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2011, având în vedere că reclamantul nu a fost parte în acest dosar, nefiind îndeplinită condiția identității de părți. Explică recurenta că, în dosarul menționat, instanța de contencios administrativ nu a analizat modul de îndeplinire a obligațiilor asumate de A.N.L. prin contractul de mandat, ci modul de îndeplinire a prerogativelor legale ce îi revin, prin urmare nu poate fi reținută puterea de lucru judecat. În susținerea acestei teze, recurenta evocă cele reținute printr-o altă decizie a instanței supreme, nr. 458 din 16 martie 2017, potrivit căreia (...) se constată că în cadrul litigiului ce a format obiectul dosarului nr. x/2011 obiectul dosarului este diferit de cel de față, pricina fiind soluționată de o instanță de contencios administrativ, astfel încât puterea de lucru judecat nu poate opera în cauza de față. Recurenta arată și că, în cadrul altor dosare, precum dosarul nr. x/2011, soluționat prin decizia nr. 1127 din 20 septembrie 2017 sau dosarul nr. x/2011, soluționat prin decizia civilă nr. 458 din 16 martie 2017, Înalta Curte a reținut că răspunderea A.N.L. nu poate fi angajată decât în baza contractului de mandat, deci pe tărâm contractual, precum și că obligațiile asumate sunt obligații de diligență și nu de rezultat, agenției nefiindu-i imputabile în cadrul proiectului imobiliar lipsa asigurării infrastructurii sau a utilităților. Or, instanța de apel nu a reținut puterea de lucru judecat a statuărilor Înaltei Curți în cauzele menționate. Sub un al doilea aspect, recurenta invocă faptul că au fost încălcate prevederile legale aplicabile, fiind ignorate totodată și regulile privind interpretarea convențiilor și dispozițiile contractelor perfectate între părți, prin care s-au stabilit drepturi și obligații specifice fiecărui raport juridic contractual. Se arată că A.N.L. nu poate fi obligată la plata despăgubirilor pentru lipsa de folosință a imobilului în condițiile în care reclamantul a încheiat un contract distinct pentru obținerea rezultatului, respectiv contractul de construire, acesta fiind ulterior celui de mandat, dintre A.N.L. și reclamant, menționând și că, agenția, în calitate de mandatar nu a încasat prețul rezultatului. Contrar celor reținute prin decizia recurată, Legea nr. 152/1998 nu cuprinde nicio dispoziție din care să rezulte obligația A.N.L. de a efectua ea însăși lucrările de utilități și de construire ori de a preda locuința către beneficiari. Potrivit art. 5 din Legea nr. 152/1998, A.N.L. este autorizată numai să efectueze toate operațiunile necesare construrii, finalizării și predării către beneficiari a locuințelor construite prin programele proprii, în același sens fiind și dispozițiile art. 6 lit. j) din H.G. nr. 620/2011. De asemenea, potrivit art. 1 din contractul de mandat, A.N.L. și-a asumat obligația de a depune diligențele necesare obținerii rezultatului constând în finalizarea lucrărilor de construcție a locuinței, fără însă a se obliga la obținerea rezultatului stabilit prin contractul de construire. Prin urmare, în mod greșit instanța de apel a reținut că este probată culpa sa contractuală. Susține recurenta, de asemenea, că prin procesul-verbal de predare- primire a locuinței la terminarea lucrărilor nr. x din 01.08.2011, reclamantul și-a asumat că pârâta A.N.L. este exonerată de orice răspundere privind execuția lucrărilor suplimentare solicitate de beneficiar. Arată că, contrar constatărilor curții de apel, prevederile contractului de mandat nu se completează cu obligațiile legale ce rezultă din Legea nr. 152/1998, Legea nr. 190/1999 ori H.G. 962/27.09.2001 și nici cu obligațiile cuprinse în contractele de antrepriză și de construire. Faptul că în preambulul contractului de mandat sunt menționate aceste acte normative precum și contractul de antrepriză generală nr. x/20.07.2004 nu echivalează cu instituirea unei derogări de la principiile reglementate de art. 1073 și art. 973 din C. civ. de la 1864. Recurenta susține că răspunderea sa trebuie să fie analizată numai din perspectiva contractului de mandat nr. x/11.05.2004 și a art. 1532 și următoarele din C. civ. de la 1864. Cu privire la fapta ilicită, se susține că nu și-a asumat obligația de a termina, într-un anumit termen, lucrările de construire a locuinței sau lucrările de infrastructură, de utilități și de urbanizare, respectiv, nu a garantat îndeplinirea obligației de a realiza locuința în termen de 24 de luni de la emiterea ordinului de începere a lucrărilor, această obligație fiind asumată de constructor sau antreprenorul general. Contractul de construire are ca obiect edificarea locuinței într-un anumit termen și respectând un anumit proiect, în timp ce contractul de mandat a fost încheiat pentru urmărirea respectării condițiilor convenite prin contractul de construire. Prin urmare, debitorul obligației de predare a imobilului în termenul și potrivit condițiilor din contract este constructorul și nu agenția, a cărei răspundere contractuală pentru nepredarea locuinței la termen, nu poate fi angajată în baza contractului de mandat. Evocând dispozițiile art. 1539 alin. (1) C. civ. de la 1864, recurenta precizează că obligația ce decurge din contractul de mandat încheiat cu reclamantul este o obligație de diligență, ce rezultă din art. 1 din contract și nu de rezultat, cum în mod greșit a reținut instanța de apel. Cu privire la această natură a obligației asumate de A.N.L. prin contractul de mandat, s-a pronunțat instanța supremă prin decizia nr. 1227 în dosarul nr. x. În ceea ce privește culpa, recurenta arată că nu a fost probat faptul că nu ar fi uzat de pârghiile administrative și legale pentru a obține executarea locuinței contractate de reclamant și nici nu s-a indicat de către instanța de apel măsurile pe care ar fi omis să le întreprindă. Dimpotrivă, susține recurenta că a formulat cerere de chemare în judecată a Municipiului București, în dosarul nr. x/2020, precum și alte acțiuni în instanță pentru a obține obligarea autorităților implicate la respectarea convenției și realizarea amplasamentului Henri Coandă. Prin urmare, recurenta consideră greșit raționamentul instanței de apel, potrivit căruia este culpabilă pentru nefinalizarea locuinței și a utilităților, în condițiile în care există contracte încheiate cu entități specializate pe fiecare domeniu, deși nu este parte a contractului de cooperare nr. x/06.03.2008, așa cum în mod eronat s-a reținut, Primăria Municipiului București fiind autoritatea care s-a obligat să asigure proiectarea, finanțarea și execuția lucrărilor de investiții în cartierul Henri Coandă. În ceea ce privește prejudiciul, recurenta subliniază că, în mod greșit, a reținut instanța de apel că prejudiciul determinat prin expertiza judiciară efectuată în cauză este provocat de neexecutarea obligației de a asigura finalizarea lucrărilor de construire și a utilităților. Această concluzie este rezultatul interpretării eronate a actului dedus judecății, în condițiile în care obligația de predare a locuinței se află în sarcina antreprenorului general, iar realizarea utilităților a revenit Primăriei Municipiului București. Se invocă faptul că, potrivit legii, prejudiciul cauzat creditorului trebuie să fie consecința directă a executării necorespunzătoare sau a neexecutării obligațiilor contractuale. Or, în baza contractului de mandat, obligația sa era aceea de a urmări executarea lucrărilor și de a depune diligențele necesare pe lângă constructor în vederea realizării locuinței, obligație pe care și-a respectat-o, astfel cum rezultă din actele dosarului. Concluzionează recurenta că prejudiciul la plata căruia a fost obligată nu este cert, deoarece și-a asumat numai o obligație de diligență, iar reclamantul se află în posesia imobilului din august 2011, de asemenea, Primăria Municipiului București este entitatea care gestionează finanțarea și realizarea utilităților în cartierul Henri Coandă, a depus toate diligențele posibile pentru urmărirea lucrărilor de construcții și nu și-a asumat realizarea utilităților și nici nu este factor de decizie în cadrul proiectului.

Prin întâmpinarea înregistrată la 6 aprilie 2023, intimatul-reclamant A. a invocat excepția nulității recursului în conformitate cu dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., susținând că motivele invocate nu se încadrează în cazurile de casare prevăzute de lege. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, fără a fi depuse dovezi în acest sens.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ. Prin încheierea din 13 iunie 2023, constatându-se îndeplinite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea raportului, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ. La termenul din 3 octombrie 2023, completul de filtru, în temeiul dispozițiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora, instanța se va pronunța cu prioritate asupra excepțiilor de fond sau de procedură, care fac de prisos în tot sau în parte cercetarea fondului pricinii, a luat în examinare excepția nulității recursului, invocată de intimatul-reclamant A., prin întâmpinare. Analizând recursul, sub aspectul îndeplinirii cerințelor prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., având în vedere și dispozițiile art. 499 și art. 483 alin. (3) din același cod, Înalta Curte constată următoarele: Potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Conform dispozițiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. Alin. (3) al aceluiași articol stipulează că mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c) - e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității. În conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., sancțiunea nulității intervine în cazul în care criticile invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488. Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă recurenta formulează critici de nelegalitate ale hotărârii atacate și arată în ce constau greșelile de judecată săvârșite de instanță, cu referire la motivele de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.. Aceasta întrucât recursul nu este o cale de atac devolutivă, iar autorul acestuia trebuie să invoce motivele de casare în tiparele prestabilite de lege. Se constată că recurenta-reclamantă a indicat în susținerea recursului dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fără a arăta în concret în ce constă nelegalitatea deciziei recurate. Întreaga construcție a recursului vizează o reluare a chestiunilor de fapt referitoare la fondul litigiului privind neîndeplinirea condițiilor instituției juridice a răspunderii civile contractuale, cererea de recurs nefiind însă structurată din punct de vedere juridic, în așa fel încât să se poată reține, chiar și din oficiu, vreo critică susceptibilă de a fi încadrată în cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., în limita cărora se poate exercita controlul judiciar în recurs. Analizând cele susținute prin cererea de recurs, se constată că recurenta-pârâtă încearcă să combată ceea ce a reținut instanța de apel, arătând că, potrivit contractului de mandat, obligația sa este aceea de a urmări executarea lucrărilor, nu de a finaliza locuința și de a depune toate diligențele pe lângă constructor în vederea realizării locuinței, obligație pe care a respectat-o și a dovedit-o cu înscrisurile depuse la dosar, iar potrivit contractului de construire, la care nu este parte, obligația de predare a locuinței revine constructorului și, deci, nu poate fi antrenată răspunderea pentru neîndeplinirea unei obligații pe care nu și-a asumat-o contractual și nicio altă prevedere legală nu i-o impune, pe cale de consecință neputând fi obligată nici la repararea unui eventual prejudiciu. Înalta Curte arată că, aceste critici astfel cum sunt dezvoltate vizează exclusiv temeinicia deciziei recurate, aprecierea probatoriului administrat și a situației de fapt, care nu pot face obiectul cenzurii instanței de recurs, în considerarea specificului acestei căi de atac nedevolutivă și care nu conduce la o nouă judecată în fond, ci asigură doar un control de legalitate asupra hotărârii judecătorești atacate. Din această perspectivă, se constată că instanța de apel pentru a pronunța hotărârea recurată, în vederea stabilirii întinderii răspunderii recurentei-pârâte a analizat apelul atât în privința obligațiilor ce îi incumbă potrivit contractelor de mandat nr. x încheiat între părți la 11.05.2004 și antrepriză generală nr. x/04.07.2004, cât și a dispozițiilor Legii nr. 152/2008 privind înființarea Agenției Naționale pentru Locuințe, reținând că: (...) în executarea contractului de mandat pârâta nu a folosit toate pârghiile ce îi erau puse la dispoziție pentru executarea corespunzătoare a mandatului primit și că relevante în cauză sunt prevederile art. 1 și ale art. 2 din Legea nr. 152/1998, respectiv cele ale Normelor metodologice din 2001 pentru punerea în aplicare a prevederilor Legii nr. 152/1998. Totodată, instanța de apel a reținut că pârâta ANL avea la îndemână mijloace necesare și suficiente pentru aducerea la îndeplinire a obligațiilor asumate prin contractul de mandat, beneficiind de o reglementare și o organizare optimă, dar nu le-a folosit pentru a încerca finalizarea lucrărilor. Astfel, s-a constatat că poziția pârâtei ANL nu a fost de simplu mandatar, ci de instituție de interes public cu atribuții în dezvoltarea construcțiilor de locuințe, având calitatea de dezvoltator și coordonator al programului construirii de locuințe la nivel național, precum și de garant al statului pentru realizarea proiectelor guvernamentale. Recurenta-pârâtă a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., însă susținerile acesteia nu relevă greșita aplicare a normelor de drept material prin decizia atacată, nefiind dezvoltate critici privind modul concret în care prin decizia recurată au fost încălcate sau aplicate greșit normele de drept material. Deși recurenta indică în cuprinsul cererii de recurs dispoziții de drept material cuprinse în Legea nr. 152/1998, respectiv art. 5, art. 1532 și urm. C. civ. de la 1864, art. 6 lit. j) din H.G. nr. 620/2011, criticile au caracter teoretic și general și nu se referă la modul concret în care au fost încălcate aceste dispoziții legale prin decizia atacată. Acestea reprezintă în realitate o simplă reluare, în recurs, a susținerilor formulate în instanțele devolutive, care au primit deja o dezlegare, prin soluționarea apelului și nu pot constitui, ca atare, motive de nelegalitate în sensul prevederilor de strictă interpretare cuprinse în dispozițiile art. 488 C. proc. civ. Astfel, în recurs, recurenta-pârâtă reia situația de fapt pe care s-au întemeiat soluțiile instanțelor de fond, cu referire la: obligațiile asumate de ANL, în baza mandatului, ca fiind obligații de diligență în vederea urmăririi executării lucrărilor de construire la nedovedirea prejudiciului produs, respectiv gestionarea de către Primăria Municipiului București a finanțării, cât și a realizării utilităților în cartierul Henri Coandă, precum și depunerea diligențelor pe care le-a efectuat pentru urmărirea executării lucrărilor de construcții, atât pe lângă constructor, cât și pe lângă toți membrii semnatari ai Convenției MM1909/2004 pentru realizarea utilităților în amplasamentul Henri Coandă, reluând susținerile potrivit cărora nu și-a asumat prin niciun înscris obligația realizării utilităților în amplasamentul Henri Coandă și nu este factor de decizie în proiectul realizării B.. Însă, toate aceste susțineri, sunt reluate fără a se preciza în ce constau în mod concret greșelile de judecată săvârșite de instanța de apel în aplicarea regulilor de drept incidente, astfel încât, Înalta Curte constată că, în cauză, criticile recurentei nu reprezintă o motivare a recursului în sensul prevăzut de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cu referire la motivele de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de art. 488 din același cod. Totodată, recurenta-reclamantă readuce în discuție aspecte de fapt privind neîndeplinirea condițiilor pentru angajarea răspunderii sale civile contractuale privind existența faptei ilicite, care constă în nerespectarea unei obligații contractuale a existenței unui prejudiciu, raportul de cauzalitate între faptă și prejudiciu, vinovăția debitorului și punerea în întârziere a debitorului, aspecte care nu pot fi analizate de instanța de recurs, având în vedere că, fără a face referiri concrete la considerentele instanței de apel, recurenta se rezumă la reluarea celor inserate printre alte susțineri preluate din cuprinsul apărărilor formulate în apel. Toate aceste argumente evidențiate anterior reprezintă trimiteri la elemente de fapt, deja analizate de instanțele de fond, prin prisma probatoriului administrat, precum și o reiterare a aspectelor de fond supuse judecății. În cuprinsul căii de atac formulate, pârâta ANL a invocat și prevederile art. 430 și 431 C. proc. civ., însă nu a dezvoltat critici concrete cu privire la nelegalitatea deciziei recurate, ci a reluat în apel prin care a contestat efectul puterii de lucru judecat a deciziei nr. 5197 din 25 aprilie 2013 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2011. Asupra acestor aspecte instanța de apel s-a pronunțat, reiterarea situației particulare a litigiului și prezentarea, din nou, a argumentelor expuse în apel nu răspund exigențelor legale, care impun invocarea unor critici care să poată fi încadrate în motivele de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar acest mod de redactare a recursului evidențiază incidența dispozițiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ. În concluzie, Înalta Curte notează că, din cuprinsul cererii de recurs nu pot fi desprinse critici susceptibile de a fi încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă limitându-se la a afirma că în cauză au fost încălcate prevederile legale aplicabile, fiind ignorate regulile privind interpretarea convențiilor și dispozițiile contractelor perfectate între părți, prin care s-au stabilit drepturi și obligații specifice fiecărui raport juridic contractual, fără a arăta, în concret, prin raportare la considerentele deciziei recurate, modul în care acele norme de drept material pretins a fi fost încălcate de instanța de apel, or, în lipsa unor minime considerații cu privire la normele de drept material pretins au fost nesocotite de instanța de apel, controlul efectiv al legalității deciziei recurate nu este posibil. Exigențele reglementate de legiuitor prin prevederile art. 486 alin. (1) C. proc. civ. impun în sarcina titularului căii de atac a recursului obligația formulării unor critici concrete prin indicarea dispozițiilor legale pretins încălcate ori greșit aplicate de instanța de apel și prin precizarea greșelilor săvârșite de instanță în legătură cu dispozițiile legale menționate, iar reluarea întocmai a susținerilor formulate în fața instanțelor de fond, nu suplinește această obligație. În calea extraordinară de atac a recursului, trebuie subliniat că nu are loc o devoluare a fondului cauzei, ceea ce constituie obiect al judecății fiind exclusiv legalitatea hotărârii pronunțate în apel, prin prisma respectării regulilor de drept. În acest sens sunt și dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora "recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile". Înalta Curte constată că recurenta nu a indicat în mod efectiv în ce constă nelegalitatea hotărârii recurate din perspectiva dispozițiilor art. 488 C. proc. civ. și nu au fost identificate nici motive de casare, de ordine publică, pentru a putea fi invocate în temeiul art. 489 alin. (3) din același cod, impunându-se, astfel, a fi aplicată sancțiunea nulității recursului. Prin urmare, pentru considerentele care preced, subliniind că accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea căii de atac, Înalta Curte, dând eficiență prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., urmează ca, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., să anuleze recursul. Referitor la cererea intimatului-reclamant A. privind obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține că în conformitate cu art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei". Prin raportare la acest text de lege, aplicabil și în recurs potrivit art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte constată că intimatul-reclamant nu a depus la dosarul cauzei dovezi privind efectuarea cheltuielilor de judecată. Prin urmare, Înalta Curte va respinge cererea intimatului-reclamant privind obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.