ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1018/2024

Ședința publică din data de 14 mai 2024

Asupra recursurilor de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la data de 26.09.2019, sub nr. x/2019, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B. S.R.L. și C., obligarea acestora la plata sumei de 140.000 euro, reprezentând daune/penalitate provenind din încălcarea repetată a obligațiilor asumate, conform art. 9.4 din Contractul nr. x/16.02.2006 și Contractul nr. x/04.06.2010, ca urmare a nesocotirii clauzelor contractuale expres agreate de părți în cuprinsul art. 6.1.4, art. 6.1.5, art. 6.1.6 și art. 9.3 constând în abținerea de la acte de concurență neloială și necesitatea de respectare a obligației de confidențialitate, astfel cum au fost convenite prin Contractele pentru agent vânzări încheiate între părți; cu cheltuieli de judecată.

În drept, s-au invocat art. 969, 970 și următoarele din C. civ. (1864).

Prin întâmpinare, au fost invocate excepțiile lipsei calității procesual pasive în privința ambilor pârâți, excepția prescripției, excepția nulității notificării de reziliere. Sub aspectul fondului, s-au invocat prevederile art. 977 C. civ. vechi și corecta interpretare a clauzelor contractuale, apreciindu-se că penalitatea prevăzută e una fixă de 5.000 euro.

Prin sentința civilă nr. 174/C din 2 mai 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Tribunalul Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtei B. S.R.L., invocată prin întâmpinare; a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtului C., invocată prin întâmpinare; a respins excepția nulității notificării de reziliere din 05.06.2019, invocată prin întâmpinare; a respins, ca neîntemeiată, excepția prescripției invocată prin întâmpinare.

A admis în parte cererea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâții B. S.R.L. și C. și a obligat pârâții să achite reclamantei suma de 5.000 euro din contractul nr. x/16.02.2006 și suma de 5.000 euro din contractul x/04.06.2010 și a respins, în rest, cererea, ca neîntemeiată.

De asemenea, a obligat pârâții să achite reclamantei suma de 2.105 RON taxa judiciară și suma de 1.138 RON onorariu avocat; a obligat reclamanta să achite pârâților cheltuieli de judecată în sumă de 7.000 RON onorariu avocat și 1.000 RON contravaloare transport apărător; a stabilit onorariu final pentru expert D. în cuantum de 2.600 RON; a obligat reclamanta A. S.R.L. să achite în contul B.L.E.T. Brașov, la dispoziția expertului diferența onorariu de 1.100 RON; a obligat reclamanta A. S.R.L. să achite pârâtei B. S.R.L. suma de 1.500 RON cheltuieli de judecată (onorariu expert avansat de pârâtă).

Împotriva acestei sentințe, a încheierii din 27.01.2020 (prin care instanța a respins excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Brașov) și a tuturor celorlalte încheieri de ședință au declarat apel pârâții, iar reclamanta a formulat apel împotriva sentinței doar sub aspectul cheltuielilor de judecată.

Prin decizia civilă nr. 1816/Ap din 22 noiembrie 2023, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel Brașov, secția Civilă a respins apelul declarat de apelanții-pârâți B. S.R.L. și C. împotriva încheierii din 27.01.2020 și a tuturor încheierilor de ședință pronunțate de Tribunalul Brașov în dosarul nr. x/2019 și apelul declarat de apelanta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 174/C/02.05.2022 pronunțate de Tribunalul Brașov.

A admis apelul declarat de apelanții-pârâți B. S.R.L. și C. în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 174/C/02.05.2022, pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că a respins acțiunea reclamantei în contradictoriu cu cei doi pârâți, menținând dispozițiile referitoare la modalitatea de soluționare a excepțiilor, la obligarea reclamantei la plata diferenței de onorariu de expert către B.L.E.T. Brașov și a sumei de 1.500 RON către B. S.R.L. cu titlu de onorariu de expert.

Totodată, a obligat reclamanta să achite pârâtei B. S.R.L., cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în primă instanță, suma de 8.330 RON reprezentând de onorariu de avocat și suma de 1.628 RON cheltuieli de deplasare.

De asemenea, a obligat intimata-reclamantă să achite apelantei-pârâte B. S.R.L. suma de 4.242,45 RON cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în apel și apelantului-pârât C. suma de 672,45 RON.

Împotriva acestei decizii, la 4 ianuarie 2024, reclamanta A. S.R.L., prin avocat, a declarat, în termen legal, recurs, prin care a solicitat, în principal, casarea în tot a deciziei civile nr. 1816/22.11.2023 pronunțată de către Curtea de Apel Brașov, cu trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel care a pronunțat hotărârea casată; în secundar, casarea în tot a deciziei civile nr. 1816/22.11.2023 pronunțată de către Curtea de Apel Brașov și, reținând cauza spre rejudecare, obligarea pârâților la plata sumei de 10.000 euro reprezentând daune/penalitate calculată, prin încălcarea obligațiilor asumate în conformitate cu prevederile art. 9.4 din Contractul nr. x/16.02.2006 și Contractul x/04.06.2010, ca urmare a nesocotirii clauzelor contractuale expres agreate de către părți în cuprinsul art. 6.1.4, art. 6.1.5, art. 6.1.6 și 9.3 constând în abținerea de la acte de concurență neloială și respectarea obligației de confidențialitate, astfel cum și Tribunalul Brașov a stabilit prin sentința civilă nr. 174/02.05.2022; admiterea cererii de apel formulată de autoarea prezentului demers judiciar împotriva sentinței civile nr. 174/02.05.2022, cu consecința schimbării în parte a acesteia, și, rejudecând cauza sub aspectul cheltuielilor de judecată, obligarea pârâților la suportarea tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul demers procesual constând în onorariu avocat - 11.328,98 RON, taxă judiciară timbru - 10.241 RON, contravaloare raport expertiză, din care, recurenta arată că a achitat 1.500 RON; cu cheltuieli de judecată.

Cu privire la temeiurile casării, recurenta arată că soluția instanței de apel vădește aplicarea greșită a normelor de drept material și procesual, atât în ceea ce privește modul de dezlegare a aspectelor de ordin procedural, dar și a chestiunilor de fond, considerentele hotărârii fiind sumar prezentate de către instanța de apel, iar pe alocuri chiar incomplete.

Detaliind, recurenta arată că, în ceea ce privește incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., soluția este criticabilă, nefiind motivată în acord cu prevederile legale, astfel încât instanța să ofere părților garanțiile procedurale că, dincolo de orice dubiu, soluția dispusă este justă din punct de vedere al textelor legale aplicabile.

În concret, recurenta arată că soluția instanței de apel nu este rezultatul unei analize juridice și că instanța de apel a pronunțat un raționament contradictoriu cu cel al primei instanțe în condițiile în care reține eronat faptul că proba cu expertiză contabilă administrată de prima instanță atestă vânzarea de către apelanta B. S.R.L. de produse x, așa cum de altfel pârâta se angajase prin încheierea contractului, or obligația inserată la art. 6.1.4. impunea abținerea de la vânzarea unor produse similare cu ale reclamantei, nu însăși vânzarea produselor E.. Tribunalul a tranșat că pârâta B. a vândut produse E., nu produse similare, iar această statuare nu a fost apelată de reclamantă.

În continuare, recurenta susține că acest raționament este eronat și nelegal în condițiile în care:

De asemenea, a mai arătat că scopul acțiunii a vizat identificarea operațiunilor economice separat derulate de pârâți prin vânzarea de produse similare cu produsele recurentei care contraveneau obligațiilor contractuale, constatându-se faptul că pârâții au vândut produse similare cu produsele marca x, conform tabelelor întocmite de expert urmare a cercetărilor dispuse în cauză și pe care instanța de apel nu le-a verificat.

Totodată, a învederat că raționamentul instanței de apel privind faptul că "proba cu expertiza contabilă administrată de prima instanță atestă doar vânzarea de către B. S.R.L. de produse x" este eronat în condițiile în care prin demararea acțiunii s-a dorit demonstrarea încălcării obligațiilor de exclusivitate asumate de pârâți, nemaifiind justificat scopul pentru care expertul să analizeze în contabilitatea societății vizate inclusiv dacă există produsele similare cu ale recurentei, pe care pârâții le-au vândut.

În continuare, recurenta arată expres că este vorba despre o eroare de judecată și de încălcare a rolului activ, iar nu de apreciere a raportului de expertiză, în condițiile în care eroarea instanței provine din faptul că s-a limitat doar la a analiza scurtele concluzii ale raportului, și nu întregile considerente ale acestuia, iar simplul fapt că în concluziile raportului experta a omis să insereze și denumirea de produse "similare" nu conduce la înlăturarea celorlalte aspecte reținute prin raport, care atestă că pârâții au nesocotit clauzele contractuale prin vânzarea inclusiv de produse similare cu cele ale recurentei, acesta fiind și motivul pentru care nu a înțeles să critice, prin cererea de apel, conținutul raportului de expertiză.

Așadar, consideră că, prin omisiunea instanței de apel de a examina și cerceta, în mod efectiv, prin considerentele hotărârii atacate, în integralitate motivele de fapt și de drept invocate prin acțiune și prin înscrisurile depuse, precum și de a arăta, în mod concret, care au fost argumentele ce au stat la baza neluării în considerare, la soluționarea litigiului, a concluziilor pe care le-a prezentat raportat și la mijloacele de probă, au fost nesocotite dispozițiile legale și i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil.

În ceea ce privește incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta arată că, raportat la prevederile C. civ. potrivit căruia contractul reprezintă legea părților, obligația de neconcurență putea fi încălcată în două modalități de către pârâți, fie anterior încetării Contractelor, adică în timpul derulării lor (art. 9.4 coroborat cu art. 6.1.4.), fie pe o perioadă de 24 luni după încetarea efectelor acestora (art. 9.4 coroborat cu art. 9.3.), astfel că penalitatea nu putea fi solicitată doar pentru perioada ulterioară încetării contractului.

Totodată, precizează că, la termenul de judecată din 27.01.2020, dată la care toate părțile au fost prezente în sală, instanța a dispus administrarea probei cu expertiză, ca urmare a declarațiilor date de pârâtul C. care nu a răspuns sincer întrebărilor formulate de judecător, pârâtul menționând inițial că nu a avut legături cu societățile comerciale invocate de recurentă, pentru ca, ulterior, să-și schimbe poziția procesuală în sala de judecată, transmițând că a avut legături cu "o parte din aceste societăți".

Față de cele mai sus arătate, recurenta apreciază că aceasta a fost o recunoaștere (mărturisire) judiciară făcută în fața instanței, ce face deplină dovadă împotriva aceluia care a făcut-o și care nu poate fi revocată și care, totodată, atestă eroarea în care instanța de apel s-a aflat la momentul deliberării.

În ceea ce privește apelul pe care l-a declarat împotriva sentinței civile nr. 174/02.05.2022, recurenta susține că, întrucât prin decizia atacată instanța de apel a reținut că, pentru considerentele avute în vederea admiterii apelului pârâților, nu se mai impune a se soluționa apelul reclamantei, criticile sale din apel urmează a fi avute în vedere în cazul admiterii recursului.

În continuare, recurenta a reprodus considerațiile cu privire la starea de fapt, precum și cele referitoare la încălcările contractuale, astfel cum acestea au fost expuse prin cererea de chemare în judecată.

Cât privește încălcările contractuale, recurenta a precizat că pârâții au încălcat următoarele prevederi din Contractul pentru agent de vânzări 71/04.06.2010 și Contractul pentru agent vânzări 9607/16.02.2006, respectiv art. 6.1.4, art. 6.1.5, art. 9.3, arătând că aceste încălcări au îndrituit-o să activeze/să dea eficiență prevederilor art. 9.4 din cele două Contracte care prevedeau că: Dacă agentul încalcă una sau mai multe clauze, menționate anterior, va achita Comitentului o penalitate fixă de 5.000 (cinci mii) EUR.

La 26 februarie 2024, intimații-pârâți, prin avocat, au depus, în termen legal, întâmpinare, prin care au invocat nulitatea recursului principal, raportat la prevederile art. 487 și 488 C. proc. civ., solicitând obligarea părții adverse la cheltuieli de judecată.

Cu privire la recursul incident, recurenții-pârâți au arătat că, în măsura în care instanța de recurs va aprecia că recursul principal se impune a fi admis, au interes în susținerea recursului incident, astfel încât, în temeiul art. 497 C. proc. civ., au solicitat casarea în parte a deciziei atacate, în sensul admiterii excepțiilor lipsei calității procesuale pasive, a prescripției, respectiv, casarea deciziei atacate cu privire la considerentele în baza cărora instanța de apel a reținut că ar fi în vigoare contractele de agent încheiate cu recurenta.

La 15 martie 2024, recurenta-reclamantă, prin avocat, a depus la dosar întâmpinare la recursul incident și răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea recursului incident ca nefondat, dar și respingerea excepției nulității recursului principal, cu cheltuieli de judecată.

Examinând cu prioritate, potrivit art. 494 din C. proc. civ., raportat la art. 482 și la art. 248 din același cod, excepția nulității recursului declarat de recurenta-reclamantă, Înalta Curte constată că se impune a fi admisă pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, sau, după caz, mențiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar alin. (3) al aceluiași articol sancționează cu nulitatea lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate.

Totodată, conform dispozițiilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului în care se invocă motive de casare de ordine publică, care pot fi ridicate din oficiu de către instanță, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului.

Aceeași sancțiune intervine și în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488, astfel cum rezultă din cele statuate de art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

În acest sens, este de subliniat faptul că prin dispozițiile art. 489 C. proc. civ. legiuitorul sancționează cu nulitatea nemotivarea recursului, în situația în care eventualele critici sunt formulate cu depășirea termenului legal de motivare a recursului (ipoteza prevăzută la alin. (1) al articolului menționat), dar și în situația în care motivele expuse în cererea de recurs nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 (ipoteza prevăzută la art. 489 alin. (2) C. proc. civ.).

Reglementând calea de atac a recursului, legiuitorul prevede, fără echivoc, că scopul acestei căi extraordinare de atac este acela de a supune instanței de control judiciar competente examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Prin urmare, recursul nu reprezintă o cale de atac devolutivă, nefiind menit a corecta eventualele greșeli de apreciere a situației de fapt deduse judecății ori de valorificare a probatoriului administrat în cauză.

Suplimentar celor arătate anterior, se impune a fi precizat faptul că obligația de motivare a recursului presupune concretizarea criticilor recurentului prin raportare la soluția instanței de apel, astfel că motivarea imprecisă sau generală atrage sancțiunea nulității recursului, în condițiile prevăzute de art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Înalta Curte constată întemeiată excepția nulității invocată de intimații-pârâți, fiind incidente în cauză dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Astfel, Înalta Curte observă că recurenta-reclamantă, deși s-a prevalat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., nu circumstanțiază criticile formulate motivelor de nelegalitate invocate.

Conform dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., casarea se poate cere atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

În concret, în ceea ce privește primul motiv de casare invocat, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reține că textul consacră ipoteze diferite ale aceluiași motiv de recurs - nemotivarea hotărârii - atunci când o hotărâre nu este motivată, când hotărârea cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

Totodată, motivul de casare mai sus arătat este consecința nerespectării dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., care, referindu-se la considerentele hotărârii judecătorești, prevăd că acestea trebuie să arate motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, menționându-se argumentele pentru care s-au admis și, respectiv, s-au înlăturat cererile părților.

În cauză, subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta s-a rezumat, pe de o parte, la chestiuni generale ce țin de exigențele motivării, fără a arăta, în concret, în ce mod instanța de apel a încălcat respectivele cerințe, iar, pe de altă parte, face referire și la o pretinsă contradicție, arătând că, în speță, instanța de apel a pronunțat un raționament contradictoriu cu cel al primei instanțe atunci când a reținut că proba cu expertiză contabilă administrată de prima instanță atestă vânzarea de produse E., Tribunalul tranșând că pârâta B. a vândut produse E., nu produse similare.

De asemenea, recurenta-reclamantă a mai afirmat că instanța de apel i-a încălcat dreptul la un proces echitabil prin aceea că a omis să examineze și să cerceteze în mod efectiv, în integralitate, motivele de fapt și de drept pe care le-a invocat prin acțiune și prin înscrisurile depuse și că nu a arătat, în mod concret, care au fost argumentele care au stat la baza neluării în considerare, la soluționarea litigiului, a concluziilor pe care le-a prezentat raportat și la mijloacele de probă.

Criticile, astfel cum au fost formulate, nu pot fi reținute spre analiză, întrucât se caracterizează printr-un grad mare de generalitate și imprecizie, aspect care atrage imposibilitatea exercitării unui control de legalitate din perspectiva acestei ipoteze subsumate motivului de nelegalitate invocat, după cum nici pretinsa contradicție nu se subsumează celeilalte ipoteze prevăzute de același motiv de nelegalitate, întrucât aceasta presupune fie o contradicție între considerente și dispozitiv, în sensul că dintr-o parte a hotărârii rezultă că acțiunea este întemeiată, iar din altă parte, că nu este întemeiată, fie o contradicție între considerentele aceleiași hotărâri, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că este întemeiată.

De altfel, în continuarea afirmației potrivit căreia instanța de apel a pronunțat un raționament contradictoriu cu cel al primei instanțe, recurenta dezvoltă de ce, în accepțiunea sa, raționamentul este eronat și nelegal, arătând în cele din urmă că este vorba de o eroare de judecată și de încălcare a rolului activ în condițiile în care eroarea instanței provine din faptul că aceasta s-a limitat doar la a analiza concluziile raportului de expertiză, și nu considerentele acestuia.

Înalta Curte constată că, formulând această critică, recurenta-reclamantă critică în realitate modul de apreciere, în concret, de către instanța de apel, a probatoriului administrat în cauză, situație care nu se încadrează în cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 488 din C. proc. civ.

În altă ordine de idei, rolul activ al judecătorului trebuie înțeles în contextul asigurării unui echilibru cu celelalte două principii ale procesului civil, cel al disponibilității și, respectiv, cel al contradictorialității, instanța de apel fiind suverană în a aprecia concludența și oportunitatea administrării probelor, precum și în stabilirea valorii probatorii.

Prin urmare, faptul că recurenta nu este mulțumită de modul în care instanța a evaluat probatoriul nu constituie motiv de nelegalitate care să poată face obiect de analiză în recurs.

Totodată, împrejurarea că recurenta este nemulțumită de argumentele și soluția pronunțată în cauză nu determină incidența niciuneia dintre tezele reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., respectiv, absența motivării, contradicția argumentelor sau invocarea unor motive străine de natura pricinii.

Cu privire la motivul prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea hotărârii se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, ceea ce înseamnă că, pentru a atrage o asemenea încadrare în drept a recursului, acesta ar fi trebuit să cuprindă critici prin care să se arate normele de drept material pretins a fi fost interpretate sau aplicate greșit de instanță.

O atare critică ar fi presupus, în primul rând, identificarea explicită a normei sau normelor de drept material aplicabile cauzei și apoi demonstrarea modului în care considerentele instanței de apel au încălcat sau reprezintă o greșită aplicare a acestor norme de drept material, aspecte ce nu se regăsesc, însă, în cuprinsul cererii de recurs în analiză.

Or, așa-zisa argumentație în drept a memoriului de recurs nu reprezintă altceva decât o prezentare generală a motivului de nelegalitate invocat, urmată de o reiterare a celor arătate în cuprinsul cererii de apel și a cererii de chemare în judecată, fără a se indica, în concret, niciun text de lege pretins a fi fost nesocotit/încălcat de instanța de apel.

Totodată, deși recurenta face vorbire de acele prevederi ale C. civ., potrivit căruia contractul este legea părților, se constată că aceasta nu critică soluția instanței de apel din perspectiva neaplicării normelor de drept material relative la interpretarea convențiilor.

Prin urmare, pentru a putea stabili incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., este necesar nu numai ca autorul recursului să indice norma de drept material pretins a fi fost încălcată/interpretată eronat, ci acesta trebuie să expună și o argumentație juridică a nelegalității invocate raportat la dispozițiile legale menționate, pretins a fi fost încălcate/interpretate eronat, instanța de recurs neputându-se substitui părții, atât în identificarea normei de drept material, cât și în completarea argumentației căii de atac.

Prin urmare, se constată, că, în realitate, și invocarea acestui motiv de casare este pur formală, neputând fi reținută existența unei veritabile critici de nelegalitate, în sensul exigențelor/cerințelor prevăzute de dispozițiile art. 483 alin. (3) raportat la art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ.

Reținând, așadar, că autoarea prezentului recurs nu a formulat veritabile critici de nelegalitate care să permită exercitarea controlului judiciar în această fază procesuală din perspectiva motivelor de casare invocate și că nulitatea recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârșire, ci și în cazul motivării necorespunzătoare, care, de asemenea, nu constituie o motivare în sens procedural, Înalta Curte reține incidentă sancțiunea nulității recursului, în reglementarea art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, având în vedere și inexistența motivelor de ordine publică care să impună aplicarea art. 489 alin. (3) C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va anula recursul principal declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1816/Ap din 22 noiembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția Civilă.

Având în vedere soluția de anulare a recursului principal, în temeiul dispozițiilor art. 472 alin. (2) C. proc. civ., aplicabile și în recurs conform art. 491 alin. (1) din același Cod, Înalta Curte va respinge, ca rămas fără efect, recursul incident declarat de recurenții-pârâți B. S.R.L. și C. împotriva aceleiași decizii.

Cu privire la cererea formulată de recurenta-pârâtă B. S.R.L., de obligare a recurentei-reclamante A. S.R.L. la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte constată că înscrisurile aflate la filele x coroborate cu înscrisul aflat la fila x (împuternicirea avocațială) din dosarul de recurs atestă efectuarea de către recurenta-pârâtă B. S.R.L. a următoarelor cheltuieli de judecată: onorariu de avocat, în cuantum de 5355 RON, cheltuieli de deplasare în cuantum de 626,06 RON și cheltuieli de cazare în cuantum de 369,96 RON.

Față de soluția de anulare a recursului principal, în temeiul art. 494 C. proc. civ., raportat la art. 453 alin. (1) din același act normativ, recurenta-reclamantă este în culpă procesuală, rămânerea fără efect a recursului incident fiind consecința directă a modului de soluționare a recursului principal. Ca urmare, Înalta Curte va obliga recurenta-reclamantă A. S.R.L. la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 6.351,02 RON, către intimata-recurentă-pârâtă B. S.R.L.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul principal declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1816/Ap din 22 noiembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția Civilă.

Respinge, ca rămas fără efect, recursul incident declarat de recurenții-pârâți B. S.R.L. și C. împotriva aceleiași decizii.

Obligă recurenta-reclamantă A. S.R.L. la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 6.351,02 RON, către intimata-recurentă-pârâtă B. S.R.L.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 mai 2024.