ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1877/2023

Ședința publică din data de 03 octombrie 2023

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la 24 septembrie 2020, sub nr. x/2020, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., a solicitat obligarea pârâtei la:

- întreprinderea tuturor demersurilor necesare remedierii disfuncționalităților aparatului RMN Magnetom Sempra și la repararea efectivă a disfuncționalităților;

- plata daunelor-interese aferente dispozițiilor art. 10.1 din Contractul de furnizare bunuri nr. 2/17.07.2019 în cuantum de 91.320,32 RON;

- plata beneficiului nerealizat în cuantum de 737.802,18 RON;

- la plata prejudiciului de imagine în cuantum de 245.000 RON (50.000 euro);

- plata cheltuielilor de judecată generate de acest proces.

În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1522, art. 1530, art. 1531, art. 1381 și 1085 C. civ.

Prin sentința civilă nr. 3/C din 06 ianuarie 2022, Tribunalul Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., a stabilit că onorariul pentru expert de 907,2 RON se achită de reclamantă și a obligat reclamanta să achite pârâtei cheltuieli de judecată în cuantum redus, conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ., de 15.000 RON reprezentând onorariu avocat.

În esență, din evaluarea probatoriului administrat și a susținerilor părților litigante, prima instanță a conchis că nu se poate reține vreo culpă contractuală a pârâtei și că, în fapt, defectarea aparatului livrat de către pârâtă s-a datorat atitudinii inadecvate a reclamantei constând în nerespectarea obligațiilor ce îi reveneau în legătură cu întreținerea aparatului cumpărat.

Împotriva acestei sentințe și a încheierilor din 6 septembrie 2021 (prin care s-a dispus ca expertul să răspundă unor chestiuni care reprezentau doar teză probatorie și nu obiective), respectiv din 1 noiembrie 2021 (prin care au fost respinse cererile în probațiune, de completare a raportului de expertiză și de administrare a expertizei contabile), a declarat apel reclamanta A. S.R.L. solicitând, în principal, reținerea cauzei spre rejudecare, întrucât prima instanță a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului, iar în subsidiar, schimbarea hotărârii în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.

Prin Decizia nr. 2108/Ap/2022 din 21 decembrie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel Brașov, secția Civilă a respins apelul declarat de apelanta-reclamantă A. S.R.L. împotriva încheierilor de ședință din 6 septembrie 2021 și 1 noiembrie 2021 și a sentinței civile nr. 3/C din 06 ianuarie 2022 pronunțate de Tribunalul Brașov. Prin aceeași decizie, instanța de apel a respins cererea intimatei-pârâte de obligare a apelantei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, instanța de apel a reevaluat întreg probatoriul administrat și a confirmat concluzia primei instanțe referitoare la lipsa unei culpe contractuale a pârâtei pentru a se putea angaja răspunderea contractuală a acesteia constânbd în repararea prejudiciilor invocate de reclamantă prin cererea de chemare în judecată.

Împotriva acestei decizii și a încheierilor de ședință din 13 septembrie 2022, respectiv din 8 noiembrie 2022 a declarat recurs reclamanta A. S.R.L. solicitând admiterea recursului, casarea deciziei și a încheierilor recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, cu cheltuieli de judecată.

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a susținut autoarea recursului că, deși prin cererea de apel a criticat nepronunțarea instanței de fond asupra primului petit al acțiunii, (obligarea pârâtei la întreprinderea tuturor demersurilor necesare remedierii disfuncționalităților aparatului RMN Magnetom Sempra și la repararea efectivă a disfuncționalităților) instanța de apel nu a solicitat nicio lămurire și nu a pus în discuție natura juridică a acțiunii/a primului petit însă, prin decizia pronunțată a stabilit natura juridică a cererii, în sensul că aceasta reprezintă o acțiune în răspundere contractuală împotriva pârâtei, prin care se urmărește valorificarea obligației de garanție asumată de aceasta și concretizată în reparația echipamentului.

A apreciat recurenta-reclamantă că această conduită a instanței de apel constituie o încălcare a rolului activ al judecătorului, iar calificarea realizată din oficiu reprezintă o încălcare a principiului disponibilității, instanța procedând, în realitate, la o schimbare a obiectului cererii de chemare în judecată.

Tototdată, a arătat autoarea recursului că au fost nesocotite și limitele efectului devolutiv al apelului, instituite de art. 477 alin. (2) C. proc. civ., susținând că nu s-a invocat, cu privire la nepronunțarea asupra primului petit al acțiunii, incidența prevederilor art. 478 alin. (1) și (3) C. proc. civ.

A subliniat, față de încălcarea principiilor enunțate, că decizia recurată este lovită de nulitate absolută.

O altă critică, tot din perspectiva acestui motiv de casare, a vizat încălcarea, prin încheierile din 13 septembrie 2022 și 8 noiembrie 2022, a dispozițiilor legale cu privire la administrarea probelor, chestiuni care, în opinia autoarei recursului, echivalează cu necercetarea fondului cauzei.

Astfel, a susținut recurenta-reclamantă că instanța de apel, prin admiterea în parte a expertizei tehnice și respingerea expertizei contabile, a încălcat dispozițiile legale cu privire la necesitatea administrării probelor solicitate legal, în raport de prevederile art. 489 alin. (2) C. proc. civ. cu aplicarea art. 478 alin. (2), art. 254-255 din același cod și art. 330 și urm. C. proc. civ.

După redarea unor considerente din încheierile recurate, a arătat că instanța de apel, deși a apreciat că expertul nu a lămurit aspectele tehnice și că erau necesare clarificări în privința cauzelor tehnice care au determinat oprirea aparatului RMN și producerea în final a pagubelor, ulterior a reținut că nu mai era necesar a se reveni la expert întrucât sarcina probei incumbă părților.

În acest context, a considerat că instanța nu a administrat proba solicitată în așa măsură încât să ducă la soluționarea cauzei și lămurirea stării de fapt.

Cu privire la motivarea încheierii prin care a fost respinsă proba cu expertiză contabilă, "proba servea soluționării unui petit accesoriu formulat de reclamantă și, în consecință, atât timp cât nu s-a reținut culpa contractuală a pârâtei, daunele solicitate nu pot fi acordate", a punctat autoarea recursului că instanța doar antepronunțându-se putea să o respingă, aceasta știind de la început că nu va reține culpa pârâtei.

Din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. a susținut autoarea recursului că atât decizia cât și incheierea din 13 septembrie 2022 nu respectă exigențele motivării unei hotărâri impuse de prevederile art. 425 alin. (2) lit. b) C. proc. civ., atât prin prisma lipsei motivelor de drept și a explicitării raționamentului instanței, cât și prin prisma unor considerente contradictorii.

A arătat recurenta că deși Curtea de apel a susținut că motivarea corespunzătoare poate fi suplinită în faza de apel prin propriile argumente, aceasta nu a prezentat o explicitare efectivă ci doar a învederat că dispozițiile art. 1270, art. 1169 și art. 1548 C. civ. au fost corect reținute de Tribunalul Brașov.

Totodată, a susținut că instanța de apel, prin omisiunea de a analiza toate probele și apărările expuse prin motivele de apel, a încălcat în mod flagrant dispozițiile art. 264 alin. (1) C. proc. civ. și a fost încălcat dreptul recurentei-reclamante la un proces echitabil.

Astfel, criticând considerentele deciziei recurate a susținut recurenta-reclamantă că instanța: nu a explicat de ce era lipsit de relevanță faptul că inclusiv intimata avea acces în timp real la sistem și îi erau furnizate log-urile aparatului RMN, cunoscând toate deficiențele atât anterior momentului 24.04.2020 (când s-a pierdut complet cantitatea de heliu), cât și ulterior; nu a făcut nicio apreciere cu privire la susținerea expertei care a explicat situația variatei nivelului de heliu datorită eventualelor incidente apărute în utilizare, în condițiile în care s-a arătat și demonstrat faptul că în acea perioada RMN-ul nu a fost folosit, deci nu era pornit; nu a făcut nici o apreciere proprie în raport de concluzia expertei privitoare la faptul că pierderea heliului înregistrată conform rapoartelor de service nu era conformă parametrilor de funcționare a aparatului; nu a explicat de ce a fost relevantă doar perioada 17-24.04.2020 în analiza sa, motivând doar faptul că "pe aceasta perioadă trebuie cumulat modul în care reclamanta și-a îndeplinit propriile obligații contractuale de care pârâta a relaționat pierderea garanției", în condițiile în care aceeași problemă a aparatului s-a repetat în numeroase ocazii; a reținut că nu exista obligația instruirii personalului conform vreunei proceduri specifice, deși s-a explicitat că în cazul altor aparate (CT, mamografie) instructajul a fost mult mai complex; nu a argumentat de ce este irelevantă corespondența privind necomunicarea protocoalelor în cazul în care aparatul nu este utilizat și nici motivul pentru care factorul temporal nu este de natură a infirma soluția primei instanțe; și-a format raționamentul pe simple bănuieli ce nu pot fi catalogate drept prezumții judiciare, apreciind nejustificat că, potrivit concluziei raportului de expertiză, pompele de răcire erau funcționale, motivul opririi acestora reprezentându-l o cauză exterioară echipamentului, fără a arăta cum a ajuns la această concluzie, în condițiile în care de la momentul livării aparatului RMN și până la formarea fenomenului de quench au existat numeroase probleme; nu a făcut o interpretare coroborată a probelor, în condițiile în care, în mod contradictoriu a motivat că, pe de-o parte, aparatul nu avea disfuncționalități prin prisma Declarației de conformitate, însă acesta a avut numeroase erori atestate prin rapoartele de service chiar anterior pierderii totale a cantității de heliu.

Cu privire la încheierea recurată, din 13 septembrie 2022, a precizat autoarea recursului că instanța nu a deferit o motivare corespunzătoare, în sensul că expertiza contabilă viza exclusiv prejudiciul suferit ca urmare a imposibilității exploatării aparatului RMN, iar înscrisurile de la dosar aveau doar un caracter orientativ. Conduita instanței de a admite doar în parte expertiza tehnică și, fără motivare, de a reveni asupra necesității completării acesteia, prin încheierea din 8 noiembrie 2022, după depunerea de către expert a răspunsului, denotă până la evidență faptul că nu s-a respectat principiul rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, reglementat de art. 22 alin. (2) teza I din C. proc. civ.

Din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., a susținut recurenta-reclamantă că instanța de apel a încălcat dispozițiile de drept material cu privire la răspunderea contractuală, art. 1270 și urm. C. civ., încălcarea obligațiilor asumate prin contract, precum și interdeptendența obligațiilor părților.

Detaliind, cu privire la cele reținute de instanța de apel în privința obligației pârâtei de efectuare a reparațiilor echipamentului, a apreciat că aplicarea greșită a normelor de drept material rezidă din restrângerea nejustificată a aplicabilității garanției acordate în favoarea sa, fiind înlăturat efectul juridic al răspunsului pârâtei care intenționa repararea aparatului.

Astfel, a considerat că raționamentul instanței este nelegal prin prisma desconsiderării dispozițiilor art. 1266 C. civ., căci în interpretarea sa, a încălcat voința legiuitorului privind relațiile contractuale relativ la stabilirea voinței părților și comportamentul acestora ulterior încheierii contractului.

Aplicând regulile de drept potrivit cărora, în măsura în care anumite clauze sunt neclare, acestea se interpretează în favoarea celui care se obligă, a arătat recurenta că, în cauză, obligația de garanție aparține intimatei, aceasta este cea care constată incidența vreunui caz de exonerare, având posibilitatea de a nu proceda la reparații, dacă apreciază că defecțiunea este rezultatul vreunei culpe a recurentei, intimata a infirmat existența unui caz de exonerare prin manifestrea de voință în sensul reparării aparatului RMN, iar chestiunea cheltuielilor nu este un element esențial, interesul recurentei fiind, în principal, repararea aparatului.

În acest context, a susținut că, în mod nelegal, instanța a convertit manifestarea de voință a intimatei debitoare a obligației de garanție și a golit de conținut juridic răspunsul acesteia la notificarea recurentei, apreciind că intimata nu mai poate fi obligată la repararea aparatului RMN prin prisma unei presupuse conduite a recurentei.

Printr-o altă critică, a învederat autoarea recursului că, în mod nelegal, instanța s-a mulțumit a interpreta restrictiv dispozițiile contractuale, a înlăturat nejustificat apărările acesteia și a apreciat că obligația privind instructajul personalului societății a fost îndeplinită, fără a avea în vedere dispozițiile art. 1272 C. civ. cu privire la practicile statornicite între părți, uzanțele.

De asemenea, a apreciat că prin raționamentul nelegal al instanței s-a creat aparența îndeplinirii unei obligații esențiale a intimatei, chestiune în raport de care ordinea executării obligațiilor nu a fost respectată.

În acest sens, a arătat că s-au interpretat în mod nelegal prevederile manualului de utilizare a aparatului, acestea stipulând în mod expres că obligația de verificare zilnică subzista doar în cazul utilizării, or recurenta, din cauza restricțiilor determinate de pandemie și a faptului că întreaga clădire nu era dată încă în utilizare, nu a pornit aparatul.

În continuare, a apreciat că cercetarea îndeplinirii obligațiilor contractuale trebuia să vizeze exclusiv conduita părților în perioada de pandemie, însă instanța a înlăturat în mod nelegal apărările acesteia, fără o motivare care să conducă la concluzia că dispozițiile art. 1351 C. civ. au fost în mod corect aplicate.

Printr-o ultimă critică a arătat că instanța a înlăturat de la analiză faptul că aparatul RMN, într-o perioadă extrem de scurtă, a avut numeroase defecțiuni și erori ceea ce însemna că intimata a încălcat obligațiile contractuale, nefurnizând aparatul contractat și pentru care a încasat prețul.

În fine, a susținut că modalitatea de motivare a instanței presupune ipoteza supravegherii permanente a aparatului pentru a anunța toate erorile, iar nu situația, excepțională, în care, din când în când, se mai produc defecțiuni ale echipamentului.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8.

Prin întâmpinarea formulată, cu titlu preliminar, sub aspectul pretinsei incidențe a motivelor de casare prevăzute de pct. 5 și pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., intimata-pârâtă a solicitat să se constate nulitatea parțială a cererii de recurs, iar pe fond, a solicitat respingerea ca nefondată. Ulterior, la termenul de judecată fixat pentru dezbaterea orală a recursului, intimata, prin reprezentant, a solicitat recalificarea excepției de nulitate a recursului ca fiind argumente în sensul inadmisibilității unora dintre motivele de recurs.

Recurenta-reclamantă, prin răspunsul la întâmpinare, a solicitat respingerea tuturor apărărilor formulate de intimata-pârâtă, atât sub aspectul presupusei nulități parțiale a recursului, cât și sub aspectul chestiunilor privind nefondarea căii extraordinare de atac, apreciind că există temeiuri suficiente pentru a se pronunța o soluție de admitere.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că recursul nu este fondat pentru motivele ce succed.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte reamintește că, în acord cu dispozițiile art. 456 și 483 alin. (3) din C. proc. civ., recursul este o cale extraordinară de atac, care urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, pe calea recursului putând fi invocate exclusiv motive de nelegalitate ce pot fi încadrate într-un din cazurile de casare enumerate la art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În ceea ce privește primul set de critici ale reclamantei-recurente, acestea au fost încadrate în art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. (când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității), și au în vedere o pretinsă calificare greșită a primului capăt de cerere, fără a fi precedată de punere în discuția părților a calificării juridice corecte, urmată de o nepronunțare a instanței de fond asupra acestuia, recurenta susținând că atât nici prima instanță și nici instanța de apel nu au pus în discuție calificarea juridică corectă primului capăt de cerere iar, prin calificarea dată acestuia, ar fi schimbat obiectul cererii de chemare în judecată.

Cu privire la aceste aspecte, Înalta Curte reține că, într-adevăr, în acord cu principiul rolului activ al judecătorului consacrat de art. 22 din C. proc. civ., instanța are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale, judecătorul fiind în drept să le ceară părților să prezinte explicații, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare, având inclusiv posibilitatea de a da sau a restabili calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire, în acest din urmă caz judecătorul fiind obligat să pună în discuția părților calificarea juridică exactă.

Necesitatea de a pune în discuția părților calificarea corectă a unor capete de cerere sau unor împrejurări relevate de părți prin acțiune sau întâmpinare, există însă numai atunci când acestea nu sunt clare, sunt echivoce, sunt de natură a primi interpretări diferite ori în ipoteza în care judecătorul găsește necesar a pune în discuție, din oficiu, alte împrejurări decât cele relevate deja de părți. Altminteri, simpla formulare sau a invocare a lor de către părți, prin actele de procedură întocmite și depuse la dosar, face ca acestea să se regăsească, prin voința lor procesuală, în discuția contradictorie a părților fără a fi necesară intervenția judecătorului.

Plecând de la aceste premise, Înalta Curte constată că, atât instanța de fond, cât și instanța de apel, au dat o calificare juridică corectă primului capăt de cerere prin raportare la motivele și temeiurile acțiunii în ansamblul ei, așa cum a fost formulată de către reclamantă, acțiune care a avut ca punct de plecare o pretinsă culpă contractuală a pârâtei și care ar fi trebuit să fie sancționată prin antrenarea răspunderii contractuale a acesteia, inclusiv prin obligarea sa la remedierea, pe cheltuiala proprie a pârâtei, a disfuncționalității aparatului livrat RMN Magnetom Sempra. O asemenea concluzie a fost întărită de reclamanta însăși care, în finalul cererii de chemare în judecată, a subliniat că toate pretențiile sale, defalcate în capetele de cerere cu care a învestit instanța, pot fi acordate de instanță cumulat "având în vedere dispozițiile legale care reglementează aceste remedii pentru neexecutarea ori executarea defectuoasă a obligațiilor contractuale".

Or, constatând, din evaluarea probatoriului administrat, lipsa oricărei culpe contractuale a pârâtei în ce privește defectarea aparatului livrat, în mod corect au conchis instanțele de fond asupra caracterului nefondat al acestui capăt de cerere.

Nu se poate reține lipsa unei pronunțări asupra acestui capăt de cerere din partea primei instanțe și nici lipsa analizei din partea instanței de apel a criticilor formulate, atâta vreme cât prima instanță a respins în bloc toate capetele de cerere ale reclamantei, inclusiv primul capăt de cerere formulat, pentru aceleași argumente ce țin de lipsa vreunei culpe contractuale a pârâtei, iar instanța de apel a examinat susținerile reclamantei arătând că, în mod corect, acest capăt de cerere a fost calificat ca fiind unul subsumat răspunderii contractuale a pârâtei.

În realitate, reclamanta-recurentă a fost cea care, pentru prima dată în apel, și-a nuanțat primul capăt de cerere, încercând să schimbe temeiul acestuia, contrar exigențelor art. 478 alin. (3) C. proc. civ. arătând că, în fapt, acesta nu ar avea ca temei o răspundere contractuală ci ar fi o capăt de cerere de sine-stătător, fără însă a indica temeiul legal al unei astfel de obligații pretins extracontractuale invocate pentru prima dată în apel.

În raport de aceste considerente, Înalta Curte constată că, în raport de modul de redactare al acțiunii, de argumentele și motivele invocate de reclamantă, nu se poate reține nici lipsa de rol activ a primei instanțe în calificarea corectă a primului capăt de cerere și nici o calificare greșită a acestuia din partea instanțelor de fond.

Al doilea set de critici ale recurentei, subsumate tot cazului de casare prev. de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., are în vedere o pretinsă încălcare a regulilor privitoare la administrarea probei cu expertiza.

Sub un prim aspect, recurenta a criticat încheierea instanței de apel din 13.09.2022 prin care s-a respins cererea de efectuare a unei noi expertize, apreciindu-se oportun doar solicitarea unor lămuriri suplimentare din partea expertului care a întocmit deja în dosar un raport de expertiză, precum și încheierea din 8 noiembrie 2022 prin care instanța de apel a solicitat părților lămuriri suplimentare, apreciind că eventualele lămuriri ale părților ar putea fi edificatoare, în completarea concluziilor expertizei pentru lămurirea cauzei. În raport de aceste măsuri ale instanței, recurenta a apreciat că au fost încălcate dispoziții procedurale prevăzute de lege sub sancțiunea nulității.

Analizând criticile reclamantei-recurente, Înalta Curte reamintește că nu există un drept absolut al părților în administrarea probei cu expertiză, rolul expertizei fiind acela de a conduce la aflarea adevărului și la lămurirea instanței cu privire la starea de fapt. Întrucât aflarea adevărului și lămurirea litigiului sub toate aspectele servește judecătorului chemat să tranșeze disputa dintre părți, utilitatea unei probe o apreciază tot judecătorul cauzei, fiind singurul în măsură să identifice acele aspecte litigioase cu privire la care îi sunt necesare lămuriri ori clarificări pentru a înțelege starea de fapt în cauză, în vederea pronunțării unei soluții legale și temeinice. Tot judecătorul cauzei este suveran în a aprecia dacă aspectele ce mai trebuie a fi lămurite pot fi clarificate prin explicații ale părților sau sunt necesare cunoștințele unui specialist ori, după caz, alte surse de informare care ar fi de natură să limpezească aspectele litigioase neclare.

Această concluzie decurge din coroborarea a două dispoziții legale ale C. proc. civ.:

- art. 22 alin. teza finală C. proc. civ., conform căruia, pentru a preveni orice greșeală în aflarea adevărului, "(...) cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicații, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum și alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părțile se împotrivesc";

- art. 330 alin. (1) C. proc. civ. care, referindu-se la încuviințarea probei cu expertiză, stabilește că aceasta poate fi admisă atunci când "pentru lămurirea unor împrejurări de fapt, instanța consideră necesar să cunoască părerea unor specialiști".

Contrar susținerilor recurentei, instanța de apel nu a solicitat părților să lămurească aspecte de specialitate care ar fi fost de competența exclusivă a unui expert ci a apreciat că, în afara clarificărilor rezultate din raportul de expertiză, sunt necesare explicații și clarificări din partea părților litigante, aspect care nu contravine nici principiului rolului activ și nici principiului aflării adevărului.

Simpla împrejurare că, în urma clarificărilor primite din partea părților și a expertului, instanța de apel a ajuns la o altă concluzie decât cea convenabilă recurentei, nu este de natură atrage nelegalitatea hotărârii și nici nelegalitatea încheierii atacate prin care instanța a refuzat încuviințarea unei noi expertize de specialitate.

Nu sunt fondate nici criticile recurentei referitoare la respingerea de către instanța de apel a cererii de încuviințare a expertizei contabile, recurenta susținând că această probă era indispensabilă soluționării unora dintre capetele de cerere formulate și că, prin respingerea acestei probe, instanța de apel s-ar fi antepronunțat cu privire la soluția ce urma să fie pronunțată în cauză.

Fără a mai relua argumentele referitoare la dreptul suveran al judecătorului de apreciere asupra utilității unei probe, Înalta Curte subliniază că o bună administrare a actului justiție nu presupune încuviințarea administrării tuturor probelor solicitate de părți ci numai a acelor mijloace de probă care sunt admisibile și sunt de natură să conducă la aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei, așa cum rezultă din art. 255 alin. (1) C. proc. civ. Din această perspectivă, administrarea unor probe de specialitate dar inutile, câtă vreme nu ar fi de natură să servească soluției ce urmează a fi pronunțată în cauză, cu consecința augmentării cheltuielilor de judecată ale părților, reprezintă o conduită care nu s-ar circumscrie ideii de administrare adecvată a actului de justiție. Unul din argumentele pentru care legiuitorul conferă dreptul judecătorului de a refuza administrarea unor probe care nu sunt de natură a servi la soluționarea cauzei, este acela că administrarea unor mijloace de probă inutile implică nu doar resurse materiale în sarcina părților, dar și resurse de timp, afectând în mod indirect și durata normală de derulare a procesului.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că refuzul instanței de apel de a încuviința efectuarea expertizei contabile, în contextul în care celelalte probe administrate în cauză nu au configurat culpa contractuală a pârâtei și, pe cale de consecință nici nevoia de evaluare a pretinsului prejudiciu invocat de reclamantă prin probe de specialitate, nu constituie o antepronunțare așa cum speculează recurenta prin critica din recurs, ci o conduită conformă cu administrarea adecvată a procesului civil, o exercitare corespunzătoare a dreptului de apreciere asupra utilității probei, facultate pe care legiuitorul o conferă judecătorului prin art. 258 alin. (1) rap. la art. 255 C. proc. civ.

În ceea ce privește criticile subsumate motivului de recurs prev. de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ., se constată că recurenta invocă, în esență, două aspecte respectiv că decizia instanței de apel nu cuprinde motivele pe care se sprijină și, pe de altă parte, că ar cuprinde motive contradictorii, neregularități care ar afecta și încheierile instanței din apel, din data de 13 septembrie 2022 și din 8 decembrie 2022.

Contrar susținerilor recurentei, Înalta Curte constată că instanța de apel a expus într-o manieră logică, clară și coerentă, atât starea de fapt reținută cât și împrejurările și argumentele care au determinat-o să concluzioneze că nu se poate reține în sarcina pârâtei neexecutarea culpabilă a unei obligații asumate contractual care să fie în legătură de cauzalitate cu prejudiciul invocat de reclamantă.

Înalta Curte mai subliniază că motivarea clară și accesibilă a instanței de apel răspunde și exigențelor impuse de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care obligă tribunalele să-și motiveze deciziile, dar nu le poate impune să dea un răspuns detaliat la fiecare argument, întinderea obligației de motivare putând să varieze în funcție de natura deciziei și trebuind analizată în lumina circumstanțelor fiecărei spețe (Hotărârea din 9 decembrie 1994, în Cauza Ruiz Torija contra Spaniei, Hotărârea din 28 iulie 2005, în Cauza Albina contra României).

În realitate, așa cum rezultă din argumentele expuse în motivarea recursului, reclamanta-recurentă este nemulțumită de faptul că instanța de apel nu ar fi răspuns în mod punctual, expres și clar la o serie de critici formulate prin cererea de apel, însă Înalta Curte observă că aceste critici au fost examinate fiind înlăturate fie expres, fi implicit, prin motivarea expusă de către instanța de apel.

Pe de altă parte, Înalta Curte observă că o parte argumentele cu privire la care recurenta susține că nu a primit un răspuns din partea instanței de apel pleacă de o stare de fapt pe care a încercat să o acrediteze reclamanta și care nu a fost primită de niciuna din instanțele de fond respectiv că: echipamentul livrat a fost afectat de vicii intrinseci care s-au manifestat chiar anterior punerii sale în funcțiune și că defecțiunea produsă a fost cauzat atât de aceste vicii intrinseci cât și de neîndeplinirea de către pârâtă a obligației de instruire a personalului reclamantei. Or, atât instanța de fond cât și instanța de apel, valorificând coroborat întreaga probațiune administrată au expus în mod coerent argumentele care le-au făcut să conchidă că defecțiunea nu a fost generată de un viciu intrinsec al echipamentului livrat iar defecțiunea produsă nu are ca premisă cauzală nici lipsa de instruire a personalului ci neîndeplinirea de către reclamantă a obligației de întreținere corespunzătoarea care implica și sarcina de a verifica zilnic starea aparatului și mai cu seamă nivelul heliului.

Astfel, cu privire la susținerea reclamantei conform căreia pârâta avea acces în timp real la sistem, cunoscând toate deficiențele, instanța de apel a reținut că pârâta ar fi putut interveni numai dacă ar fi fost instalat sistemul de alarmă prin intermediul unei linii de internet care ar fi trebuit să fie instalată prin mijlocirea reclamantei, precizând totodată că acest aspect este nerelevant din moment ce reclamanta avea obligația verificării zilnice a nivelului de heliu.

Nici critica referitoare la variația de heliu, respectiv cea referitoare la afirmația expertei privitoare la pierderea heliului nu au rămas neanalizate de către instanța de apel care a valorificat precizările expertului în sensul că această pierdere s-a datorat opririi sistemelor de răcire iar nu a unui viciu intrinsec al aparatului așa cum ar fi dorit recurenta să demonstreze.

Cât privește susținerile recurentei din apel referitoare la îndeplinirea obligației de instruire de către pârâtă, instanța de apel examinat aceste argumente, subliniind totodată aspectul esențial pentru litigiul dedus judecății respectiv că, independent de utilizarea echipamentului în activitatea clinicii, personalul desemnat al reclamantei avea obligația verificării zilnice a aparatului odată cu acceptarea echipamentului.

În egală măsură instanța de apel a argumentat clar și explicit care au fost argumentele și indiciile care au determinat-o să concluzioneze asupra cauzei exterioare care au generat oprirea pompelor de răcire, aspect ce a condus, în final, la scăderea nivelului de heliu din aparat și la demagnetizare.

Prin urmare, cu privire la criticile recurentei-reclamante privind lipsa motivării, se reține faptul că acestea nu susțin nemotivarea, ci vizează exclusiv modalitatea în care instanța a înțeles să-și argumenteze soluția adoptată, astfel că dezlegarea dată de curtea de apel prin hotărârea recurată este legală sub aspectul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Aceleași considerente sunt valabile și în privința criticilor pretinsa nemotivare a încheierilor din 13 septembrie 2022 și din 8 decembrie 2022, recurenta fiind mai degrabă nemulțumită soluția respingerii celor două probe solicitate, de vreme ce instanța a expus, în ambele cazuri argumentele pentru care nu au fost încuviințate cele două cereri de probațiune iar argumentele pentru care au fost respinse cele două cereri de probațiune au fost deja analizate supra, concluzionându-se asupra manierei legale în care a acționat instanța de apel.

Cât privește criticile subsumate cazului de casare prev. de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. - hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material - recurenta a susținut că ar fi fost încălcate prevederile art. 1270, art. 1272 și art. 1266 C. civ. referitoare la forța obligatorie a contractului, la conținutul contractului și la regulile de interpretare a contractului, fără a indica în concret în ce fel au fost nesocotite ori încălcate aceste dispoziții legale.

Subsumat acestor motive, recurenta a formulat însă critici de netemeinicie a hotărârii insistând asupra concluziei eronate a instanțelor de fond cu privire la îndeplinirea de către pârâtă a obligației de instruire a personalului, conformă cu cerințele contractuale și cu uzanțele, privitor la faptul că echipamentul livrat nu fusese încă pus în funcțiune la momentul la care s-a produs demagnetizarea acestuia deși a fost depozitat în condiții corespunzătoare, referitoare la faptul că pandemia ivită în acea perioadă a fost invocată ca o cauză de forță majoră ignorată de instanțele de fond, străduindu-se să acrediteze ideea că toate defecțiunile echipamentului livrat au intervenit spontan fără vreo intervenție a personalului angajat al societății.

Toate aceste aspecte nu sunt însă veritabile critici de legalitate ci au în vedere starea de fapt reținută atât de prima instanță cât și de instanța de apel, prin evaluarea probatoriului administrat în cauză, recurenta pretinzând, prin ansamblul de critici prezentate că instanțele de fond trebuiau să tragă o altă concluzie cu privire la starea de fapt decât cea reținută, astfel de argumente neputând primi o examinare din partea instanței de recurs de vreme ce ele nu sunt încadrabile în cazul de casare prev. de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. care are în vedere doar ipoteza în care argumentele și considerentele instanței nesocotesc sau încalcă dispoziții de drept material.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte va face aplicarea art. 496 alin. (1) din C. proc. civ. și va respinge ca nefondat recursuldeclarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 2108/Ap/2022 din 21 decembrie 2022 și a încheierilor de ședință din 13 septembrie 2022, respectiv din 8 noiembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția Civilă.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 2108/Ap/2022 din 21 decembrie 2022 și a încheierilor de ședință din 13 septembrie 2022, respectiv din 8 noiembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția Civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 03 octombrie 2023.